Pastele pentru mine

Am tot stat și m-am gandit ce inseamna Pastele pentru mine, pe langa faptul ca e o sarbatoare crestina importanta.

Primul lucru care îmi vine în minte e o amintire petrecuta acum mulți ani, ca nici eu nu mai știu ce varsta aveam atunci.

Pe vremea când era doar o biserica la noi în comuna, cea din centru, mergeam acolo de mic copil cu parintii, mai apoi cu bunica, mai apoi cu prietenele. Era saptamana mare, iar eu cu bunica și mama ei (strabunica) mergeam la Denii. Îmi aduc clar aminte de scena cu noi trei, ingenuncheate pe podeaua rece din piatra, lumanarea arzand langa noi, cu ultimele puteri. Slujba era pe terminate.

Cu cât mă gândesc mai mult la Paste, cu atât alte amintiri mă invadeaza. De momentul în care o baba m-a tras de par, caci iesisem afară din biserica de vreo 3 ori în timpul slujbei (eram extrem de mica, vreo 10 ani) și mi-a zis ca “ce tot mă frec pe usa bisericii, să stau naibii locului”. M-am suparat atunci, chiar m-am suparat, pentru ca eram micuta și nu puteam sta în picioare atât de mult precum adultii, și simteam nevoia să ies până afară să iau 5 minute aer, apoi să intru la loc.

Îmi aduc aminte când un fost coleg mi-a parlit cu lumanarea geaca.

Îmi aduc aminte când eu am dat foc parului unei colege din fata mea, apoi facandu-mă ca ploua. (Iar la discutia de apoi, când ea povestea ce s-a intamplat si oare cine a facut asta, eu parand extrem de socata și afirmand “vaaai, pe bune?! Ce nesimtit, doamne!”).

Sunt multe amintiri. Sufletul meu e sculptat din aceste amintiri, dar trebuie să am grija să traiesc si prezentul, să nu raman cantonata în aceste imagini.

Pastele inseamna prea multe pentru mine. Știu sigur ca încă nu știu ce e el cu adevarat, poate peste mulți ani voi intelege cu sufletul aceasta sarbatoare.

Un lucru care oarecum mă intristeaza e ca observ și eu ca nu mai sunt atât de credincioasa pe cât eram. Nu promovez religii, fiecare crede în ce doreste, dar cred ca e important să crezi în ceva, orice ar fi acel ceva. Anii trec, pacatele se aduna, umerii mei se ingreuneaza. Uneori vad ca mă pierd, alteori îmi regasesc drumul, dar poate prea rar se intampla asta.

Îmi doresc prea multe de la viata. Și material și sufleteste. Sunt prea hapsana. Dar cel mai mult și cel mai mult, mi-as dori să fiu un om bun. Bland. Cu smerenie în suflet, în glas și în privire. Mi-as dori ca și la 40, 50 de ani să mă bucur la fel de mult de un cer senin sau innorat, de mirosul diminetilor de vara, de cea mai mica bomboana pe care o pot primi. Să fiu impaciuitoare (caci acum nu știu cât de mult sunt).

Mi-a zis bunica-mea o chestie zilele astea. Ca eu nu-s “fudula” deloc. Alta/ altul de ar fi în locul meu, ar pasi ca prin aer, ca și cum nici nu îi vede pe cei din jurul ei/ lui. La cât de departe am ajuns, sunt prea lipsita de ingamfare. I-am spus: și cu ce mă ajuta asta?

Poate ca sunt așa pentru ca mă simt limitata. Poate mă simt așa pentru ca îmi dau seama ca nu as putea să adopt o astfel de atitudine, când eu mai am atatea de invatat. Și poate pentru ca am și eu anumite complexe.

Orice ar fi și cum ar fi, sper să nu uit de unde am plecat. Să nu mă las purtata de val, să mă dezumanizez. Până la urma, cu totii murim și plecam de pe acest pamant cu sufletul, nu cu avutiile.

Cu trenul

Eu intr-o gara, as spune ca uitata de lume, dar nu e chiar așa.

Mă suna le dad.

“Ce faci? În tren?”

“Nu, la Alba. “

“Huh? Dar ce cauti tu acolo?”

“Astept trenul.”

“Și cu ce ai ajuns tu acolo?”

“Cu trenul.”

“Adica ai luat trenul, te-ai dat jos acolo și apoi te urci în alt tren?”

“Da.”

Începe a rade.

“Nu ti-i greu?”

“Nu mi-i greu. “

“Te simti bine?”

“Da, sunt okay.”

“Nu ești obosita?”

“Nu chiar. E ok. Tu ești la serviciu?”

“Da, da.”

“No bine, ne vedem dimineata. “

“Bine.”

Totul bine și frumos până la Cluj. Bai, dar de acolo, mă jur, oamenii erau în stare să se bata. O să va descriu pretenii mei de scaune, dar mai intai de asta, să va zic puțin despre trenuri, nu ca as fi eu specialista, dar impartasesc cunostintele mele nelimitate.

Exista, as putea spune eu, mai multe tipuri de tren. Acum, nu am circulat eu cu toate, dar va voi spune doar despre astea cu care am mers până acum.

Nr. 1: trenul autobuz

Pe “trenul autobuz” il stiti dintr-o postare de a mea anterioara. E un tren care are doar doua vagoane, e micut de inaltime și are scaunele, ce să vezi, ca intr-un autobuz. Regula acestui tren e ca nu se respecta locurile. Dacă eu am locul 44, pot să stau oriunde vreau de fapt. E trenul care mie îmi place tare mult, principalul motiv fiind acela ca te urci și te dai jos usor din el, ca apesi doar pe un buton și usa se deschide. (Eu am niste traume pe la 2 noaptea, cu un tren, în a carui usa eu mă impingeam, ca să cobor intr-o gara uitata de lume și usa aia numai nu se deschidea.)

Nr. 2: trenul cu compartimente.

După cum ati ghicit, e un tren format doar din compartimente. E un tren inalt de inaltime, iar usile lui mă fac să fiu claustrofobica. În functie de anul de fabricatie, unele au niste scaune supersupersuper confortabile, iar altele mai puțin confortabile.

Nr. 3: trenul mixt

După cum ati dedus, e corcitura dintre cele doua. Vagonul începe cu câteva compartimente, apoi urmeaza scaunele ca în autobuz, iar apoi iarasi câteva compartimente.

Acum să revenim la Cluj. Trenul care vine dinspre Timisoara Nord și care trece prin Cluj, e un tren mixt. Eu am prins asadar loc în portiunea de “autobuz”. Mă asteptam ca în Cluj să vina apocalitsa (cum zice o vecina din bloc), dar să se ia la cearta nu prea.

Vecinii mei “de compartiment”:

O femeie cu tricou rosu și ciorapi roz (știu asta pentru ca era descaltata). I-am dat “buna-ziua” și nu mi-a raspuns. În sinea mea deja îmi formasem parerea despre ea. Statea suav, precum Rose din Titanic, când Jack îi desena frumosul san.

Un nene, trecut de prima, și chiar și de a doua tinerete. După chip, parea cam “boalnav” el, dar cred ca era așa din cauza tigarilor. Astia sunt vecinii mei initiali, apoi urca studentii. (Plus alti oameni).

Conversatii:

“Da’ ce le-ati dat studentilor reducere la tren?? Ca să ne ia ei noua locurile, ce le-ati dat reduceri??” Tipa o tanti care și-a luat bilet prea târziu și nu a mai prins loc și culmea e ca un student îi cedase locul, dar ea tot facea scandal.

O fetita mica vine în partea noastra de scaune la colega mea cu tricou rosu să o roage dacă nu poate sta. O ignora. Un student se baga în seama.

“Nu va suparati, aveti ambele locuri?”

“Da!!! Ce? Ce te freaca pe tine grija? Și eu am mers cu trenul fara loc și nimeni nu m-a lasat să stau jos. Eu ies de la munca și eu is obosita, care e problema ta?!”

“Serios? Chiar aveti ambele locuri?”

“Care e problema ta? Vrei să îți arat biletele?!”

“Da, chiar as vrea să le vad!”

“Vrei să îți arat biletele?! Stai ca ti le arat acum! Ce, crezi ca mint, stai ca ti le arat acum! Uite,uite!!”

Nimeni nu mai spune nimic.

O femeie vorbeste la telefon.

“Da da, în tren, vagonul 2, dar mai incolo trebe să mă duc în vagonul 3 ca să ajung la Iasi ca pe asta il dezgata și pleaca la Botosani. Pai nu știu, eu când am mers să iau bilet aia mi-o zis ca e fara loc sau a mai spus ca e varianta să merg o parte din drum cu loc în vagonul 2 și apoi fara loc în alt vagon. Ca il dezgata și asta pleaca la Botosani și eu trebe să ajung la Iasi. (Pauza). Da da, na eu de unde să știu. Deci merg aici o perioada, după mă duc în celalalt vagon ca il dezleaga pe asta, ca pleaca la Botosani.”(bine, a mai repetat asta încă de doua ori).

În spate un nene trecut si de prima, si de a doua, si de a treia tinerete, purta discutii filosofice.

“Eu când eram mic m-a felicitat profesoara. Ca nu am inteles cum e treaba cu curentul alternativ și cel continuu și când s-a sunat de pauza eu am ridicat mana să intreb, deși toti colegii se grabeau să iasa în pauza. Și mi-a zis profesoara: vedeti copii, în asta sta cheia invataturii.” Un tip (student) îi raspunde: “dar de ce nu ati intrebat cu 10 minute mai înainte și așa ati fi iesit cu toti copiii în pauza?”

Timpul trece. De la o alta statie urca un nene. Avea un uscator de rufe, la ora 3 noaptea, cam dubios dar cine sunt eu să judec.

“Doamna, ai ambele locuri?”

“Da’ cine ești tu, bai, să îți dau eu socoteala? Care e problema?! Am!! Ce, vrei să îți arat biletele?”

Intervine studentul: “are doamna, ca și noi am ramas așa puțin mirati.”

“Pai eu am locul 66.”

“Pai și ce? aici eu stau pe 65,67!”

Se asaza și nenea ala, se descalta și trenul merge mai departe. Noaptea a fost lunga, s-au mai intamplat chestii, dar nu o mai lungesc atât.

Voiam și eu putina liniste, atata tot.

Tu ce mai faci?

M-am trezit pe la ora 06:00, somnul disparuse, dar mi-am zis ca e prea devreme. Vreau să aman chestiile cotidiene. Vreau să aman grijile. Mi-am tras plapuma peste cap, lasand doar un spatiu mic prin să care să patrunda un firicel de aer. Pe la 8 jumatate m-am trezit, dar de data asta obosita. Amanatul meu de trezit nu a fost unul tocmai bun astazi.

Primul lucru la care m-am uitat a fost peretele meu. Ala de care este aninat un tablou cu un pantof și poate unele sperante de ale mele. E ud iarasi. Uneori m-am saturat de aceste probleme, care nici macar nu sunt probleme în adevaratul sens al cuvantului, sunt alte lucruri mai grave pe lumea asta.

Am mers și am pus niste apa la fiert intr-o oala, ca să fac o cafea. Am mancat o clatita, o banana, urmeaza să mănânc și altceva, probabil. Mi-am turnat cafeaua intr-o cana rosie, puțin nespalata, dar astea sunt doar detalii.

Am citit zilele astea Micul print. Știu, destul de târziu, dar cu toate acestea realizez ca nu am inteles pe deplin cartea. Viata asta e grea, asta e concluzia la care am ajuns eu. Bineinteles, totul tine de noi, să nu ne plangem de mila prea mult și să facem să fie totul bine pentru noi, dar uneori tot e grea.

Marturisire

Să va fac o marturisire.

