Un text profund

Da, știu că e jumătatea lui septembrie când scriu asta, însă vin cu o replică ce vă va lumina și anume, a trecut vara.

Asta e a cincea zi de postat aici, e destul de straniu întrucât nu am mai stat de ceva vreme să postez pe aici , așa des cum o făceam în anii precedenți, dar asta și din cauza unor probleme apărute pe parcurs, probleme ce m-au determinat să îmi pierd atât încrederea în mine, cât și stima față de mine însumi. E dus totul la extrem dacă stai să o gândești la rece, însă asta sunt eu, uneori cred că exagerez lucrurile și le overthinking it.
Asta a fost o vară frumoasă. Nu am făcut cine știe ce chestii wow, dar am făcut chestii care mie mi-au adus un zâmbet în suflet.
Am citit, nu pot afirma că am citit o grămadă, dar câteva cărți acolo tot am citit, și chiar am și cumpărat câteva, că fratemiu săracu s-a săturat să tot meargă la poștă ca să mi le ridice.
M-am dat cu bicicleta o grămadă, nu vă imaginați ce stare de nedescris aveți în suflet când pedalați la apusul soarelui, în aerul ăla de vara, cu mirosul ăla specific pe care încă nu știu cum să îl descriu.
Am făcut o grămadă de treabă. Bine, nu chiar o grămadă, însă ceva treabă tot am făcut, așa în stilul meu.
Am stat în fiecare seară pe balansoar cu căștile pe cap și am ascultat muzică privind cerul plin de stele. Acuma nu știu dacă e “de vină” faptul că stau la țară și deci nu există atât de multă lumină noaptea (pe drum fiind doar felinarele), dar mă jur că ăsta de acasă e cel mai frumos cer cu stele și cel mai mult îmi lipsește când plec.
Am văzut și o eclipsă vara asta, am stat în balcon și am privit-o și mi-am adus aminte de o eclipsa de soare de acuuuu’ mulți ani, eu și frate-miu eram atât de micuți și ne uitam la eclipsă prin masca de sudură a lui tata.
Am petrecut timp cu ai mei. Au fost zile în care eu și mama ne mai certam, însă la noi certurile sunt apă de ploaie, poate și de aia tata ne zice când ne certăm că “hai, gata stropitorilor”.
M-am jucat cu pisoii, să îi vedeți acum când mă văd ce aleargă după mine, îs adorabili.
Am gătit, să știți ca mă pricep destul de bine la asta, chiar dacă sună extrem de modest zicând asta.
Cam atâta cred. Am făcut și scurte călătorii ici-colo, dar evenimente majore nu au avut loc. Că vă ziceam eu de perioada mea nasoală, la sfârșitul anului trecut am scris un text, pe care aici nu l-am postat. Vi-l inserez.

Mno. A mai trecut un an. Anul 2017. Anul ăsta fu o antiteză de toate zilele, a fost cel mai frumos și cel mai nașpa an din câte a existat. Mă despart de el cu nostalgie, mă despart de miile de amintiri care rămân ascunse sub centimetri de praf, alăturându-se celorlalte amintiri din ceilalți ani. Dar per total, cred că sunt mulțumită. Am citit nu atât de mult, dar totuși am citit, autorul meu preferat și-a publicat cartea, am cumpărat cărți și cu siguranță o v-o mai face, am început să fac și videoclipuri cu recenzii ale cărților, deci cred că a fost un an bun până la urmă. Și cel mai important e că familia e tot aici, alături și la bucurie și la tristețe și cred că știu de pe acum că 2018 va fi ok pentru că orice ar fi, ai mei mereu vor fi în spatele meu, fie de la aproape, fie de la distanță, o mână invizibilă mă va călăuzi.

Cred că o să dispar din nou o vreme de pe aici, poate o să mai revin câteodată cu ceva capitole noi din “Memorii”, poate o să mă simt sufocată și o să doresc să evadez în scris, însă cam asta a fost vara mea și după această vară cred că m-am descoperit și mai mult și cred că sunt destul de mulțumită de mine ca om. Clar, mai trebuiesc niște îmbunătățiri, dar parcă e ceva mai ok.

Reclame

Capitolul 12

Hai să vă zic de generală, dar de această dată de clasele 1-4. 

În generală, ca toți copiii, am avut aceeași învățătoare timp de 4 ani de zile. Prea multe nu îmi aduc aminte din cei patru ani, însă, ca de obicei, mi-au rămas în cap câteva prostii. 

Așadar, azi o să vă zic de prostiile petrecute în clasele primare și credeți-mă că au fost multe, păcat că nu mi le amintesc pe toate. Azi va fi un capitol mai nostalgic, și nu atât de amuzant precum cele cu biserica, admiratorii sau călătoriile cu trenul.  

Până prin clasa a treia am stat în bancă cu un coleg, care mai apoi a părăsit școala noastră, familia lui la oraș mutându-se. Ei bine, pot susține tare și răspicat că aia fu prima mea dragoste, aia pură și cu inima nefrântă. (nu că de data asta ar fi cu happy end, însă măcar nu m-a făcut grasă sau proastă cum m-au făcut ăilalți doi). Fiindcă făceam toate orele cu învățătoarea, stăteam cu acel coleg în banca zi de zi, oră de oră, dar ne înțelegeam de minune. Cred că și el își dădea seama cât de bine ne înțelegem noi. Și era așa frumușel, doamne, o mini păpușă în varianta masculină. Ca să nu mai spun că ne înțelegeam mega-super-hiper bine și cel mai plăcut moment era când împărțeam cartea de exerciții, punând-o la mijlocul băncii și redactând amândoi în caietele tip 1 textele pe care învățătoarea ni le dădea. Din păcate, la sfârșitul clasei a treia, el a plecat din satul nostru, așa că eu m-am ales cu un alt coleg. Acum că mi-am adus aminte de perioada asta, îmi dau seama că v-am mințit într-o anumită privință. Îl mai știți pe colegul ăla cu care jucam x și o în pauze? Care m-a făcut apoi proastă? De fapt, îmi dau acum seama că în clasa a patra mi-am dorit să stau cu el în banca și am mers la învățătoare să îi zic explicit că “de mâine încolo îmi doresc să stau în bancă cu x”. (am prostit-o pe mama să facă asta). Ceea ce nu am prevăzut a fost că a doua zi, învățătoarea, spre toată jena mea,  a zis în fața clasei:

“Am primit ieri un telefon de la mama Eugeniei (yeah, așa mă cheamă, nume antic) care m-a rugat ca x (nu dăm nume) să stea în bancă cu ea, deoarece ea așa își dorește. Așa că x, de acum încolo vei sta cu Eugenia”, citat încheiat. 

În momentul respectiv m-am înroșit toată la față și nu am avut curajul nici “hei” să îi spun noului venit. Dar asta nu a durat mult, pentru că după am uitat de incident, el cred că nici nu a băgat de seamă ce a zis învățătoarea, așa că lecțiile decurgeau foarte bine. 

O scenă care mă amuză și acum, e una petrecută în timpul orei. Pe vremuri (deși bănuiesc că și acum se întâmplă asta), profii/ învățătorii ne dădeau pe lângă manuale, și culegeri pline cu exerciții. Astfel, eram la ora de matematică, iar pentru că atunci rezolvam niște probleme din culegere, învățătoarea uitând-o pe a ei acasă, a luat una de la banca noastră, noi fiind supuși să împărțim cartea. Colegul avea o poziție destul de comodă, cu un braț întins pe scaunul meu, eu stând totuși mai finuț. Pe la mijlocul orei intră directorul în clasă, nu bine deschide ușa, că și afirmă : 

“Dă-te măi băiete mai încolo, că dărâmi fata!”. 

Nici măcar bună ziua nu a dat, aceea a fost prima replică spusă de dumnealui. Știu că pe moment m-a amuzat scena (în gând bineînțeles), însă acum râd de-a binelea când rememorez. Colegul și-a corectat poziția și în restul orei ce a mai rămas, nici că și-a mai schimbat-o. Directorul nostru era cunoscut a fi un om blând la suflet, dar la suprafață era foarte aspru cu elevii lui. O scenă la care am râs în hohote a fost una petrecută în clasele 5-8, când un băiat chinuia o fată, iar acea fată s-a dus la director cu următoarea plângere: 

“Domn’ director, y mi-a futut un pumn în moacă.”

Râdeam cu toții în pauză când am auzit de “scandalul” ăsta și chiar ne întrebam “oare care fu reacția directorului la auzul acestor vorbe”. 

Știu că pe vremea mea în mare vogă erau laptele și cornul. Cred că și acum sunt, dar noi chiar am prins vremurile alea de început. Când s-a implementat în școli chestia asta, ințial a fost brânza și cornul. Cu toții primeam brânză topită, dar nu în triunghiurile binecunoscute, ci le primeam într-o folie prinsă la ambele capete. Ca să vă faceți o idee, gândiți-vă la un baton de salam să zicem, știți cum arată capetele alea, așa arătau și batoanele noastre de brânză, dar bineînțeles că nu la dimensiunea aia. Marea plăcere a noastră era să mâncăm branza aia în pauze sau și mai grav, să ne batem cu ea. Dar exista o întreagă tehnică în a o mânca. În primul rând, batonul de brânză era vedeta, el nu se întindea pe cornul pe care îl primeam pe lângă, ci se mânca gol.  Dar cel mai și cel mai important era următorul lucru: cum desfaceai batonul. Exista o tehnică speciala, nu știu dacă voi o știți, dacă ați practicat-o, dar noi obișnuiam să spargem batonul ăla cu compasul. (Ăla din trusa de mate). În funcție de starea pe care o aveai, făceai o gaură mai mică sau una mai mare (asta sună extrem de pervers) și apoi apăsam pe baton și brânza ieșea prin acel orificiu. Deși avea un gust destul de dubios, numai brânză nu era aia, noi eram atât de fermecați de ambalajul ei, încât o mâncam pe toată. (Alteori ne mai și băteam cu ea sau ne alergam cu ea, apăsând pe baton și zicând că ies limbiricii de acolo). 

În clasa a patra, ca orice clasă ce se respectă, am făcut banchetul. După o scurtă plimbare la lacul lui Eminescu, am ajuns la localul unde am ținut așa renumitul banchet. Nu știu ce drac a intrat în noi toate (fetele mă refer), dar fugeam ca niște posedate după băieți ca să îi luăm la dans, iar ei fugeau de noi. Tot atunci, am mâncat creier de porc sau ceva creier era oricum. 

În școala primară am avut la un moment dat și un coleg nou, care rămăsese repetent și astfel a nimerit în generația noastră. Din păcate, el avea (și are) ceva probleme de sănătate, iar băieții profitau de slăbiciunea lui, punându-l să facă tot felul de prostii. Plăcerea lor nevinovată era să îi zică colegului să fugă după noi și să ne ridice cămășile lungi de la uniforme, ce serveau drept rochiță. 

O altă amintire e aceea în care învățătoarea încerca să ne apropie, să îi învețe pe băieți să fie mai finuți și mai cizelați cu o fată, punându-ne astfel pe toți să dansăm în perechi. Nu vreți să știți cu ce scârbă dansam unii cu alții, iar băieții dansau cu noi de zici că aveau o sapă în mână și prășeau. Nu știu cum vă imaginați voi scena, însă asta e cea mai bună descriere. 