De când mă știu eu, adica de multa vreme, îmi cumparam din kaufland chipsuri. Dar să ne intelegem, nu orice chips, ci marca lor, cu chili. Bai, erau cele mai bune chipsuri! Va dati seama ca mi-am petrecut liceul alături de acele chipsuri, am trecut prin cele mai grele momente alături de ele, dar și cele mai frumoase. Am picat bacul și am intrat la facultate alături de ele. În concluzie, intelegeti voi conexiunea profunda dintre noi. Erau soulmate-ul meu în materie de chipsuri.

Dar ca orice poveste frumoasa, la un moment dat ceva se intampla. Mergeam la kaufland și raftul lor nu mai era reumplut. Am simtit eu ca urmeaza ceva tragic să se intample, dar am inchis ochii. Mi-am spus: “nu are cum. Nu ar avea de ce.” Dar, oh, cât m-am inselat. Va dati seama ca totul a durat până intr-o zi, până când am ajuns la bine-cunoscutul raft cu chipsuri și acesta era gol. Bai, durerea din sufletul meu nici nu v-o explic. Am fost depresiva doua saptamani. Asta s-a intamplat acu doi ani. De atunci, de fiecare data când mergeam la kaufland, tot treceam pe la raftul cu chipsuri ca să mă uit. Stiam ca nu e posibil să fie, dar eu speram. Mă uitam, le cautam cu privirea și nimic. Și mergeam mai departe. Până azi. Când am trecut cu o speranta ascunsa în suflet pe la raftul cu chipsuri, ca poate poate, și erau. Mi-a stat inima în loc, nu alta. Scriu live din lidl (kaufland e langa lidl și am intrat și până aici) ca nu am avut rabdare să astept să ajung acasa și să impartasesc aceasta veste cu voi.

Nem titlu

Eu nu am nimic cu fumatorii, mai dar jur, unii put precum hornul de la casa. Miros ca atunci când ai mei curata funinginea veche de anul trecut cu o ustensila speciala realizata dintr-o coada lunga din lemn, avand la capat legate cu ata pene de gasca. (Oricum ceva pene mari și mai rezistente.)

În fine, în alte stiri, nu am nimic nou să va zic. Pe la facultate e cum e, pe afară e destul de frigut încă, bate un vant de îți sufla in 5 secunde toate cunostintele acumulate la stagiu în ziua respectiva.

Mă uitam zilele trecute la una dintre emisiunile mele preferate, Acces direct. Era unu care spunea ca vecinu-su îi face farmece, ca intr-o zi, în timp ce mergea linistit cu frate-su pe drum, “i s-a rupt mana degeaba”. Nu știu ce minune de secol XXI e asta, însă cred ca as putea și eu să îi gasesc rapid intrebuintare. Și în rest, chiar nimic nu am să va povestesc. Am o vecina interesanta, dar despre ea poate va spun alta data. M-am mai uitat și la bijuterii tv zilele trecute, iar de 8 martie au bagat ceva lantisor pentru mama, “cea mai sfanta fiinta.”. Chiar așa e, însă mno, eu citez emisiunea. Ca și descriere a povestii lantisorului minune, au pus ei o baba din aia vai de capul ei, muncita, de care au uitat copchiii plecati în nu știu ce orase sau poate tari straine. La final era un cadru care chiar mi-a placut: mana imbatranita a mamei ce era mangaiata de mana tanara a copchilului, copchil ce avea o manichiura roz pitiponc. Mi-am zis : “alegerea perfecta.” Bai, o să fiu rea, dar dacă tu ai bratara de 5 cm grosime, din aur, la mana, cercei din aur care se vad de la 3 km, de lant nici nu mai zic, iar maica-ta nu are acasa ce să manance și sta intr-o saracie lucie, apai eu pe tine te judec. Așa doar puțin. Cu totii avem pacatele noastre, dar unele chestii chiar nu sunt okay.

În fine, ca o dau intr-o postare deprimanta. Sunt în autobuz momentan, am zis să mai povestesc puțin, dar va las.

Semestrul II

E obositor ca dracu’. Și nu îmi place nimic. Iar eu sunt intr-o apatie totala, trec printr-o criza existentiala grava. Asta până joi dimineata, dar voi reveni la asta acusi.

Asadar, să o luam pe rand. Ce s-a mai intamplat în vacanta intersemestriala și în prima saptamana de facultate?

A trecut sesiunea. A fost okay. Am mers și în escapada mea, apoi acasa. Astia erau destul de incantati când am venit acasa, cel puțin taica-miu ranjea (“ai veniiiiiit?!”, zise el “belind fasolele la mine”. {ca o acolada în paranteza, deși ordinea ar fi invers, “ce belesti fasolele la mine” e acea replica celebra din Morometii, inchei acolada}, închei paranteza).

Pe acasa a fost foarte fain, ca de obicei. Mi-am sugrumat motanul în fiecare zi, m-am dat în balansoar, am pandit pe geam doi morti (ca eu stau vis-a-vis de biserica), am mancat mult, mult, am gatit (și cate comentarii pe subiectul asta, ca si lu taica-miu ii place sa comenteze, ca m-am si “rastit la el”, apoi i-a spus lu frate-miu: “gata, gata, nu mai zic nimic, ca acusi imi da si una”), frate-miu m-a sunat in fiecare zi când iesea de la serviciu ce să îmi aduca de rontait, în concluzie a fost o vacanta frumoasa, doar ca prea scurta.

Am avut și discutii misto cu bunica-mea.

Una dintre discutii:

“Vaaaai, ai venit! Așa m-am rugat pentru tine să vii cu bine.”

“Dea.”

“La cât ai avut trenu’?”

Îi dau eu explicatiile de rigoare.

“Ptiuuuuu! (arunca bunica-mea un scuipat, noroc ca nu m-a nimerit pe mine între ochi, ce e drept nu eram nici spalata pe fata). Și doar tatic-tu radea ieri ca cine stie ce mai patesti tu, și eu am zis taci mă, nu vorbi așa!!”

Conversatia continua, ce mai fac babele ei, etc, etc. Urmeaza intrebarile mele preferate.

“Cu examenele fu okay?”

“Da, a fost ok.”

“Vai, bine ca ai scapat, eu așa mă rog pentru tine și pun și lumanare.”

“Dea.”

“Prieten ai?”

“Hai, bunica, nu mă enerva! Am vreme, cine mă grabeste, atata ma freci la cap cu asta.”

“Na, intrebam și eu așa, nu trebuie sa te superi.”

O alta discutie cu bunica. Ne uitam amandoua la Acces direct, Floricel a batut-o pe nevasta-sa. (Serios va zic, Floricel il chema pe ala)

“Na, drum bun pe mâine să ai!”

“Mersi, mersi.”

“Of, of! Așa mă mai doare spatele asta.”

“Pai ai 80 de ani, normal ca te doare. Poți și muri de acum, puii mei.”

“Eeeh, am 80 de ani, dar eu de unde știu ca am 80 de ani?! Ca nu am simtit deloc cum a trecut viata asta.”

“Da, să stii ca da. Și eu cred ca sunt un spirit reincarnat și asta e o bula iluzorie în care traiesc, de unde știu ca eu sunt eu? Poate am 50 de ani și eu, cine stie.”

A plecat bunica-mea fara să mai zica nimic. S-au mai intamplat chestii pe acasa, poate vi le spun alta data. Să revenim la facultate.

Mai, am un stagiu acum și nu pot spune ca e placerea mea în viata. Ideea e ca mă gandeam ca eu am o problema, însă nici colegilor mei nu le place, dovada fiind discutiile dinainte sau de după stagiu. Nu mă atrage nimic semestrul asta, dar nimiccc, cred ca voi fi depresata saptamana de saptamana. (Disclaimer: depresat= cuvant inventat de mine care presupune alaturarea altor doua cuvinte, depresiv și depresiune; personal, consider ca “depresat” mi se potriveste multe mai bine.).

Joi dimineata, depresata fiind la stagiu, apare proful și ne zice ca vineri nu tinem. Cu toata onestitatea va spun ca in acesl moment s-a pogorat o raza de lumina asupra mea (la propriu, ca am tras jaluzelele de la geam) și am reinviat așa dintr-o data, incat i-am zis colegei mele de suferinta:

“Fataaaa!!! Ce zici? Să plec mâine ?”

A fost o intrebare retorica evident.

M-am uitat pe cfrcalatori, cu planul în gand și zbarnaind de nerabdare. Joi am avut o zi productiva. Pe langa faptul ca a fost frumos afară, am rezolvat cu biletele, am mai gasit și chiloti la oferta în pepco. Am ajuns seara acasa, iar în 4 ore eu aveam tren. Mi-am facut unghiile, m-am invartit prin casa entuziasmata, mi-am verificat ghiozdanul de 4 ori ca să fiu sigura ca am portofelul și biletele și am dormit o ora, așa ca să dorm și eu.

Dar voi stiti cum astrele de obicei se alineaza când aveti voi ceva de facut? În ghilimele zis. Asta am patit eu vineri dimineata (ora 02:30), când voiam și eu un taxi. Exagerez. Langa blocul meu e statie de taxiuri și fix când ai nevoie e goala, “canta cucul bata-l vina, de rasuna Bucovina”. Anyway, a trebuit să sun și să mai astept ceva, nu stiam ca e așa de animata viata acestei mirobolante “comuni”.

Am ajuns în gara safe, m-am holbat la panoul cu sosiri-plecari, am mai stat câteva minute, reflectand la cât pot fi de idioata uneori. Am nenumarate exemple, unele le aveti și aici pe blog.

M-am indreptat apoi spre peron. Realizati ca circulati mult cu trenul atunci când va entuziasmati ca cel care va va duce la destinatie e unul dintre trenurile voastre preferate. Va jur, așa fericita am fost când am văzut ca inspre destinatia mea merge trenul meu preferat, încă am afirmat cu glas tare “aaaah, e tren din alaaa!!” (Pentru ca la mine toate trenurile sunt “tren din ala”).

M-am urcat in tren, m-am pus pe un scaun random (caci e “tren din ala” tip autobuz și stai unde vrei tu) și a fost cam gol mai tot drumul, deci nu am avut parte de pedofili cu berea după ei, încercând să îmi intre în gratii.

Btw, am ajuns la o concluzie trista. Am realizat ca prea curand (deși am 24 de ani, merg pe 25) lumea nu ma va vedea altfel, ma refer o tanara draguta sau nu, dar macar tanara. Ea tot copil mă vede. Nu ca ar fi un lucru rau, ba din contra, e un compliment extraordinar de mare, însă uneori, când astrele sunt aliniate prost, ti-ai dori ca macar și tu o data în viata să nu mai fi numita “fetita”. (Mă ajuta “fetita”, îmi zice fetita unde să cobor.). I mean…

Revenind. A scapat “fetita” de pedofili de aceasta data. Am ajuns okay unde trebuia să ajung, iar atunci când am coborat din tren, am sunat-o pe maica-mea.

“Maaaa! Ce faci?”

“Acu’ m-am trezit, beau cafeaua.”

“Ah, tu stii unde sunt eu?”

Unde ești?

Îi spun unde.

“Ce faci? Unde ești?? Da’ ce cauti tu acolo?”

“Pai na, stii ca voiam din anul 2 să vin pe aici.”

“Tu nu ești sanatoasa. “

“Eh na. “

Am mai conversat cu mama, intre timp iesisem și din gara. Mi-a fost extrem de usor să mă deplasez în stanga și în dreapta, caci m-am uitat de acasa pe unde ar trebui să o iau, astfel, zici ca eram pe la mine pe la tara și am iesit să iau puțin aer. În escapada mea precedenta am mers vreo 16 km, de data asta a fost mai slabut, am mers doar 12 km (și asta pentru ca am petrecut mai mult timpul prin muzee.)

Dar hai să va zic puțin de muzee, nu ce am văzut eu, ci oamenii de pe acolo și despre interactiunea mea cu ei.

Primul muzeu.

Intru. Dau de un hol gol, trag de o usa, dar e inchisa. Mă mai invart de doua ori si dau de un paznic.

“Mă scuzati, vreau și eu să vad mumiile.”

“Uite aici la casiere, e alta usa.”

Bat la alta usa, intru. Inauntru o tanti draguta.

“Sarut-manaaa! As dori va rog și eu un bilet ca să vad mumiile. Sunt atât de trista ca e inchisa libraria de vis-a-vis, incat am zis ca macar o mumie să vad și eu.”

“Cum?! Pe bune? E inchisa? Apai noi suntem vecini aici și eu nu stiam nimic.”

“Daaa. Cât costa un bilet?”

“2 lei.”

“Pe bune? 2 lei?”

“Ohoo, înainte ba chiar era 1 leu. Și de ce e inchisa libraria?”

“Scrie ca pentru re-amenajare.”

Îi zic mersi, o zi buna și urc sus la mumii. Acolo, o tanti mă intampina, îmi explica niste chestii, mă holbez și eu la acele chestii, după aia mă duc în alta camera.

“Buna ziua.”

Eu mereu salut.

Începe nenea să îmi explice niste lucruri, eu mai intreb altele, apoi scoate de după o perdea și îmi da niste vederi. M-am topit, sincer va zic.

Termin cu muzeul respectiv și mă duc la altul.

Intru la casiere. De data asta o tanti cam scarba ea așa. Îmi iau bilet, apoi ies din incaperea respectiva. Cred ca v-am plictisit de numa deja, dar dati și voi un click dreapta close și gata.

Dau de un paznic.

“Hmmm, vreau și eu să vizitez, mă puteti indruma?”

“Dar cum să nu!! Imediat va zic, să va stampilez biletele.”

Îmi explica omul frumos tot ce era de zis, eu zambeam cu gura până la urechi, apoi adauga.

“Dacă vreti, aici aveti eugenii, să luati ca sunt gratis.”

“Și pe mine tot Eugenia mă cheama!!”, zisei eu cu un entuziasm nemarginit.

“Serios? Oh, Jenny, ce frumos!”

Bai, cum să nu fii binedispus când poți comunica dragut cu oamenii.

Mă duc apoi la alt muzeu. Acolo, sincer, m-a bufnit și rasul.

Mi-am luat bilet de la o tanti semi- scarba. (Vedeti, așa pe categorii sunt). Apoi apare primul paznic.

“Urcati pe aici, apoi prima usa pe care o vedeti, pe ea să intrati.”

Bun. Zis și facut, vizitat, holbat, minunat, tot ca la carte. Ies afară. Apare alt paznic.

“A, nu, nu, încă nu e gata. Acum trebuie să o luati pe langa scari. Vedeti usa aia? Intrati pe ea.”

Okay, cum să nu fac ce mi se spune. Termin și partea aia, eu dadeam să ies cu totul din muzeu, când aud o voce.

“Nunu, haideti după mine acum. Nu e gata.”

Intru intr-o camera. Mă uit eu ce mă uit și vad o gaura în podea.

“Da’ gaura asta pentru ce e aici? E capcana?”

“Apai nu se stie, ca ei au facut sapaturile, si credeam initial ca vor să faca un bust aici, dar cred ca doar au luat mostre din sol ca să il testeze.”

“Da?”, zic eu ranjind.

“Da, serios va zic.”

Dau să plec, când nenea îmi spune.

“Nu, trebuie să urcati. Vedeti usa aia acolo sus? Acolo mergeti.”

“Da?”, zic eu ranjind din nou.

“Da, serios va zic.”

“Pai nu, ca va cred. Dar așa zambesc eu în general.”

Mă duc sus. Acolo dau de un nene… hmmm un nene. A facut el un tur mirobolant al incaperilor, cu mici glumite de ale lui, care i se pareau bune. Am aflat ca soacra-sa îi din Campulung- Moldovenesc (pe bune, eu mereu aflu detalii din astea).

“Și ce facultate faci?”

“Medicina.”

“Wow, bravo, bravo, ești super tare!!”

“Da, multumesc.”

“Mg?”

“Da.”

“Wow!! bravo!! ești numarul unu!!!”

Am iesit de acolo razand.

Când să ies pe poarta muzeului le-am urat tuturor paznicilor o zi buna să aiba. As fi vrut să mai adaug ca “no, acuma pot să plec?”, dar am zis ca mai bine tac.

În rest, m-am plimbat si prin alte parti, am văzut si alte lucruri, dar în astea nu o să intru, le pastrez pentru je.

Chestiile uzuale

Mă, mai tineti voi minte ca eu ziceam ca plec în lumea larga? Da, da, am plecat. Să o iau pe rand.

Mama mi-a facut scandal, finally, ca incepeam să mă ingrijorez. Îi zic miercuri ca eu sambata mă duc initial undeva apoi vin acasa.

Unde meri?

Pai ti-am zis ca mă duc acolo.

Pai ai zis, dar de unde să știu ca tu chiar mergi mergi. Deci îți trebuie bani?

Nu îmi trebuie.

Dar ce faci acolo? Mergi să te uiti la filme?

La replica asta m-a bufnit rasul.

De unde și până unde ai scos-o pe asta cu filmele?

Pai și ce faci acolo?

Mă plimb.

Așa de una singura?

Da.

Cum să te plimbi așa de una singura? Ce vezi acolo?

Pai mă plimb na.

Asta fu o bucata din conversatia cu mama.

Urmeaza ziua calatoriei. Btw, scriu asta în timp ce stau în gara, dar ajungem la partea cu gara mai incolo.

Ca să ajung unde trebuia să ajung a trebuit să schimb o legatura. La partea cu legatura am din nou o conversatie misto cu mama.

Sunt stresata ca trebuie să schimb legatura și e doar de 10 minute pauza intre.

Pai vezi tu, nu lasi toate babele din tren să iasa, te bagi și tu înainte.

Dar nu asta inseamna să schimbi legatura.

Și ce inseamna?

Să schimbi trenul gen. Și mie dacă îmi intarzie primul tren, il pierd pe al doilea.

Aaaa, apai na, vezi și tu.

Da, imping eu trenul să mearga mai repede.

Asadar, primul meu tren a avut intarziere. Doar cum să nu aiba el intarziere. Partea dubioasa e ca a venit alt tip de tren, și a mers dagadam dagadam și a mai stat și 10 minute undeva ca să “faca crucea”. (Asta mi-a zis-o vecinul de compartiment, ajungem la el mai incolo.). Intreb un controlor.

Nu stiti, o să aiba intarziere?

Vreo 2-3 minute.

(Spoiler: a avut 10, fix cât pauza mea dintre legaturi)

Ah. Și oare celalalt asteapta dacă e așa?

Da, da, sigur asteapta.

Okay, dacă așa zice nenea controlor, eu il cred. Problema e ca cel de-al doilea nenea controlor mi-a zis:

Hm, posibil să astepte, posibil să nu astepte, să speram ca asteapta.

Well.. asta nu suna bine.

Ideea e în felul urmator. Trenul meu a ajuns în gara la ora când celalalt tren pleca. Va dati seama ce spiderman am fost ca am sarit din primul tren, am luat-o la goana, ca s-au oprit și ceilalti calatori ca să mă lase pe mine să trec cu viteza luminii și pletele în vant, am trecut neregulamentar calea ferata, din fuga am intrebat dacă ala e trenul care îmi trebuia mie (și era!!) și apoi mai departe ca un spiderman am reușit să mă urc în trenul de-al doilea. Mă, nu va mint, dar putina aritmie am avut. Dar macar am ajuns cu bine unde trebuia să ajung.

Dar intre timp (destul de haotica povestirea mea, știu, știu) să revenim la primul tren și la pretenul meu de compartiment. Un barbatel pe la vreo 40 de ani, frumusel el așa, ca mi s-a parut ca semana cu un prof de la facultate, avea chef de vorba: ce fac, unde merg, de unde sunt, unde stau (chirie, casa etc), ce vreau să fac mai departe. Îi cam umblau ochii în cap, doar eu numai cu din astia reusesc să stau în trenuri și autocare. Dar fu de treaba până la urma omul. Am aflat în oras la ce piscina merge (nu ca as fi intrebat eu) și am aflat și preturile. 10 lei inotul, dacă vrei și sauna e încă 8 lei.

Revenind la al doilea tren. Bai, eu așa tren care să mearga cu așa viteza luminii nu am mai intalnit. Mai ca mi se facea rau, am zis “ce se intampla?! De ce merge atât de repede??! Stati mai încet ca mă ia cu lesin!”. Ironie, bineinteles.

Am ajuns cu bine unde trebuia să ajung. Nu va dau detalii cum fu escapada, pastrez chestiile astea pentru mine, va zic doar ca nu regret nicio clipa prin ce am trecut și trec momentan.

Revenind la gara, ca de aici a pornit totul. Am ajuns în gara, doar ca na, eu mai stau pe aici o vreme. Intarziere de 120 minute. Il sun pe tata.

Ce faci?

Vin de la un mort.

Vaaaai, dar cine o murit??

Detalii detalii. (Știu ca e sadic, însă pentru mine bune)

Auzi, vezi ca trenul meu are intarziere.

Daaa, eu chiar azi radeam cu mamica-ta oare ce mai patesti tu. Ca ori ramai cu trenu, ori sare roata la autocar, ori altceva tot mai patesti tu.

În concluzie, astia au inceput să rada de mine. Mno.

Duminica

Nu știu ce se intampla, dar zau ca nu mai am chef de nimic. Adica am chef, dar nu de invatat. Nu ca as fi tare obosita, dar parca nu mai vreau. Corpul meu refuza.

Anyway, nu de asta am intrat pe aici. Voiam să va zic de o emisiune super smart la care eu mă uit foarte des. (ironie of course; zic la partea cu smart.)

Nu știu voi dacă ati auzit de ea, dar dacă nu ati auzit, de asta sunt eu aici, sunt un bec în bezna grotei. Emisiunea asta super jme este difuzata pe PrimaTv, NationalTv și TarafTv. Bine, eu o vad doar pe PrimaTv, și asta din simplul motiv ca s-au terminat bateriile de la telecomanda și nu mă mișc de 10 ori până la tv ca să schimb canalele. Bijuterii tv se numeste, ca să nu va mai tin atata în suspans. Nu știu de ce, dar mă simt…. atrasa de aceasta emisiune. E foarte enervanta și tampita.. dar mie îmi place. Încă incerc să caut explicatia faptului ca eu mă uit la toate tampeniile, dar momentan niciun rezultat. Poate e un mecanism de aparare. Sunt atât de desteapta, incat e musai să mă uit la chestii mai puțin destepte ca să nu explodez naibii de la atata intelepciune.

Ideea e ca emisiunea e cam fake. Fake în capslock. De curiozitate am investigat pe net puțin, cumde e permisa ca aceasta chestie să fie difuzata la tv, pentru ca e clar ca bijuteriile din acea emisiune sunt fake, iar producatorii “prostesc prostimea.” Am gasit doua articole despre emisiune, “cumde ANAF-ul nu este sesizat în legatura cu teapa asta.” Dar bineinteles, eu nu mă iau după articole. La mine cel mai important e alt lucru: facebook-ul. Dacă vrei să te cred ca ești real, sigur ai facebook. (din nou, cititi și voi pe ton ironic.)