O să mă opresc aici pentru moment. Din nou, iertare pentru virgule. 

Capitolul 11

Că tot vă ziceam eu de admiratori în capitolul 9, mi-am mai adus aminte de unul.

Așa că înainte de a intra în cealaltă parte din subiect, o să vă zic mai întâi de acest admirator. Doamne ajută (vorba tipului de pe autocar) să nu citească ăia despre care scriu aici că ar fi extrem de nasol.
Când eram în clasele 1-4, era moda aia cu beep-urile. Știți la ce mă refer? Pe atunci minute nu existau, ci doar dolari parcă, iar o conversație îți cam “mânca” creditu’, așa că tu te cenzurai la mesaje sau câteva secunde de conversație. Astfel, cel mai adesea se apela la metoda beep-urilor. Îmi aduc chiar cu drag aminte de acea perioadă, căci era o senzație chiar mișto. Îmi apare în fața ochilor imaginea cu vechea casă, eu înainte de culcare stând în pat și dându-mi beepuri cu acel coleg de bancă, de la română, pe care vi l-am prezentat în capitolul 10. Și mai faină era senzația când aveai 100 minute vorbite și primeai de la ei gratuit un dolar.
Dar ce legătură are asta cu admiratorii mei? Ei bine, în acea perioadă  tot la modă era și sunatul cu numărul ascuns. În prezent nu știu cum  stau treburile, însă la vremea respectivă, beep-urile și sunatul cu numărul ascuns erau vedetele. De câteva zile tot primeam beep-uri de la un număr ascuns, apoi după ceva vreme, cu numărul afișat, ca mai apoi să primesc și telefoane. Eu, fiică conștiincioasă și axată pe școală fiind, m-am dus rapid la mama să îi zic că “vai uite mă sună unu, ajutor”. (Nu am spus chiar așa, dar aia se subînțelegea). Telefoanele au continuat, până într-o seară, când mama a răspuns în locul meu, un băiat fiind la celălalt capăt.
Conversație între mama și ăla:
“Alo, da. Cine e la telefon?”
“Ăăă, un coleg.”
“Ce vrei la ora asta?”
“Voiam să întreb ce temă avem pentru mâine la geografie.”
Intervin eu plină de înțelepciune în conversație.
“Ce teme să avem noi la geografie? Niciodată nu avem teme. Ce vrăjeală îi asta? Minte.”
Răspunsul mamei: “ai auzit? Deci hai plimbă ursul că-i ruginește lanțul.”
Am aflat după cine era apelantul, era un coleg cu doi ani mai mare decât mine și bănuiesc că el ar fi vrut să mă cheme la o plimbare, dar eu dusă cu pluta fiind, i-am retezat această oportunitate fără nicio șansă acordată.
O sar acum puțin în timp și o să vă zic de o chestie prin liceu întâmplată. Cum liceul l-am făcut în oraș, am fost nevoită să stau în gazdă. Ce înseamnă asta? Proprietarul locuiește cu tine. Ai zice că totul e normal, well cu norocul meu care mă însoțește oriunde, am dat de o familie cam trăznită.
În primii doi ani am făcut liceul după-masă, ceea ce înseamnă că începeam orele pe la 12-13 și le terminam seara, pe la 19-20. Problema majoră în anii ăia (2009-2011) a fost că la noi la țară nu existau autobuze la anumite ore cu care lumea să ajungă în oraș, tu fiind nevoit să ieși la șosea și să faci semnul ăla de “ia-mă nene. Poți fi un pedofil, dar eu chiar trebuie să ajung la ore.” Așa că am stabilit cu ai mei că ideal ar fi să stau în gazdă. Deși am făcut liceul în oraș, am stat tot la o casă, cu o bătrână și fiica-sa care era divorțată. Totul bine și frumos până când am aflat că fiica bătrânei avea un fiu plecat la facultate. Pfai. Haideți să vă zic de prima noastră ciocnire în casă.
Era o zi superbă de toamnă, liceul tocmai începuse și numa’ naiba știe cât de în plop mă simțeam eu atunci. Locuiam într-un loc străin mie, școală nouă, colegi noi, profi noi, so yeah, destul de “nășpuc”. Pentru că aveam orele de la amiază încolo, diminețile evident că eram acasă, mâncând, bând o cafea, în prima săptămână neavând teme. Așadar, după ce am terminat  de mâncat o clementină, am hotărât că ar fi cazul să duc totuși cojile la coșul de gunoi din bucătărie. Însă planul meu nu funcționă tocmai așa cum mi-l imaginasem, eu crezând că eram singură prin casă. Așa că în timp ce vorbeam singură (fac asta și acum, nu s-a schimbat nimic), apare un tip înalt, eu fiind cât jumate din el, în boxeri, eu fiind îmbrăcată și mai frumos: un kimono roșu, din mătase, cu trandafiri. Am crezut că fac infarct pe loc pentru că unu la mână: nu interacționez prea bine în situațiile neprevizibile; doi la mână: eu eram mai mult dezbrăcată; trei la mână: așa era și ăla. Și am mai făcut și cunoștință, de parcă nu era  întreaga situație deja destul de jenantă. M-am întors rapid în cameră și nu am mai ieșit de acolo niciodată. (Până 2 ore mai târziu, când am fost nevoită să plec la ore).
Aparent, de mică pățesc chestii dubioase.

Sfârșit de august

Mă uitam prin telefon la chestiile scrise prin autobuz, în drum spre facultate  sau pe oriunde mă mai plimb și am dat peste acest text scurt, din 27 august 2017, ora 16:06. Nu pot să cred cum trece timpul. Vi-l las aici.

Sfârșit de august

Treceam zilele trecute pe o străduță și m-a izbit dintr-o dată un iz de toamnă timpurie. În acel moment toate amintirile mi s-au perindat prin fața ochilor, precum un mușuroi de furnici. Vântul bătea lin, frunzele balansându-se pe crengile lăsate, iar cerul era senin, adesea umbrit de vreun nor rătăcit. Mi-am amintit de școală și de cartofi. Cum se apropie începutul lui septembrie, știu că mai sunt câteva zile până când eu și ai mei vom merge de dimineață, de pe la 6-7, la strâns cartofii, iar în cam două săptămâni mai târziu, la porumb. Mă îmbrac mereu în haine uzate și folosesc aceeași pereche de papuci pe care o iau în fiecare an când e de mers la câmp. Când ajungi în câmp, încă e răcoare și rouă, papucii și mâinile murdărindu-se imediat. Spre amiază  mâinile tale deja sunt obișnuite cu multitudinea de cartofi ce se întinde în fața ta, tu nevăzând încă capătul ogorului. Soarele dogorește fix în ceafă, iar pauza de la prânz e cea mai mare binecuvântare. Nu știu cum se face, însă atunci când mâncăm cu toții în câmp, pe o pătură la umbra remorcii tractorului, parcă aia e cea mai bună mâncare. Avem mâinile murdare întrucât puțina apă o păstrăm mai mult pentru băut și gustăm alimentele cu un iz discret de țărână. După pauza de la prânz, urmează tura doi de strâns cartofii, de acuma capătul ogorului începând să se întrezărească. Ultimii doi metri sunt cei mai grei, parcă apar din ce în ce mai mulți cartofi, dar parcă sunt și cei mai frumoși doi metri din tot ogorul. Ajungem istoviți seara, iar după o baie rapidă și o cină copioasă, adormim instant. Curios din nou, ăla e cel mai bun și mai satisfăcător somn din câte există.

Capitolul 10

Clasele 5-8 au fost extrem de încântătoare. De la mere putrezite aruncate în pereți, la discuții despre filme porno sau filmări cu camera ascunsă, anii de generală au fost și sunt de neuitat. 

Așadar, azi o să vă zic ce se întâmpla acu’ vreo 10 ani, în timpul școlii, că și așa a început. 

Am fost o clasa numeroasă pe vremea mea. Acum, clasele sunt restrânse, maxim 14 elevi, însă noi am fost vreo 24 în clasă. Și asta înseamnă mult, mai ales cu atâtea caractere diferite. Pentru că eram (și sunt din păcate) mică de înălțime, în toți anii de școală am stat în prima bancă. O plăcere. Ce e drept, fiind și un pic tocilară, îmi convenea lucrul ăsta. Aveam un orar încărcat, cu cât am înaintat în ani, cu atât mai greu devenea totul, având pe săptămână o zi în care țineam cursuri până la ora 3. Nu știu cu ce să încep, așa că o iau cu diriginta, căruia o să îi zic “diriga”. 

Diriga noastră era mai specială.( și prin această propoziție doresc să spun că era aia specială din toată școala, iar atunci când am auzit că ea va fi diriginta noastră, a picat cerul peste toată clasa). Profesoară de română fiind și având acea materie în fiecare zi, majoritatea timpului în clasa aia ne-o petreceam. Sau așa mi se părea mie, întrucât orele de română erau de dimineață și fiecare dimineață o începeam în teroare, pentru că nu știam ce stare de spirit va avea diriga. 

Fiind un spirit mai libertin, diriga noastră venea la ore cu întârziere: 8:10, 8:15, 8:20, chiar 8:50 câteodată. Pentru că noi eram o clasă destul de liniștită (în traducere bătăi cu mere stricate), când ea întra pe ușă, o tăcere înmormântală se așeza peste noi, căci nu știam la ce să ne așteptăm. Uneori își peria dinții, alteori își dădea cu spray-ul ei verde în cap, uneori ne punea să ascultăm slujba sau își făcea cafeaua în ibric (saaau își spăla papucii, saaau își făcea unghiile, sau se pieptăna, sau ne punea să scoatem muștele moarte din geam, sau își uda florile și lista continuă). Dar mai venea și ziua aia de teroare, când tu credeai că ai scăpat că nu te ascultă la teme și când colo, 24 elevi aveau 4 la limba română (yeah, am avut și eu un 4.). Că veni vorba de note, în clasa a cincea am luat primul 3 din viața mea, proful de sport ascultându-ne la educație tehnologică (lipsă de personal) și bineînțeles că noi neașteptându-ne ca să fim ascultați, nimeni din clasa nu învățase. Eu și alte 2 colege cu care vorbeam la vremea respectivă am fost ascultate și notate cu calificativul 3, noi plângând în ultima bancă. Dar nu e bai, am primit încurajări din partea profului : “ce va pisați ochii acolo în spate, învățați pe data viitoare și vă ascult”. (Mda.)

Revenind la diriga noastră. A fost și încă e o femeie foarte citită, eu fiind tocilară și pârâcioasă, mai încercam să mă dau și bine pe lângă ea, împrumutând cărți. I-am cerut odată Boccacio și nu a vrut să mi-o dea, nerealizând la vremea respectivă că acea carte are și pasaje cu un limbaj mai vulgar.

Dar trecând peste aceste detalii, în clasele 5-8 stăteam în ordine alfabetică, ceea ce înseamnă că stăteam cu o tipă, care în anumite momente ale zilei începea să geamă, dar nu în sensul ăla când ești bolnav și te doare ceva foarte tare, ci în sensul ăla sexual. La română, totuși, stăteam cu un coleg care mereu mă băga în belele, întrucât mereu dădea răspunsuri greșite, iar eu trebuia să zic corect, uneori neștiind nici eu. Și pentru că  noi stăteam în banca de pe rândul din stânga (el fiind în stânga mea), pe rândul din mijloc (deci în dreapta mea) stătea la română un alt coleg, mai dubioșel el așa, întrucât mulți îl porecleau lăbar. (În clasa a opta când ne-am pus net, el îmi recomanda niște site-uri porno, în discuție fiind implicați eu, el și colegul de bancă, într-o pauză). 