Am cautat și am gasit și pagina lor de facebook și m-am dus la sectiunea review-uri. Foarte foarte putine, pentru așa o emisiune de calitate. Majoritatea erau pozitive, doar câteva negative, de genul ca bijuteriile în realitate arata mult mai rau, ca sunt chinezarii și chestii de genul. No shit Sherlock. Eu oricum cred ca acele review-uri pozitive sunt scrise de niste conturi false saaau mai e varianta ca i-a dat pe moca lu’ tanti Margareta un ceas și i-a zis “scrie fah și tu acolo ce bijuterii de calitate vindem noi. Mai baga vrajeala ca ai luat chiar și pentru “copii” tai și la nepoti lantisor cu cruciulita ca să le poarte noroc.”

Daaaar, de dragul discutiei, să zicem ca emisiunea e pe bune. Eu tot stau și mă intreb urmatoarea chestie: dacă eu vreau să cumpar cuiva o bijuterie de cateva milioane, de ce dracu’ as lua de la Bijuterii tv, când pot merge direct intr-un magazin real, să mă uit, să probez, să analizez, să compar?! Adica hello, dacă dau 10 meleoane pe un lant blanao care arata precum lantul cu care legam noi vaca pe vremea când aveam vaca, apai frate, vreau să il vad înainte să dau banii. Ca nu am bani care cresc sub pat și mă risc să iau ceva ce vad la tv.

În fine, eu tot nu pot intelege chestiile de genul, dar eu nu inteleg multe din viata asta. V-am lasat. As mai fi povestit cu voi, dar alta data.

Pauza de cafea

Mai, nu știu voi cum sunteti, dar pe mine când mă apuca harnicia, apai frate, mă apuca. Cu mutat covoare, scaune, mese, as muta și blocul de as putea. Asta cred ca mă enerveaza cel mai mult la mine. Ca nu sunt echilibrata, dacă îmi permiteti aceasta exprimare. Nu sunt lenesa, dar nici harnica nu sunt. Eu știu să fac doar excese. Să va dau exemplu.

1. Tot anul nu mănânc un mar, însă am o perioada iarna și timp de o luna mănânc cate un kg de mere pe zi.

2. Nu fac curatenie cu saptamanile, dar când mă apuca, mă apuca, rastorn casa cu fundul în sus. (Aici mă refer la curatenie din aia calumea, ca un aspirator mai dau și eu o data pe saptamana.)

3. Nu beau cola, dar am perioade când beau doar cola. (3-4 saptamani, de doua ori pe an, plus când merg acasa în vacantele de craciun și de Paste, ca vara beau mai mult apa.. sau bere.)

4. Nu citesc zi de zi cărți, dar când am perioada mea de citit, citesc 20 de cărți intr-o luna. (Am avut un record de 15 cărți în doua saptamani, după o sesiune de vara intr-un an.)

5. Nu mă uit la filme (mă refer filme filme, nu serialele mele cu turci), dar când intru în perioada mea de filme, vad vreo 20-30 de filme în câteva zile.

6. La fel și cu mancarea. Uneori mănânc cate un fel de mancare timp de vreo saptamana. După nu il mai mănânc tot anul.

Sincer, nu știu ce alte exemple să va mai dau, clar mai exista, dar îmi scapa pe moment. Va las, ca mi s-a racit cafeaua și să o beau, ca mai apoi să mă duc să mut la loc covoarele.

O alta conversatie cu mama.

Maman e stalkeur.

Inventez și eu cuvinte, dar maica-mea zau ca e urmaritor. Mă suna zilele trecute.

Ce faci?

Stau, beau o cafea.

Ah, credeam ca vrei să zici ca bei o bere.

Nu, ca am de invatat.

Și eu am baut acum una. (cafea). Am văzut pe facebook ca ai dat ca ești interesata de un eveniment și am zis ca sigur nu dormi și să te sun să vad ce mai faci.

Trecand peste discutiile pe care le avem noi, ajungem la partea interesanta.

Vai, taica-tu o furat o cutie cu ceai din magazin.

Hmmm, ce?! Cum adica, așa grav am ajuns? Furam ceai?

Nu fata, stai să îți explic.

Și începe mama a explica.

Intr-o zi friguroasa (caci în zona noastra e mai frig), taica-miu era schimbul doi la serviciu. (Asta inseamnă ca intra pe tura la ora 14:00 și termina la ora 22:00). Înainte de a merge la combinat, a mers omul până la un hipermarket, să faca niste cumparaturi. Și-a luat din nou carnat ( va pomeneam eu de el intr-o postarea anterioara, din vacanta de craciun), a luat și ceva dulce, și bineinteles, ca seamana cu fiica-sa, și-a luat și ceai. Doar ca el destept fiind de felul lui (la fel ca fiica-sa), nu a luat un cos, ci s-a gandit ca poate cara toate alea în mana (ma repet, la fel ca fiica-sa). Și normal ca le-a carat, doar ca a pus cutia de ceai în buzunarul gecii, pentru ca nu mai avea cum să o tina, și astfel, până a ajuns el la casa de marcat, a uitat de ceai.

Long story short, în ziua respectiva tata o suna panicat pe mama din parcarea magazinului, în masina fiind.

Vaaaiiii, vaiiii!!! Vai, tu (insert numele mamei) oare ce să fac? Vai, am luat o cutie de ceai și am pus-o în buzunar și am uitat de ea!! Să mă intorc să le zic ca am pus-o din greseala? Vai, oare ce să fac?

Mă, dar ești prost, nu puteai să iei și tu un cos? Lasa, acum o cutie de ceai.. asta e.

Nu s-a mai intors, hotul neprins e negustor cinstit. Mă amuza tata. Când da de belea, o suna panicat pe mama.

Am intrebat-o pe mama ca de ce nu i-a sunat detectorul ala și a zis ca ala suna doar la chestiile care au alarma. Nu stiam asta.

Continuand discutia cu mama, îmi spune:

A pus taica-tu gresia în baie.

Da? Din aia de babe?

Nu tu, ca el a ales-o.

Ah.

(Să va explic de faza cu gresia. Când a pus gresia în bucatarie, eu nu eram acasa. Când am ajuns acasa și am văzut ce gresie au pus, le-am spus: “ih, ce gresie de babe îi asta, alta mai urata nu ati gasit?”. Tata: “eh, am lasat-o pe mamica-ta asta să o aleaga!! Nici mie nu îmi place. Ai văzut aia din hol pe care eu am ales-o ce frumoasa îi.”. Deci de aici chestia cu gresia).

Conversatie cu mama de astazi.

Ce faci?

Invat.

Iarasi?

Da.

Auzi, ti-am dat pozele alea cu gresia. Îți plac?

Da, e okay.

Deci nu îți plac.

Pai eu nu as fi ales gresia aia, dar gusturile nu se discuta, eu când îmi voi face casa, voi pune altfel de gresie. (și ce imagini cu bai am în capsorul asta semi-gol).

Aha. Am pus ieri o poza pe facebook. Nu mi-ai dat like. Du-te și da like.

(Incep a rade.)

Ce proble…

Ce problema am și eu în viata, continua mama propozitia.

Yeah.

Bun, te las, ca a venit taica-tu.

Bine. Pa.

Pa. Să îmi dai like.

Conversație cu tata

Mă suna.

El.

“Ce faci, *insert nume de alint?”

“Uite, am mancat și stau. Tu?”

“Eu bine. Ti-am pus niste bani.”

“Da? Bine, mersi.”

“În rest ce faci? Nu mergi la facultate azi?”

“Am fost adineauri (ca să dau un examen, dar nimeni nu stie asta), dar acum am terminat pe ziua de azi.”

“Bun, bun. Mna, mai vorbim.”

“Bine, pa.”

“Bine, pa pa *insert nume de alint.”

Conversație cu mama

Incep să am suspiciuni în legatura cu maica-mea. Exista doua variante: ori are super mare incredere în mine, ori i se rupe de mine. Una din doua. As merge pe a doua varianta, ca la cât o torturez pe biata femeie, și eu as proceda la fel. Pe de alta parte, eu sunt “printesa familiei”, deci nu are cum să i se rupa chiar așa.

Mă suna azi să vada ce mai fac, ca nu am mai vorbit de vreo doua zile. Ultima oara am vorbit vineri.

“Ce faci? “

“Uite, invat. Tu?”

“Pai și eu bine. Cum mai ești?”

“Pai bine. Tu?”

“Bine și eu. Ai examene?”

“Am, dar mai incolo. Peste câteva zile.”

“La facultate mai mergi?”

“Da, mă duc mai incolo.”

În traducere: când e sesiune, maica-mea habar nu are. Mint de ingheata apele. Chiar vineri am avut examen pe la amiaza. Ideea e urmatoarea. Eu dacă îi spun maica-mii de examene, se declanseaza o extorsiunea intr-o apa care iese precum un fum printr-un burlan care se inalta si se inalta si se inalta. In fine, stiti voi reportajul ala. Dacă eu îi spun maica-mii ca în doua zile am examen, ei bine, mie în alea doua zile telefonul cred ca îmi suna din ora în ora. Mă suna și taica-miu. Bunica-mea începe a plange: “vaaaai, biata copcila, saraca cât stres pe ea, să o ajute Dumnezeu, saraca copcila cât invata. Lasa ca mă rog eu pentru ea.”. Maica-mea mă suna ca nu mai doarme de stres, ca se gandeste intruna la mine, taica-miu la fel. Sincer, să zica astia mersi ca nu le spun eu nimic de examene.

În fine, revenind la ziua de azi. Deci mă suna mama. În momentul în care m-a sunat eu eram în culmea fericirii ca mi-au ajuns niste sneakersi. (am o problema cu acest tip de incaltaminte ca na, sunt cam materialista de felul meu.). Îi dau eu detalii maica-mii.

“Vaiiii, sunt atât de frumosi, îmi vine să îi pup.”

“Da? Atunci pupa-i și din partea mea”, zise mama razand.

“Mai tii minte când eram mica și am avut o pereche de pantofi care îmi placeau atât de mult, incat am dormit cu ei în pat? Cred ca așa voi face și cu astia.”

“Ei, nu fi așa de proasta!”, completa ea razand.

Mint din nou ca nu am examene, apoi îi spun de escapada mea planuita după sesiune.

“Va fi o zi dus-intors, cu trenul.”

“Bun, bun, foarte bine.”

Mie mi-a picat puțin fata, dar incerc să plusez, poate obtin vreo reactie, dramatizez puțin.

“Na, nu am mai fost acolo și sunt chiar curioasa. Sper să nu mă pierd, ca totuși exista și riscuri, ca de fiecare data când mergi undeva și îți e necunoscut totul.”

“Eh, lasa ca e bine.”

Mă… m-am cam pleostit. În alte dati raspunsul normal ar fi fost acesta:

“Ce??! Unde te duci? Dar ce să cauti tu acolo? Ești cu capul? Auzi, nu mă mai enerva și tu ca și așa sunt destul de stresata! Unde mergi de una singura așa, poate mai patesti ceva doamne fereste, nu vezi cate se intampla în ziua de azi?!”

În concluzie, nu prea știu ce să mai cred. Eu încă sper ca o să îmi faca o drama.

Letargie

Măi, eu nu am mai scris de ceva vreme, însă zău că nu am nimic depresiv sau mișto să vă spun. Momentan pe la facultate avem examene, afară e frig, când ninge sau când plouă. Sâmbătă am dormit mai toată ziua, gen toatăăă ziua, nem învățat, că nu știu nici eu ce s-a întâmplat de am simțit să dorm atât de mult.

Deci, în concluzie și așadar, o să mai fiu o perioadă off, că efectiv nu am nimic interesant de zis. (și parcă nici nu am chef de povestit; nu că aș fi stresată, căci nu sunt, dar sunt mai incognito; privesc viața altfel după anumite „traume”).

Plănuiesc după sesiune o zi de escapadă, știu deja unde, am și traseul făcut, dar o să revin cu detalii în perioada respectivă. (din nou, e relativ; dacă am ceva amuzant de povestit revin, că dacă nu am, nu are rost să fac risipă de litere).