În clasele 5-8 primeam în continuare cornul și laptele. Dar a venit o perioadă de vreo lună în care în loc de lapte, primeam un măr, iar noi elevi conștiincioși fiind, le lăsam să putrezească, ca mai apoi să ne batem cu ele. (băieții făceau asta, noi, fetele, ne uitam doar). Astfel, niște ștampile de mere stricate erau în clasa dirigăi, fix deasupra tablei. But don’t worry, că diriga a rezolvat și această problemă, am stat după ore și am șters pereții. Va gândiți că asta a fost pedeapsa? Ei bine… nu. Diriga avea o tehnică specială în a pedepsi “copchiii enervanți”, și anume, apela la lemnul de după sobă (ca să vă imaginți cât de mare e, gândiți-vă la lemnele alea întregi de pus pe foc; nu, nu la alea subțirele). Astfel, când te așteptai mai puțin, diriga ca un ninja (așa ca baba aia de la slujbă, care mai nou, cică nu mai merge că nu poate. Tată m-a informat că pot merge de acum la biserică,  întrucât baba aia nu mai vine, bunica făcând completarea că e “boalnăvă”). Deci reluând, căci paranteza aia a fost cam lungă, diriga, ca un ninja, scotea lemnul ăla și pocnea băieții. Mai avea tendința ca în pauze să se ascundă după ușa clasei și să îi pocnească cu lemnul pe aia care fugeau pe hol. 

Pe cât de obrazbici eram, pe atât de deștepți eram, doar că preferam să ne irosim aceste resurse pe prostii. (Asta e așa ca un preludiu la ce urmează să zic, ca să vedeți câte planuri și strategii erau făcute).

Orele de sport le țineam de obicei afară, pe terenul de sport, unul situat la o oarecare distanță de școală, iar atunci când era frig, țineam orele în clasa de sport. Noi, fetele, eram primele care intrau să se schimbe, atât la începerea orei, cât și la sfârșitul acesteia. Dar odată, la terminarea orei de sport, băieții au avut dorința se a se schimba primii. (adică au fugit rapid înspre clasă și au închis ușa, zicând că ei se schimbă). Noi nu ne-am dat seama de nimic, așa că am așteptat conștiincioase ca ei să își termine treaba și apoi, să intrăm și noi. Ceea ce noi nu știam era că în lada aia mare de sărituri, cineva stătea cu un telefon și ne filma. Acuma nu va gândiți că noi eram îngerii de la Victoria’ s secret, mai ales la acea vreme unde am prins perioada aia de îmbrăcăminte doar puțin mai dubioasă decât a părinților noștri, dar un sutien, un chilot tot s-au mai văzut. (Îl citez pe profu’ de sport: “s-a văzut și un cur de boca pe acolo”, a.k.a eu). Poate vă așteptați că ne-a filmat colegul meu labar, dar de fapt, a fost colegul meu de bancă, de la orele de română. Bătaia ce a mâncat-o de la maică-sa în ziua aia nu am să o uit niciodată, mai că îmi părea rău că s-a supus acestui risc doar pentru o pereche de chiloți. Bineînțeles, toți băieții au avut nota scăzută la purtare, pentru că toți au fost în cârdășie, dar pe el l-a bătut și mă-sa. Și chiar nu vă imaginați ce bătaie fu aia. 

Aveam noi un prof de istorie mai special și asta pentru că avea capul de trei ori mai mare decât cel al unui om normal, iar atunci când vorbea, o făcea cu precipitații (te scuipa în ochi; eu pățeam asta ori de câte ori aveam ora de istorie, deoarece eram în prima bancă. Prin urmare, caietul meu era plin de scuipat și, uneori, îmi mai luam și câte unul în ochi). Fiind totuși o clasă plină de copii cu caractere diferite, dar cel mai important, fiind până la urmă niște copii de la țară, noi am găsit soluția și în acest caz. Orele de istorie erau un haos total, întrucât noi profitând de acest handicap al profului, făceam din orele alea… ne-ore, dacă există așa ceva. Fiecare era în treaba lui, ne făceam temele la altă materie, vorbeam între noi, dar în majoritatea timpului ne batean joc de prof. Porecla lui era Cappy (nu de la suc, ci de la dimensiunea capului lui). Mai avea altă porecla, Capalău, dar în general foloseam Cappy. Omul ăla chiar a fost terorizat (și nu numai de noi), dar cel mai grav lucru era cumde conducerea școlii a permis ca el să predea. El își știa materia, dar totuși, se vedea că ceva nu e okay. Vă imaginați, deci, în ce haos ne “țineam orele de istorie”, băieții comentând la el mereu, nebăgându-l în seamă și făcându-i și farse. (I-au pus  apă amestecată cu cretă și bucăți mici de hârtie pe scaun, el s-a pus pe scaun și well…)

Trecând peste orele de istorie, o altă plăcere erau cele de chimie, unde eram terorizați. Femeia aia era doar puțin mai mică decât mine, însă băga o teroare în noi, încât nu mai spuneam nimic. Îmi aduc aminte că odată, colegul nostru lăbar (era prin clasa a șaptea parcă) și-a rupt mâna dreaptă, profa țipând la el: “handicapatule, ce-ai mai venit la oră, eu să mă uit la tine și tu la mine? Ieși afară! Idiotule!”. Mi-a fost milă de el cumva, căci după plângea pe hol, până ce a dat secretara de el. După a urmat alt scandal al profei de chimie către coleg: “mai, ești prost ?! Ce te smiorcăi pe hol, să te vadă toți și să mă bagi pe mine în belele!” 

O altă plăcere erau orele de biologie, făcute cu clona. (Asta era porecla lui, nu are nicio legătură cu serialul “Clona”.). Nu știu de ce i se zicea așa, poate pentru că era super super superrr slab, deși tot nu are logică. Clona avea mai multe ticuri nervoase: ridica din umeri des (ca și când ai zice că nu știi ceva cu umerii), își trăgea pantalonii în sus din 5 în cinci minute cu antebrațele (deși mâinile lui nu erau ocupate) și se prindea de lobul urechii (dar asta mai rar). Îi plăcea să tragă băieții de urechi (probabill legătură având cu ticul lui) și da, mai înjura și el elevii neascultători. Am avut și pe la bio un 4, tot de la vreun test surpriză. Îmi aduc aminte de o scenă de la ora de biologie, petrecută prin clasa a șasea. Ni se preda la vremea respectivă ceva despre plante, iar profu’ a menționat cuvântul sex (cu sensul de gen feminin/masculin), iar eu și acele colege am început să râdem de cuvântul “sex”, la care profu’ răspunse: “ce râdeți? Că am zis sex? Da’ ce? Nu ați mai auzit de cuvântul ăsta?”. Mno, copchii proști eram. 

Fizica o făceam cu o profă și aia huhu. De obicei nu ne asculta, notele primindu-le pe caiete, ne mai preda ea din când în când, dar și la această materie venea câte o zi pe an în care profa tuna și fulgera și ne scotea la tablă să rezolvăm exercițiile, noi neavând niciun habar ce naiba voia de la noi, ceea ce ducea la intensificarea enervării ei. Frate, erau groaznice momentele alea. Ea avea tendința de a mânca pe la ore și nu va gândiți că mânca un covrig, ci venea la ore cu mâncare gătită de acasă, păstăi cu usturoi, sarmale și multe altele. Dar măcar orele alea erau mai rare. 

O altă distracție era ora de mate. În postarea de ce am dat la medicină, am menționat că nu am urmat un profil de mate, întrucât am avut atâția profi la această materie,  încât eram norocoasă că știam tabla înmulțirii. Așadar, primul prof pe care l-am prins noi era un fel de variantă al lui Cappy, dar cu un cap normal. Eram neatenți și gălăgioși la orele alea, matematică nu prea făceam, adică mai făceam din când în când, dar prea rar. Aveam câteva colege în clasă (una dintre ele fiind poreclită “moaca”, please don’t ask why) și lor li se adresa de obicei, când era nervos, cu “tu capra tu!”. Am avut o singură dată inspecție la mate și am făcut aceeași lecție timp de vreo 2 săptămâni, totul fiind regizat până la ultimul detaliu. Mai bătea băieții cu compasul sau direct cu pumnul, dar per total a fost destul de okay omul. Un alt prof de mate, care a stat un semestru cu noi, era un fel de varianta a Clonei, dar fără ticuri. (Adică era la fel de slab). Omul ăla era și el dubioșel, se înroșea foarte tare la față în anumite momente și părea atât de inofensiv, încât aveai impresia că cineva l-a pus brusc în mijlocul unei clase de copii și i-a zis să predea. În clasa a șaptea făcea pregătire cu noi, după ore, iar într-o zi am rămas închiși în școală toți, fiind nevoiți să sărim geamul, moment în care colegul ăla de care îmi plăcea mie (nu ăla cu care jucăm x și o) mă făcu grasă. (nesimțitu’).

Cred că mă opresc aici, un final destul de brusc, dar mă dor mâna și capul, iar în mare cam astea au fost evenimentele majore de prin generală. Mai sunt câțiva profi despre care aș vrea să vă zic, cum ar fi aia de latină, de engleză sau cel de religie, însă poate altă dată o voi face.

P.S.: îmi cer scuze pentru virgulele puse incorect sau lipsa lor, dar chiar nu mai știu cum se pun, promit ca îmi cumpăr un manual de “cum se utilizeaza corect virgula, for dummies” și mă pun la punct.

p.p.s.: în legătură cu pretendenții mei de care v-am zis în capitolul 9, tipul cu “drăguță” mi-a scris zilele trecute. Citez: “bună drăguță ce mai faci????”. Nu știu dacă e o pură coincidență (deși eu asta tind să cred, căci nu citește el bloguri) sau chiar a citit ce am scris pe aici (sau mai e varianta că m-a văzut pe acasă.). În fine, ideea e că și-a luat block instant.

Bicicletă

Pedalez. Stropii de ploaie îmi intră în ochi, îmi udă părul, pielea, hainele. Țin mâna stângă pe ghidon, iar dreapta o țin în dreptul gâtului. Am observat că ăsta e un tic, adesea duc mâna la gât, ca și cum m-aș juca cu un lănțișor invizibil. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Aerul e răcoros, iritându-mi gâtul. Vântul bate dintr-o parte, ceea ce îmi îngreunează pedalatul. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Mintea mea se simte cam ocupată zilele astea și nu înțeleg de ce. Am lăsat-o să se relaxeze, am luat o pauză de la citit și am hoinărit mai mult pe afară. Am ascultat muzică în căști, legănându-mă în scrânciobul din curte, am stat sub umbra nucului din spatele grădinii. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Azi a fost destul de rece afară. Doar dacă mergi pe gradină te mai poți bucura de câteva raze de soare, însă și ele sunt blânde și nu îți ard pielea prea tare. Se vede că vara a trecut. Spre seară a început să plouă, cerul fiind sumbru, norii grei, iar verdele naturii închis. Nu se mai aude cucul, cum se auzea în zilele călduroase, nu se mai aud atât de multe păsări și nici atâția copii pe afară. Soarele răsare mai târziu și apune mai devreme. Nopțile sunt reci, o brumă umedă acoperind totul. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Capitolul 9

Cu toate că într-un capitol anterior ziceam eu că “vai, sunt partidă bună în sat” (adică am avere), să știți că nu pot afirma că am avut mulți admiratori la viața mea. Ori îi inhib eu pe ei cu chipul meu angelic, ori cu faptul că citesc/ învăț, dar ceva îi oprește și nu înțeleg ce, doar eu nu le-am făcut nimic. (ei, le-am mai dat și eu block pe facebook, deci nu sunt chiar ușă de biserică).