Joi, 10 ianuarie 2019

Hai ca de aceasta data am scris anul corect. Am scris un 2018 luni, când am avut un cbl (case based learning) la ofta lp, dar m-au corectat rapid colegutii și mi-au salvat viata. Nu am mai scris de câteva zile, dar nici nu prea am așa barfe să va spun. Zilele astea a fost megaaa ger pe aici, ca de imbracat m-am imbracat eu, dar o punga în cap nu aveam cum să îmi pun, ca nu mai vedeam pe unde merg. Aseara fu mai cald. Azi la fel. Am avut și doua examene marti, acum mai urmeaza altele saptamana viitoare. Anul așa începe la noi astia mai fraieri, cu examene și sesiuni și chestii. Eh, las’ ca e bun și așa. La stagiu e foarte fain. Avem acum balneo, sectia aia e pe undeva pe la parter, dar e destul de creepy ea așa, de la “aparatura” pe care o au acolo, până la varul care pica de pe pereti. Dar lasand la o parte aceste detalii, îmi place, caci e linistit, caldut și cânta muzica clasica. Combinatia perfecta. În rest, chiaaar nu am ce să va mai zic, adica as putea eu să va povestesc mai multe, dar sunt la un curs acum și “ mă duc” să o ascult mai departe pe profa.

5 ianuarie 2018.

Bai, deci eu mă tampesc la cap pe an ce trece. Nu știu ce e cu mine, cred ca o fi de vina faptul ca imbatranesc. M-am intors inapoi la facultate (desi nu cred ca te poti intoarce inainte), va dati seama ce eveniment important din viata familiei mele. (Nu, nu chiar.).

M-am culcat pe la 1 jumate, m-am uitat la ceva crime, m-am invartit prin camera, mi-am taiat gherutele, mi le-am dat cu oja, am facut o baie fierbinte, scufundandu-mă până la fundul cazii. Am petrecut ceva timp intr-un prosop infasurata, până a venit mama ca să îmi dea și mie niste haine. Pe la 10 jumate a venit mama de la serviciu. Am mancat, m-am mai invartit iarasi prin camera. Un zbucium total. M-am simtit depresiva. Motanul meu tampit era și el suparat, avea o privire emo, iar unde mergeam eu venea după mine. La un moment dat m-a muscat de un deget ca să nu mai completez integrama, ci să il bag pe el în seama.

A aparut și bunica-mea, depresiva și ea ca “vaaaaiiii pleciiiiii”. Taica-miu radea. Îmi zice “lasa, ca și eu sunt suparat ca pleci.” Îi raspund: “pffff dar se și vede pe tine, te citesc din pozitia aia de mâț tolanit care da din degetele de la picioare.” A inceput a rade și mai tare. Am avut și o divergenta cu bunica, ca i-am dat să manance niste piftie sau cum se mai zice în zona asta a noastra, racituri. Îi ramasesera doua linguri în bol și a zis ca astea le lasa pentru mama sau pentru tata să le manance. I-am spus: “ fix lingura aia ti-o mananca! Tu nu stii ca astia-s fomisti?”. A ras. A venit și frate-miu de la serviciu pe la 5 jumate. I-am incalzit și lui ceva de mancare. Cam asta fu ziua mea dinaintea plecarii. Am fost jumatate din zi home alone. Încă simt un gol în piept, dar până la sfarsitul saptamanii o să treaca, mă iau eu cu una și cu alta și uit de casa.

Bai, e trist, orice ai zice, e trist, dar noi să fim sanatosi.

Observ ca am pus 2018 în titlu, dar așa il las, nici ca-l mai schimb.

2 ianuarie 2019

Eu mergand de dimineata în bucatarie după sfanta cafea. Mama și tata pe acolo, bandu-și cafeaua:

M&T: hei, neata!

E: ihi..

M&T: azi cum te-ai trezit? Cu fundul în sus sau în jos?

E: flamanda.

M&T: iara? Dar și ieri ai mancat, cum, și azi vrei?

Doua ore mai târziu. Mama îmi aduce în camera ceva de mancare.

M: auzi, tu o duci mai bine ca la o cabana! Cine îți mai face de mancare și ti-o mai și aduce în camera?!

E: hai lasaaa, lasa ca plec acuși.

Mama iesind pe usa.

E: sarut-manaaa!

Mama intorcandu-se, intra inapoi pe usa. Se uita lung la mine.

M: Doamne feresteee, zise ea în timp ce isi facu cruce.

Last day

M-am trezit de dimineata, ca de obicei. Pe la vreo 12 jumate am adormit aseara și îmi pare atât de rau ca am adormit, caci mă uitam pe ID extra la un caz mega misto. Zic ceva crima multipla. Am dormit destul de prost, am și visat ceva nașpa, dar nu o să va intristez cu cosmarurile mele. Voiam să va zic ca pe la 8 și ceva m-am trezit, o auzeam pe mama umbland pe hol, întrucât ea azi e de serviciu. Bad luck Geani. (Asta sunt eu.). Pe la 9 și ceva am iesit din grota, tiptil tiptil, am mers să iau cafeaua din bucatarie și m-am intors în pat. Pe la 11 jumate mi s-a facut așa o foameeee, dar foame din aia tipic mie, ca simteam ca mă stafidesc. Am mers în bucatarie, m-am invartit ca un mâț pricajit pe acolo, m-am uitat în frigider, dar nu mă atragea nimic, m-am uitat prin dulapuri, dar și acolo nu m-a impresionat nimic. M-am uitat inapoi eu în frigider și vad niste carnat. Deja prin minte îmi zburdau niste cartofi cu carnat. Ies pe balcon și tip la tata.

“Taaaa, mi-e foame! Vreau să îmi fac “barabule” cu carnat. Vrei și tu?”

Nici nu am reușit să termin fraza ca a și zis ca daaa cum să nu, mananca și el.

Am facut eu ce am facut, am mancat bine ca oamenii, am mai facut și cate o cafea. Intre timp, copiii veneau la urat. Apare primul baietel.

Mai, aici trebuie să fac o paranteza. Eu cum stau rar pe acasa, nu prea mai știu ce copii exista pe la noi sau ai cui sunt. Va spun asta pentru ca e important. Dacă e ceva ruda cu tine, trebuie să îi dai mai mulți bani.

Revenind la acel baietel. A urat bietul copil, eu mă uitam la el prin usa (ca avem geam din ala tip oglinda), apoi scot un cap și eu afară și îi zic.

“Auzi, a cui ești?”

“Al vecinului.”

Radea tata după de mine ca nici macar pe copilul vecinului nu il știu. Va dati seama ca anchetele au continuat și la urmatorii copii.

La un moment dat am lasat-o la datorie pe bunica-mea să stea. Eu m-am dus să mă dau pentru ultima oara pe anul asta în balansoar. M-am balanganit eu acolo vreo ora, apoi am revenit în casa. Cica să fac curatenie. Va fac o confesiune, îmi place mie curatenia, dar nu prea mă zbat să dau eu cu aspiratorul. Apare și frate-miu intre timp de la cumparaturi și îi zic:

“Vaaai, nu am niciun cheffff să fac curat.”

Raspuns: “da’ tu când ai avut chef de treaba?”

Are dreptate baiatul, ca așa e. Mă mai invart eu cu aspiratorul ala, mai anchetez un copil, după gasesc niste ciocolata la frate-miu. Mancata. Îi spun:

“Auzi, mă, nesimtitule, ai mancat cutia asta cu bomboane, fara să îi dai macar una la sor-ta?! Da’ nu ti-e rusine așa oleaca? Cum să mananci tu tot?”

“Pai eu credeam ca tu ai lasat cutia la mine în camera. “

“Ei, eu am lasat-o!”

După vreo 5 minute vine la mine cu alta ciocolata, alt “model” mă refer. Spune:

“Uite, ia tu asta.”

“Pai nu vreau de asta. Eu voiam să vad cum era aia cu visine.” (nu ca m-as da eu în vant după aia cu visine)

“Daaa, nu vrei. Și după ce o mănânc iarasi spui ca am mancat ciocolata și tie nu ti-am dat, ca doar așa faci mereu!”

Am inceput și eu a rade ca din nou avea dreptate baiatul.

Intre timp, eu cica incercam să fac curatenie. Spalam niste vase. La un moment dat, observ ca apa se opreste. Ies din nou pe balcon ca să tip la tata. (cred ca e atât de liniste când eu nu sunt acasa, sincer v-o zic):

“Eu: taaa!!! Tu mi-ai oprit apa?

Tata: da

E: da-mi drumul la apa ca eu am nevoie

T: pentru?

E: pai eu spal blidele, am nevoie.

T: eh, dacă spalai farfuriile, însă așa la blide merge și fara”.

Și stiti ce mă enerveaza? Ca de fiecare data când incerc să il tachinez, mereu vine cu o replica. Ca și la faza cu blidele, el mai zice cateodata “blid”.

Acum stau pe covor, completez o integrama. O astept pe mama să apara de la serviciu. Am așa o vaga impresie ca o să îmi bage o uratura din aia din suflet, ca tare bine am facut curat în casa.

Zile de vacanta 3.

Mai, nu știu voi dacă ati observat, iar dacă nu ati observat, sunt eu aici ca să va salvez ziua și să va luminez. Mâine se cam termina anul. Soc soc soc. Când mama naibii a trecut și anul asta?! La modul cel mai sincer o spun. Momentan stau în pat când scriu asta, bine, de fapt e un fel de canapea, caci nu sunt terminate toate dormitoarele. Dacă astia au vrut palat, eu ce să le fac? Nu ca mă plang, ca îmi place și mie. Chiar adeseori mă gândesc, eu când voi reusi să îmi fac rostul meu? Ca anii trec, tineretea trece, iar eu colac peste pupaza mai sunt și blestemata. Și cu capul, ca citesc cărți „și îmi incarc memoria”. Dar eh, nu vreau să îmi fac riduri chiar de pe acum și să nu fiu prea depresiva acum pe ultima suta de metri.

Chestii misto care s-au intamplat anul asta:

1. M-am descoperit pe mine ca om. Asta chiar e musai să o pun prima pe lista, caci până la urma cea mai importanta sunt eu.

2. Am adus profit bisericii. Să stiti ca nu am mai povestit invierea de anul asta, dar hai ca v-o zic acum.

Era o zi frumoasa de primavara, pasarelele cantau, de la biserica se auzea caseta cantand, iar mama tipa la mine ca are atata treaba și mie îmi sta capul la altceva. (Nu știu, sigur am facut eu ceva de am enervat-o; plus ca stiti ca și de Paste e o intreaga nebunie). Asadar, mama în priza tipa în treaba ei, eu în treaba mea îmi vedeam de ale mele. Seara urma invierea. Am facut și eu baie ca tot omul, nu de alta, însă va dati seama ca la biserica mă intalneam cu toti pretendentii mei și cu mamele soacre. Veni și seara. Mi-am luat geaca pe mine și o esarfa pe cap, caci mereu eu merg cu capul acoperit la biserica. Intru în curtea bisericii, merg până inauntru să îmi iau o lumanare, apoi ies afara, la o amica.

Stam noi frumos pe o banca, barfim și noi ca oamenii, până vine dascalul și ne intrerupe bucuria.

“Fetelor, hai veniti să tineti lumanari”

Ca mă?! Iara?! Da’ ce mama mă-sii!! Dacă nu am platit să impodobesc lumanare, de ce puii mei mă tot pui pe mine?