În sat la noi toată lumea știe pe toată lumea și știe fiecare dacă are relație, cu cine a fost înaintea lu’ ăla/ aia, când fac nuntă, dacă ăla o bate sau nu, dacă le are cu trasu’ la măsea și multe altele. În ceea ce mă privește pe mine, sunt extrem de privată în ceea ce privește acest subiect, deoarece chiar îl consider un lucru intim și nu merită călcat în picioare de bârfele din jur. (eh, haide că tot e călcat: se merge pe principiul că am 24 de ani, sunt fată bătrână deja,  nemăritată).

Așa că azi o să vă zic de lucruri întâmplate cu câțiva admiratori de-a lungul timpului. 

Acu’ câțiva ani am petrecut revelionul acasă la acea prietenă a mea care tot apare prin postările de aici. Și pentru că ea are rude multe care nu profită deloc de ea, mare nu îți fu mirarea când vezi că apare la ușă văr-su împreună cu un tip care era îndrăgostit de ea la vremea respectivă. Să vă dau mai multe detalii despre tipul ăla, nu de alta, dar ulterior a început să îmi scrie și mie pe mess (“acesta este ursulețul prieteniei, nu îl irosi *insert emoji cu urs*. Cf?:*. So yeah, pretty romantik). Dar la ei doi povestea de dragoste fu mai lungă. De la discuții lungi pe feisbuc (“ce mai faci”, “cum e vremea pe la tine”), la destăinuri profunde. Vă las aici o conversație:

“Așa mă doare de tare stomagu, zici că am o petra la stomag. Am băut azi în centru o cafea cu lapte și o ciocolată caldă cu lapte și foarte tare mă doare acuma stomagu, oricum scuze că îți zic asta, am vrut să vorbesc cu tine ca să mai uit din durere”. 

În mesajul original diferă puțin ordinea frazelor, dar în rest totul e adevărat.  Așadar, după ce eșuă intenția lui de a o combina pe prietena mea, trecu la mine, însă eu am dat cu seen.(urât știu, dar numai așa scapi de ăștia). 

Revenind la seara de revelion. Apar văr-su și cu “petra la stomag” și întră ei frumos în casă, dând bună seara. Prietena mea, ospitalieră fiind din fire, scoase din dulap sticla cu rachiu (că doar văr-su pentru asta venise la ea) și ceva platouri cu mâncare. În timp ce ea încerca să socializeze cu el, eu nezicând nimic, iar băiatul ălălalt urmându-mi exemplul, am decis că era prea liniște în casă și că ar trebui să punem niște muzică. Prietena mea aflându-se la calculator, și fiind o gazdă bună, puse întrebarea: “ce muzică să pun?” Văr-su:” Pune ceva de la Denisa”. Bineînțeles că prima melodie ce o puse nu fu pe placul invitaților, așa că interlocutorul îi spuse: “Pune și tu niște Denisa manele vechi, că alea is faine”. Așadar, de anul nou eu mă aflam în compnia unor oameni încântători ascultând “Denisa manele vechi”. După cei doi urători au plecat, prietena conducându-i, ea se întoarce în casă după vreo 10 minute, cu un entuziasm cum nu am mai întâlnit, după discuția avută la poartă. Cei doi în cauză pe mine nu mă știau și practic în ultimele 3 ore ce le-am petrecut împreună, ei au încercat să își stoarcă creierii cine e fata aia și ei de ce nu o știu. Mă amuză o chestie, și anume că vărul prietenei a zis că “ia uite mă ce copcilă frumoasă are Grigoruț”. De parcă el a trăit pe același șanț cu taică-miu și sunt de aceeași vârstă ca să îl alinte. Și uite așa am intrat cu forțe proaspete în acel an. 

O altă întâmplare de prin 2013 mă făcu să râd multă vreme și încă mă face. Pe atunci, un unchi de al meu trebuia să se căsătoarească, eu fiind invitată la nuntă. După ce am refuzat să fiu domnișoară de onoare căci urăsc chestiile astea, seara când am ajuns la nuntă și stăteam afară pe o bancă, un tip (de aceeași vârstă cu unchiu-miu, care îi de fapt unchiul prietenei mele), veni și el pe bancă și cu toată onestitatea și șarmul lui îmi spuse: “Da’ uni ai fost domnișuarâ până acuma? Cu vaca la pascut?“. M-am uitat cruciș la el, neștiind cum să reacționez, îngăimând până la urmă un răspuns de genul :nu, cu pisica am fost. Omul ăsta e destul de creepy el așa, atunci la nuntă stătea numai pe lângă mine, dar vestea pe care am aflat-o mult mai târziu, prietena mea zicându-mi-o, a fost că mama lui (deci bunica ei) s-a plâns că fiu-su nu se uită la mine. Pe principiul că eu mă uit la el însă el nu se uită la mine. Nici acuma nu e însurat, dar sincer să se însoare când vrea el și când o simte, că așa lumea mereu o să bârfească. Și don’t get me wrong, dar eu nu prea mă văd cu omul ăla. Ați putea zice că sunt fițoasă (și poate sunt, nu contest, totul e posibil), însă sinceră să fiu nici el nu e cel mai finuț om din lume. Zilele trecute când mama s-a întors seara de la servici, ne-a povestit ce s-a mai petrecut în ziua respectivă. Pentru că a mers și s-a întors de la lucru cu tipul de care vă zic, vă las aici următoarea conversație: 

*mama urcă în mașină* 

El: pfai, așa mă trece o câcare, tăt mă cac pi mine, o facut mama asta o zamâ așa grasâ, sigur îi de la aia, uite aicea niște smecta că tăt mă cac pe mine.