În fine, am mers iarasi ca fraiera să mă tin de lumanarea aia, nu mă vedeam de ea, însă nu e bai, astea sunt doar detalii. O să sar peste digresiunile cum am carat eu lumanarea în jurul bisericii, ca eram deschizatorul de drum al popei, cum am tinut-o și în fata altarului, cum am abandonat lumanarea și am fugit de la locul faptei, detalii nesemnificative. Ideea e ca eram la un moment dat în spatele bisericii, în the middle of the babe, fix langa masa palimarului. Zic, acolo unde se vand lumanarile. Pai na, acum voi fi onesta, dar la ce experiente avem noi doi pe la biserica (pentru asta trebuie să cititi postari anterioare ca să stiti la ce mă refer), normal ca m-am dus să stau langa el. Baiul fu ca el era atât de ocupat, încat era mai mereu plecat și lumea mai avea nevoie de lumanari. Vine la un moment dat un nene să ia o lumanare. Sta saracul om ce sta, minutele trec, palimarul nu apare, așa ca îi spun:

“Vreti să cumparati o lumanare?”

“Da”

“Să stiti ca e 3 lei.”

“Știu”

“Bine.”

Deschid eu frumos “seiful” în care tinea banii palimarul, ca să dau rest omului. El îmi daduse o bancnota de 5 lei, baiul fu ca nu mai erau bani marunti. Îi zic:

“Am doar un leu să va dau inapoi. Cum facem?”

Se uita omul pierdut în ochii mei și spune:

“Lasati așa. E ok”

Și asta e povestea despre cum eu am adus profit bisericii de un leu.

3. M-am tuns. Am descoperit ca îmi sta atât de bine tunsa scurt, incat acum când prind o oglinda în cale, mereu mă admir.

4. Am slabit. Să stiti ca după depresia mea de repetenta, vreo 10 kile am slabit. Macar acum sunt ceva mai slim.

5. Mi-am facut permanent la par. De caaaand voiam permanent la par, nici nu mai știu de când, însă de super multa vreme.

6. Mi-am cumparat cărți.

7. Am citit o gramada de cărți bune.

8. Am facut videoclipuri pe youtube legate de cărți. Voi chiar nu aveti idee ce fericita mă face lucrul asta. Deci oricat v-as spune cât de fericita mă face, tot nu va imaginati ce flori cresc în interiorul meu. Sau cum spunea o pacienta la stagiu, florarie intestinala.

9. Am descoperit ca poți fi fericit și fara anumiti oameni în viata ta.

10. Am privit multe rasarituri și apusuri. Dacă as putea să va pun în imagini cata fericire am în suflet legat de aceste momente, nu ati mai pleca de langa mine.

11. Am baut multe cafele super bune.

12. Am speriat-o pe mama și unele sperieturi au fost super bune, adica femeia chiar s-a speriat rau.

13. Serile de vara mi le-am petrecut în balansoar, sub protectia stelelor și cu castile pe cap.

14. M-am batut cu un curcan.

15. Am dansat mult prin casa.

16. Am zambit.

17. Am plans.

18. Am fost trista.

19. Am fost dezamagita.

20. Am simtit speranta în suflet.

21. Am fost eu, cu bune și cu rele.

22. M-am certat și cu o baba. Vai, asta trebuie să v-o zic. Era vara, iar eu îmi faceam turele cu bicicleta. Eram pe o alee și apare dintr-o data un caine și începe să latre și să alerge după bicicleta mea. Normal ca m-am panicat și am tipat. După am observat ca după gard era o baba și i-am spus: “puteti, va rog, să va luati cainele? Nu de alta, însă dacă nu ati observat m-am cam speriat.” S-a uitat urat și lung la mine.

Cred ca s-au petrecut multe chestii în anul asta, doar ca nu mi le aduc eu aminte. Și cred ca în asta consta viata, în momente mici, care îți aduc bucurie. Nu voi fi ipocrita, as fi fost foarte bucuroasa dacă primeam macbook sau o vacanta în nu știu ce tara straina, dar mă bucur, totuși, și de acele momente în care nu am facut mare chestie, dar mi-au adus liniste în suflet. Un an nou fericit să aveti, oameni frumosi! Să pulseze în voi bunatatea, așa cum “pulsa” flacara de la lumanarea lui Eminescu.

Zile de vacanta 2.

Incep să am așa o vaga impresie ca maica-mea de abia asteapta ca eu să mă intorc la facultate. Unul dintre motive ar fi… de fapt nu, ca asta e singurul: o cam calc pe coada. O disper. Cel puțin ea așa îmi spune. Și fata ei tot asta spune.

Să o luam cu inceputul. Chestii pe care Eugenia le face voit ca să își calce mama pe bec sau pe cap sau pe coada sau pe nervi:

1. Fluier. Fluier toata ziua prin casa, fie ca e dimineata, amiaza, seara, eso no es importante. Mi-a zis intr-o zi ca “fluier a saracie.”. Pai normal în puii mei ca a saracie, mă vezi ca am Range Rover la poarta și macbook în pat?! Acum îmi spune doar să tac.

2. Plescai. Gen când mănânc. Eh, acum să nu credeti ca sunt așa fara sapte ani de acasa. Ideea e ca taica-miu când mananca, diva fiind, plescaie, iar eu, fiica constiincioasa, il imit. De fiecare data când e prin preajma eu plescai. Eram zilele trecute la masa și îi spune taica-miu mamei: “auzi, usa asta la balcon e inchisa cu cheia? Ca parca as scoate pe cineva afară”, zise el, uitandu-se la mine ranjind. Eu am raspuns ca “incerc să mă integrez în familie”. Azi eram în bucatarie, tata manca, am inceput și eu să mănânc o felie de cozonac, doar ca să pot plescai, replica mamei: “mă omorati amandoi cu zile”.

3. Când mama e stresata, pufaie. Nu știu cum să explic, dar expira prelung și fortat. Ei bine, va dati seama ca am gasit o “rezolvare” și pentru asta, nu? Când o aud ca face așa, eu spun: “trenul Inter-Regio 1234 (a se citi o mie doua sute treizeci și patru) va sosi în gara la linia 2, în 5 minute. Va rugam feriti linia.” Prima oara a ras când am spus asta, acum când tot o spun, parca m-ar da cu capul de ceva.

4. O sperii. Efectiv oriunde merge, eu merg tiptil după ea, mă ascund, apoi o sperii. Vai, nu am să uit niciodata ca asta vara iesise pe la 11 seara până afară, ca să vada dacă gainile sunt inchise (venise de la serviciu de vreo 10 minute) și am iesit și eu rapid după ea, cu intentia de a o speria. O vad intrand în sura, eu panica, unde să mă bag? Alergam ca pierduta în spatiu prin curte, dar până la urma am gasit niste calaburi si m-am bagat după ei pentru a o speria. Va jur ca a avut o privire din aia de “ti-as da o sapa în cap copchilprostceeștimăomoricuzile.” (intentionat am scris legat). Eu am inceput să rad, ca nici nu mai aveam aer. Dacă trecea cineva pe drum și vedea scena, își facea cruce. Era doi-în-unu, ca și așa trecea și pe langa biserica. Când am intrat în casa mi-a spus: “auzi, dar tu ești sanatoasa așa la cap? Ti-as zice ca ești proasta, dar îmi fac pacate ca ești copchilul meu”.

5. O strig prin casa. Când am nevoie de ea, nu merg pur și simplu la ea să îi spun ce vreau. Ci incep să tip “maaaaa” (stiti voi, prima silaba din cuvantul “mama”) până ajung la ea, chit ca e la 3 metri de mine.

6. Si ultimul lucru de pe lista. O chestie care o oftica și eu mereu i-o zic, e aceea ca are coafura precum Eminescu.

Sincer, cred ca fac mai multe chestii, dar momentan astea imi vin în minte.

Zile de vacanta

Zilele trecute m-am trezit pe la 9 fara ceva, asta avand în vedere ca m-am culcat pe la 1 noaptea. M-am trezit oarecum binedispusa, pentru ca noi cum stam vis a vis de biserica, m-am trezit din somn auzind slujba. Se auzea vocea popei. Am zambit în timp ce eram semi atipita pentru ca asteptam momentul ca palimarul nostru să traga clopotul și să bata toaca. Va spuneam eu intr-o postare de asta vara ca el trage de funia aia așa cum vrea el, dar deja are un stil recognoscibil când o face. Asteptam cu emotie sub plapuma să aud acel sunet familiar, de clopot tras ca naiba și toaca batuta la fel. Am mai stat în pat ceva vreme, apoi am mers să îmi fac o cafea. Am fost suflet bun și i-am facut una și mamei și i-am lasat-o langa pat. (Tata era la serviciu, iar frate-miu nu bea.).

După ce mi-am luat o injuratura de la mama ca eu fluieram de dimineata pe hol, m-am bagat la loc în pat, cu cafeaua. Va jur, ador momentele astea din zi. Cred ca cel mai mult îmi plac astfel de dimineti și noptile tarzii. Restul zilei e doar așa de umplutura pentru mine.

În ziua respectiva, mama m-a trimis cu frate-miu la cumparaturi. Stiti voi, nebunia aia stupida care apare la orice sarbatoare. Ori sunt eu o lenesa fara speranta, ori chiar am dreptate când afirm ca nu inteleg de ce se agita lumea în halul asta. Frate, da-mi pace, mare chestie, e doar un Craciun. E ca orice alta zi de duminica, în care stai și mananci, diferenta fiind ca ai un brad în casa. Să nu mă intelegeti gresit, ca apreciez spiritul Craciunului, dar și-a pierdut atât de mult din semnificatie, incat a ajuns doar o epatare în ziua de azi. Să cumperi cât mai multe chestii, să ai bradul cel mai jmek, să ai cel mai frumos în casa. Lasa-mă să te las.

În fine. Deci am iesit cu frate-miu. Pentru mine e o placere să ies la cumparaturi cu el, caci noi doi ne intelegem destul de bine, zic eu. Am cantat tot drumul în masina, ca la un moment dat il simteam langa mine destul de iritat, ca va dati seama ca nu am nici eu tocmai o voce placuta. A parcat masina, ne-am agatat și noi de un cos și am intrat să ne luam chestiile. Primul pe lista a fost un vin. Îi zic: “vai, uite as bea un cramele Recas Chardonnay, demidulce.” Se uita la mine deja pus pe tachinat, zicandu-mi “vai mă scuzi, zici ca suntem aici la Chefi la cutite”. Nu stiu de unde a scos replica aia, dar cam asta e relatia cu frate-miu, de fapt asta e relatia la noi în familie. Intre timp, mă suna taica-miu, ca tocmai iesea de la serviciu, să îi iau eu lui nu știu ce carnaciori. M-a ametit de cap cu ei vreun minut și i-am spus ca il sun când ajung la raionul ala. 15 minute mai târziu il sun pe Eniko. “Auzi, nu sunt carnaciori din aia de care vrei tu”. O liniste inmormantala se lasa la celalalt capat, o voce sugrumata zicand: “cum? Nu sunt? Dar v-ati uitat bine?”. Va jur ca mi s-a frant acolo inima când am auzit vocea aia trista și franta. Preferam să nu mai gasesc eu cola la raft, decat să aud tristetea aia din glas. După alte câteva apeluri (ca vrea nu știu de care orez, să îi mai luam și lui nu știu ce), mă suna la un moment dat tata să îmi spuna: “paine să nu luati ca am luat eu.”. Îi raspund ca “bine, paine, dar mancare nu e acasa.” Vreau să mentionez ca eram pierduta la nu știu ce raion eu, frate-miu era în alta parte. E important să mentionez asta pentru ca după ce am terminat toate cumparaturile și am ajuns la masina, când să iesim din parcare, frate-miu îmi spune: “trebuie să luam paine?”. Îi zic: “nu, a luat ta.”. La urmatoarea replica jur ca nu va mint, însă frate-miu a spus: “da’ stie ca nu e mancare acasa?”. Efectiv m-a bufnit un ras, pe care greu mi l-am mai oprit.