Mama: … (prea șocată că să mai zică ceva)

Ulterior, adică a doua zi, a aflat că pentru a îți strânge… , în fine, știți voi ce, consumați banane și pentru a  vă desfunda, kiwi. (eu de asta cu kiwi nu știam). So yeah, cam asta e și cu tipul în cauză. 

Tot acu’ câțiva ani, nu știu cum, un tip care culmea avea prieteni comuni cu mine pe această platformă minunată numită facebook, m-a întrebat “cmf”. Ca o paranteză, eu nu îi înțeleg pe ăștia de ce la prima conversație îți scriu “cmf”, adică măi, și eu uneori întreb “cf” pe aia cu care mă știu de ani de zile, dar nu mă bag cu cineva random în seamă și îi zic “cf” sau “kf”. În fine, frustrări. Așadar, după ce i-am zis “che faq” și am primit câteva complimente cât de frumoasă sunt ce m-au dat total pe spate, tipul mi-a propus să facem un videochat. Nu nu, nu să mă dezbrac, voia să zică că facem video call, însă la el tot aia era. Nu știu ce era cu el, dar de la simplul “cf” și că sunt frumoasă (și evident după propunerea eșuată de videochat), mi-a destăinuit că eu dacă vreau relație cu el, el mâine vine la mine, nu contează că sunt 300 km distanță, el chiar vine, doar eu să fiu de acord. I-am dat block. 

Am aflat ulterior de la un fost coleg de clasă că îl știe pe ăla, că maică-sa e profesoară, însă el a rămas totuși repetent și a abandonat școala, că îi alcoolist, că îi fustangiu și se mai ia și la bătaie. Aș fi avut o căsătorie frumoasă, nu știu cum am putut refuza așa ceva. 

Un alt admirator de care vreau să vă zic este cu doi mai mic decât mine (nu că asta ar conta, însă am ținut să precizez) și acu doi-trei ani cum necum s-a îndrăgostit grav de mine, dar nu știu unde pentru că noi niciodată nu ne-am intersectat nici pe drum măcar. Așadar, primesc un mesaj într-o zi cu “ce mai fac”. Măi, a scris “ce mai fac”, nu “cmf”, deci semn bun. Știu că la vremea respectivă citeam o carte de Jeffrey Deaver și ăla a fost răspunsul meu, mă așteptam să zică ceva în sensul ăla, dar a trecut la următoarea întrebare, și anume dacă mă deranjează. Neștiind ce dorește de la mine am spus că nu e nicio problemă, să zică ce dorește.

“Aaa păi nimic, am vrut să văd ce mai faci”.

Dintr-o dată, tipul a început să mi se adreseze cu drăguță( în genul ăla de “da, drăguță”, “cum spui tu, drăguță”). Am fost foarte directă și am întrebat “cum adică?!” și mi-a destăinuit că el cu persoanele de care se simte apropiat așa se adresează. Probabil ne-am apropiat noi în somn, în vise, că în viața de zi cu zi știu sigur că nu am făcut-o. Am trecut peste episod, eu nemaizicând nimic. Mi-a zis că mă place și dacă aș dori o relație cu el și pentru că nu am vrut să îl jignesc (ia te uită unde era bunătatea) l-am mințit că eu sunt într-o relație, doar că pe facebook nu e pus, pentru că nu îmi place să mă afișez (ceea ce nu e tocmai minciună pentru că așa aș proceda, vă ziceam mai sus). Nu cred că m-a crezut omul 100%, pe moment i-am simțit inima frântă și mi-a părut rău cumva, dar na, asta e. Dar în zilele următoare a tot continuat să mă întrebe ce mai fac. Și atât, aici se oprea conversația. La început din bun simț îi răspundeam, până într-o zi când m-am răstit la el că de ce mă tot întreabă ce fac, că i-am zis că eu sunt într-o relație și că el își face rău tot întrebându-mă ce fac, pentru că prin chestia asta el își face speranțe când vede că îi răspund. Bine, am scris și eu în termeni mai fancy, cu neologisme (ceea ce fu o idee proastă pentru că nu a înțeles el prea bine ce am zis eu), dar ideea e că nu a mai scris nimic de atunci. Ulterior am aflat de la prietena mea că el a fost în clasă cu ea, a rămas corigent la română de două sau trei ori, profa l-a pus cu ea în bancă, ea i-a făcut  compunerea la română, el și-a trecut corigența și în schimb i-a adus o ciocolată. Mi s-a părut chiar drăguț gestul ăla. 

Trebuia să am și eu nuntă acu’ doi-trei ani, dar nu s-a mai făcut, adică eu nici anunțată nu am fost (măcar căutăm și eu un model de rochie, visam și eu frumos). Îl mai știți pe tipul ăla de la bal ce se iubea pe sine și în 10-15 ani va fi președinte? (Probabil că nu, dacă postez și eu rar, vedeți capitolul 6). Ei bine, tatăl lui   zicea prin sat că îi place de mine (mă refer la taică-su că ma place, nu fiu-su) și că eu mă voi mărită cu fiu-su. Acuma nu știu, anunțată nu am fost, pregătiri nu se fac, poate așteaptă să termin și eu școala. 

Dacă îmi mai aduc aminte de vreun admirator vă mai zic.