De fiecare data când mă dau cu un ruj mai intens, astia fac glume pe seama mea. Va ziceam eu de noul meu ruj intr-o postare anterioara. E genial, il ador. Eram chiar cu el la cumparaturi și am facut din întâmplare, în timp ce zambeam, contact vizual cu un tip, saracul om a intrat cu caruciorul direct intr-un raft. Nu ca mă laud, dar na. Taica-miu când m-a văzut cu noul ruj a inceput să rada de mine și mă intreba: “ heeei senzorel, dar ce patisi? Ai baut suc de struguri?”

Zilele trecute a venit popa pe la noi cu sfintitul. Am avut noroc ca anul asta a fost mama acasa, așa ca eu am putut să mă ascund în bucatarie după o perdea. O să va intrebati dacă eram în alta camera, de ce m-am mai bagat și după o perdea? A fost intr-un an în care a deschis usa la bucatarie să dea cu busuiocul și pe acolo, iar de data asta, aducandu-mi aminte de scena din anii anteriori, am intrat în panica și m-am bagat după o perdea. A venit mama câteva minute mai târziu să mă scoata de acolo, ca sunt safe. Va anunt ca oficial sunt ctitor. Deci aveti grija de acum înainte ca am statut inalt.

În rest, alte barfe nu mai am. Mi-a lipsit casa, mi-a lipsit palimarul care trage clopotul aiurea și mi-a lipsit sunetului trenului care trece noaptea, un ecou reverberand în linistea noptii.

Cineva mă intreba dacă noi ne facem cadouri. Nu ne facem. Dar ne aratam iubirea prin gesturi mici. Chiar tata mi-a zis astazi. “Vezi, tu ca ești bautoare de ceai, vezi ca ti-am luat miere de albine, lamai ai în frigider, ceai ai sus în dulap.”. Mi s-a parut cea mai cute chestie. Bine, eu tot mi-as fi dorit un lego, dar asta e viata, nu le poți avea pe toate.

Eugenia și cainele de un metru.

Exagerez și eu, dar cainele ala îmi ajungea până la brau.

Dar să o luam cu inceputul.

Am ajuns aseara teafara, slava Domnului ca nu s-a mai intamplat nimic dubios. A ajuns frate-miu la mine, m-a pescuit și ne-am intors acasa. Am prins portiuni mari de drum plin de ceata, ca nu vedeai nici la un metru, dar a condus încet și a fost totul okay. A ras el de mine ca „numai de lucruri de astea am parte cu tine, sunt curios data viitoare pe unde naibii mai ramai, să te pescuiesc iarasi”, iar eu i-am zis ca le fac viata mai incitanta.

Când am intrat în casa, o caldura (de la calorifere, nu vă ganditi la chestii sentimentale) m-a lovit din toate partile, mi-am trantit cizmele sub usa, fiecare aruncate alandala și m-am dus în bucatarie unde era tata. Care fix cum am intrat pe usa a inceput să rada de mine: “heeei, senzorel, ai venit?”. Yeah, tipic tata.

Am baut o cola (pentru i-am invatat bine pe ai mei și știu ca atunci când eu sunt acasa trebuie să fie cola, să nu vad niciun picior de suc de portocale pe masa), am și mancat ceva, nu prea mult, ca nici nu îmi venea să mă indop.

M-am schimbat cu alt rand de haine, apoi m-am bagat în pat.

Am uitat să mentionez ca intre timp am gasit și motanul, pe care l-am strans atât de tare incat scotea sunete dubioase, m-a tors, apoi s-a intins pe covor cu burta în sus ca să mă joc cu el.

Revenind la dormitor. M-am bagat sub plapuma, am lasat bradul aprins (instalatia zic, ca nu am dat foc bradului), am lasat pe canalul meu preferat, ID extra, (zic, canalul meu preferat, pe langa kanal d) și am lasat să mă invaluie atmosfera asta de “acasa”. Am adormit cred ca pe la 12 și ceva și am dormit bine.

Dimineata, adica pe la 11:30, i-am cersit mamei o cafea, după putine comentarii ca ea are treaba, mi-a facut una și m-am intors inapoi în grota mea.

Știu știu, probabil va intrebati de ce în titlu e un caine, iar eu zic ce am facut aseara și azi dimineata. Ei bine, pe la amiaza am mers la o prietena de familie ca să îmi tund coama. Am observat ca îmi sta mult mai bine tunsa mai scurt, par așa mai tinerica și mai tampitica și e okay, ca eu mai fac prostii în general, deci am o scuza. La deal m-a dus frate-miu cu masina, însă la intoarcere, deci la vale, am zis ca vin eu. Și așa era o vreme superba, alb în jur și un soare cald. Merg eu ce merg, cu atentie ca să nu îmi rup gatul suav de lebada obeza, și vad în fata mea doi caini. Unul mic, cred ca era un pechinez din ala, al dracului de rau. Altul, caine lup, blana maro și ochi albastri de te hipnotizau. Stateau în dreptul unei porti. Ei mă vad, eu îi vad. Mă uit la ei, ei se uita la mine, eu mă uit la ei surprinsa ca ei se uita la mine, și doar vad ca se ridica amandoi și vin în fuga inspre mine. Baaai. Bai. Deci să lesin acolo. Ce puii mei fac?! La fuga nu o pot lua. De ce? Pai, unu la mana: eu nu pot fugi. Eu chiar am spus, când vine razboiul eu mor acolo repede, ca nu pot fugi de bombe. Doi la mana: de puteam fugi, era zapada alunecoasa pe jos și la naiba ca îmi rupeam și gatul și eram și muscata, doi în unu, ca la ness-ul la plic. Trei la mana: în cazurile de genul e indicat să nu fugi. Asadar, eu inteleapta, am stat pe loc. Au venit cei doi caini la mine, ala mic latra de numa, ca îmi venea să îi zic ca macar ne asemanam intr-o privinta. (amandoi mici și rai). Ala mare doar mă mirosea. Dar va jur ca atunci când era langa mine, cu botul pe geaca mea, eram efectiv „topita”. Nu știu cum mai stateam în picioare de la atatea emotii.

M-am dat câțiva pasi în spate, ei inaintau și ei, iar la un moment dat au facut stanga-mprejur. Și dusi au fost. Bai, nu mă puteam misca din loc, nu puteam face pasul ala ca să plec mai departe. Am zis apoi cu glas tare ca “cine puii mei își lasa cainii în amiaza mare în drum, ce oameni handicapati!!”. Nu m-a auzit nimeni.

Seara, când a venit în vizita prietenul lui tata la el, l-am intrebat a cui e acel caine, ca al naibii de tare m-am speriat. Mi-au povestit ce și cum și mi-au zis ca e inofensiv el, nu face nimic, însă niciodata nimeni nu îți garanteaza ca acel caine nu va musca pe nimeni.

Istoria “Iacobeni” se repeta, dar de data asta varianta cu autocarul.

Mă, parca era prea calm anul asta, trebuiau să se intample câteva chestii.

Poate exagerez ce zic, dar va zic eu ca starile mele de preinfarct nu-s de gluma.

Stiti ca eram zilele trecute pe la gara. Mi-am luat bilet pentru plecarea acasa, totul bine și frumos, prinsesem chiar și loc la geam. Ideea e ca am tot auzit zilele astea ca lumea a cam ramas prin campuri cu orele și incepeam și eu să mă indoiesc de deciziile mele. Miercuri mă suna mama.

“Când vii? “

“Vineri.”

“Bun, când îți pun banii, ca doar nu te gandeai să vii cu trenul?!”

“Aaa nuuu, normal ca nu. Mâine mi-i poți pune. “

Asadar, mă duc acasa cu autocarul. Vineri. Plecare la ora 13:15.

Mi-am inceput ziua pe la 8:30, cu o cafea fierbinte sub plapuma, placerea mea în viata. Am scroll-uit retelele de socializare, am baut cafeaua, am spalat chiar și canile, apoi mi-am scos geanta ca să bag chestiile în ea, pregatite de cu seara. Am iesit pe usa pe la 12:20 ca la 12:30 ajungea autobuzul antic în statia mea. M-am urcat în autobuz, am coborat câteva statii mai târziu, la autogara. M-am asigurat, am trecut strada, am mai mers câțiva metri și am ajuns la destinatie. M-am proptit langa un stalp în asteptarea autocarului. Ideea e ca el pe la ora 13:00 venea de obicei, ca la 13:15 să plece din autogara. Astazi a intarziat. Dar până la urma a ajuns, o intreaga “cavalcada” de oameni impingandu-se la bagaje, bagajele nu au incaput, s-au mai pus bagaje și inauntru, mulți oameni în picioare, o zi superba. Nu mă plang, nu o zic pe un ton negativist, incerc doar să va descriu scena asta mirobolanta de suflete pierdute, în cautarea unui loc și cu dorinta de a ajunge acasa.

Okay. Trecand peste aceste digresiuni, pornit-a și autocarul dagadam dagadam, ca a durat vreo juma’ de ora să iesim din oras la ce trafic era. Pe geam se desfasura un peisaj superb, alb, ca de basm, iar câteva raze de soare patrundeau pe geam și îmi incalzeau fata.

După câțiva kilometri de mers plăcut, cu acest peisaj ce se desfasura în preajma noastra, oamenii se agita și incep să vorbeasca din ce în ce mai tare.

“Vai vai vai, opreste!!”

Eu cu gandul în alta parte, sunt trezita din somnul de frumusete cu ochii deschisi și cu raze de soare în ei, și îmi indrept atentia acolo unde se uitau și ceilalti. Pe contrasens un accident avu loc în fata noastra, o frana brusca a soferului aducandu-ne în simtiri ca noi nu am patit nimic. De ce să va mint, m-am cam speriat un pic, adica hello, doua masini pe contrasens s-au cam ciocnit. Eu sper să fie okay acei oameni, am văzut doar în treacat ca o femeie incerca să se ridice din sant, iar o alta plangea. În rest, nu știu, ca noi ne-am continuat drumul.

Drumul nostru fu lejer în continuare. Cu exceptia unei babe care tot comenta ca sunt prea multe bagaje care îi preseaza ei cozonacii și habar nu avea unde trebuia să coboare și comenta intruna, deci cu exceptia acelei fiinte, calatoria fu okay. Intre timp se facuse și bezna afară, ne simteam destul de în neant cu totii.

Pe la 18:30, în timp ce urcam o serpentina, se aude o bufnitura, autocarul se inclina intr-o parte, noi facand chiar în acel moment o curba, iar un miros intens de ars pătrunde inauntru. Mai, nu o să fiu ipocrita ca și de data asta m-am speriat. Era okay de ar fi fost pana, însă s-a rupt axul cu totul.

Din nou, agitatie, ne uitam și noi pierduti “ce mama mă-sii de zi mai e și asta?!”. Coboara soferul, ancheteaza situatia, își suna un coleg. Verdictul: o să vina o masina după noi în vreo 6 ore, ca na, ajunge de pe la Alba. Va jur ca în momentul ala îmi venea să rad. Partea buna e ca am semnal la telefon, macar am facut și noi pana intr-un loc cu semnal.

Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat pe tata, explicandu-i situatia. Verdictul no 2: vine frate-miu după mine.

Aparent, istoria Iacobeni se repeta, dar de data asta e iarna, bezna, sunt în munte și cu autocarul cu o roata rupta. (traseul cu autocarul e diferit de cel cu al trenului.)

Dar traiesc si asta e important.

Va zic toate astea de la fata locului în timp ce il astept pe frate-miu. Dacă nu mai auziti de mine după, să stiti de ce, însă posibil să supravietuiesc și de data asta, ca stiti voi vorba aia: “nu moare un drac așa de usor.”

Ps: dacă am erori de scriere pe aici, virgule mancate sau nemancate, va rog să mă scuzati, momentan sunt prea ocupata cu gandul ca încă traiesc.

Later update: telefonul meu îmi arata la vreme ca și localizare ca sunt în Republica Democrata Congo și sunt 26°. Yeah, fix așa mă simt și eu în momentul asta.

Later update no 2: ora 00:11, oficial sunt în pat. God, I missed this bed.

Muscaturi de sobolan

Bai, eu nu îi inteleg pe astia care își lasa treburile pe ultima suta de metri. Adica inteleg dacă ai de mers până la Razboieni sau până la Cluj, aici aproape, dar nu când ai de mers până la Viena! Ai plecarea în doua zile și tu îți iei bilet acum. Cum?! Până și eu care mă deplasez în cadrul tarii, vin să îmi iau bilet cu o saptamana jumate inainte.

În fine, banuiesc ca v-ati prins ca sunt la gara. Zilele astea nu mi-am mai facut eu turele de bloc, iar astazi am baut o cafea pe la ora 17, și am prins așa o energie, incat am spus ca eu mă duc până la gara pe jos. Zis și facut. E plăcut ca anotimpul încă e cald, așa ca a fost un mers usor și rapid.

Trecand peste aceste detalii, amaratii astia doi (un el și o ea) au gasit bilet, dar la un pret mult mult mai mare. A cautat saraca femeie vreo 15 minute bilet pentru ei (desi banuiesc ca de mai mult timp, ca de 15 minute stau eu aici). Îmi pare rau de ei, însă dacă is cascati eu ce să le fac. Au dat pe bilet 1560 lei. Wtf!

Lasand la o parte gara, v-am zis ca am stagiu la reumatologie. Azi a venit o profa să ne predea și I got super excited ca la un moment dat ne-a zis de muscaturi de sobolan la degete și chiar voiam să o intreb mai multe detalii, caci mă intereseaza subiectele de genul. (În cartea Pacatoasa, de Tess Gerritsen era una moarta și îi erau mancate de catre sobolani mainile, picioarele și fata). Dar după, când am zis colegei ce vreau să intreb, mi-a zis ca nu a fost nimeni muscat de sobolan, ci de fapt sunt niste necroze la degete ce seamana precum niste muscaturi de sobolan. M-am dezumflat instant. Dar în apararea mea, nu doar eu am inteles prost.

Luni, 10 decembrie

Au mai ramas puțin zile până când plec și eu finally acasa. Zilele se perinda cu o repeziciune de nedescris. Am inceput astazi un nou stagiu, cel de reumatologie. Încă nu mi-am facut o parere cum va fi, știu doar ca astazi am fost bombardati cu informatii, iar noi (colegii) nu mai tineam pasul.

M-am trezit azi pe la 4 jumate dimineata. Nu știu de ce, nu știu cum, dar m-am trezit fara alarma, m-am uitat să vad cât e ora pe telefon (caci în weekend îmi dau jos ceasul de la mana, îmi place să cred ca e atemporal și nu tin evidenta timpului). Am mai stat în bezna până la 5 și un pic, apoi am mers să îmi fac cafeaua. Aici ploua de câteva zile și e plăcut să dormi cu sunetul ploii, linistea noptii intensificandu-l.

În rest, nu am nimic să va mai spun. Vedem cum evolueaza aceasta saptamana. Vreau de doua saptamani să mă duc să vad filmul Morometii, dar numai nu reusesc. Până joi poate poate reusesc să mă duc să il vizionez. Mi-am comandat un ruj, dacă îmi vine până joi, sigur voi merge, ca voi intra în starea aia de a mă aranja și o să am chef să mă scot la film.

Eu va zic o saptamana usoara să aveti și ne mai auzim cu postari.

Reflectare

Nu am mai scris de ceva vreme, doar ca nu am avut nici starea necesara să o fac si poate ca nici chestii foarte interesante nu s-au petrecut.

Mai e puțin și anul asta e gata și habar nu am când a trecut atât de repede. Anul trecut plangeam tot la câteva zile cred, iar anul asta o fac mai rar, poate la câteva luni. Anul trecut dormeam 2 ore pe noapte, anul asta poate chiar 4-5, intrerupt. Anul trecut mă simteam o dezamagire, mă simteam în plop și plopul în aer, anul asta mă consider așa doar pe jumatate. Sper ca până la anul să nu mai consider deloc așa.

Mă simt mai imbogatita anul asta.

Mă simt imbogatita din punct de vedere al prieteniilor, mă simt mai imbogatita din punct de vedere al cartilor și mă simt mai imbogatita pe plan sufleteste. Am invatat atât de multe lucruri despre mine în ultimul an și am invatat să mă apreciez mult mai mult, încat poate ca de aia nu regret anul trecut. Traumele încă exista și sunt sigura ca vor exista și ca mă voi simti un outsider pentru ceva vreme, mă voi simti și cu o stampila în frunte pentru ceva vreme, dar până la urma timpul inapoi nu se mai poate da.

Ce voiam să va zic, ca să ajung și eu la o concluzie. Gandul meu pentru voi e să va apreciati. Nu aveti idee cata bunatate sade în sufletele voastre și de ce lucruri marete sunteti în stare, dacă voi va permiteti asta. Acceptati un compliment când va este oferit, inconjurati-va de oameni cu care va identificati, creati relatii, petreceti timp cu voi, cititi, ascultati muzica, ascultati-i pe altii, ascultati-va pe voi, zambiti cât mai des și plangeti atunci când simtiti nevoia. Fiti voi. Cu bune și cu rele, fiti onesti cu cei din jur, dar cel mai important, fiti onesti cu voi insiva, caci dacă voi sunteti sinceri cu voi, implicit veti fi și cu ceilalti și veti atrage langa voi lucruri bune și oameni okay. Dacă aveti perioade nasoale prin care treceti, luati-va timpul necesar. Să nu va fie frica să traiti anumite sentimente, să nu va cenzurati în a va simti rau, să va impuneti să infrangeti anumite stari. Suferiti atat cât este nevoie ca după să zambiti sincer. Dacă aveti bani, calatoriti mult. Să calatoriti până simtiti ca va dor picioarele și a doua zi să o luati de la capat, să vizitati muzeele din lumea asta și să va pierdeti în fiecare tablou pe care il admirati. Daca nu aveti bani, calatoriti acolo unde va aflati. Intotdeauna se gaseste cate o straduta necunoscuta voua. Să va bucurati de zilele senine, de zilele ploioase, să va bucurati când vedeti o floare la un colt de strada. Să priviti multe rasarituri și apusuri, să priviti stelele și să nu va mai saturati de luna. Să aveti la voi oricand un cuvant bun, să dati o indicatie pe strada când cineva va intreaba, să îi raspundeti cu niste ochi calzi, senini, incretiti la colturi, caci nu aveti idee cât de mult conteaza asta. Să mangaiati pisicile antisociale de pe langa blocuri și să aveti în suflet mereu acea bucurie inocenta, care nu e influentata de bani. Știu, banii conteaza foarte mult, as fi o ipocrita să spun ca nu e așa, dar ce vreau să zic e să nu va dezumanizeze. Să ramaneti umani.

Cred ca aceste randuri adresate voua sunt mai mult pentru mine. Și știu ca totul suna atât de poetic și poate credeti ca sunt aeriana și habar nu am cu ce se mănânca viata asta, dar ideea e ca avem nevoie și de putina arta în viata noastra. Trebuie doar să ne uitam în jur și gasim motive pentru a zambi și a ne bucura. Trebuie să invatam să ne acceptam așa cum suntem, pentru ca suntem oameni, nu roboti. Facem o gramada de greseli, sunt imperfecti și vrem să atingem acel nivel de perfectiune și poate ca facem și mai multe greseli. Dar imperfectiunea asta ne contureaza pe noi ca oameni. Și da, știu ca e cliseic și ca ati auzit lucrul asta pe toate gardurile, dar imperfectiunea asta a noastra pentru cineva e perfectiune. Nici nu aveti idee cât de frumoase sunt imperfectiunile noastre privite de oamenii potriviti, privite de acei ochi în care se scalda bunatatea și iubirea. Poate o să primiti multe reprosuri pentru ceea ce sunteti, vi se va spune să nu mai fiti așa și să va schimbati, dar dacă voi sunteti multumiti și fericiti cu ceea ce sunteti, atunci faceti ca voi. Poate ca e gresit și cei din jur au dreptate, dar dacă voi sunteti bine așa cum sunteti, faceti precum voi. Pentru ca o schimbare sincera mereu o să vina din interior, iar dacă intr-o zi o să realizati ca nu e bine cum sunteti și ce faceti, ei bine, acea schimbare va veni de la voi, din sufletul vostru va izvori, și nu pentru ca v-au impus altii.

Nu știu ce am vrut să zic prin acest text, doar ca am simtit nevoia să scriu, cred ca perioada asta incarcata din aceste zile mi-a dat un shut down sever, iar sticla de vin de ziua trecuta poate m-a mai luminat puțin.

Luni, 26 noiembrie.

Luni am inceput un nou stagiu, cel de nefrologie. Am mers de data asta la spitalul la care trebuia, dar baiul e ca facem nefro cum un prof a carui specializarea e cardiologia. Am ajuns luni pe sectia respectiva, am asteptat să se termine raportul de garda, a venit proful și ne-a luat și am continuat stagiul. Din nou, iertati-mi exprimarea repetitiva, baiul e ca proful mai are o grupa de la nutritie cu care trebuie să tina stagiu, astfel ca am mers cu totii (grupa mea și acea grupa) în sala de demonstratii pentru ca cei de la nutritie aveau prezentari de caz. Asadar, timp de vreo 10 minute am ascultat (și ras de numa impreuna cu al meu coleg, ca am crezut ca nu mă mai pot opri ) despre dieta cu varza și cum să slabesti 7 kg intr-o saptamana. Tipa ce prezenta parea… hm, cum să zic eu ca să nu para prost… parea picata de pe luna, avea o voce care aducea cu vocea altor oameni pe care e foarte probabil să îi mai fi auzit prin jur, care au niste exprimari de genul “fă, dacă te mai uiti după barbatu’ meu îți smulg parul”, iar orice îi zicea profu’ ea incuviinta. După, am mers până la eco, am văzut un alt pacient, și ne-am uitat la un ekg. Prin urmare, nu am facut nimic de nefro, dar avem vreme, stagiul tine 2 saptamani.

Nr. 23

De când mă aflu în acest oras, cred ca m-am plimbat cu toate autobuzele. În unele m-am urcat eu așa, din simpla curiozitate, am zis “macar să nu mor proasta”. Astfel, eu sunt client fidel al transportului în comun. Bineinteles, faptul ca în acest oras noi, studentii, avem gratuitate pe toate liniile e un plus, caci în Cluj, de exemplu, poți circula gratis pe o linie sau doua.

Fiind mai tot timpul homeless pe autobuze, observ și tot tipul de oamenii: de la pedofili până la oameni care chiar par smart din exterior, copii, batrani, studenti, Mos craciunei, chiar si politia mai circula uneori cu autobuzul.

Miercuri, spre exemplu, am luat parte la o scena care m-a facut să rad. Si cand va zic ca am ras, am ras, pe bune, cu expresii faciale, nu doar in sinea mea. Eram într-un 27, în spate, era destul de multa lume, fiind și o ora de varf, când o fata rroma, (nu-s rasista, dar mno, avea fusta și codite impletite) il saruta pe un elev. Mă gandeam “uite mă, ce iubire patimasa, ce cuplu amestecat”, dar când colo aia doi nu se stiau, nu am inteles nici eu ce se petrecea. Ambii pareau a fi minori, cel puțin baiatul știu sigur ca era, în schimb tipa era foarte deschisa. Vorbea despre sex, despre penisuri (dar în limbajul colocvial), despre faptul ca era să ramana gravida (sau ca a ramas?, ca nu mai știu) și ea era cea care initia toata apropierea. I-a zis ca il va suna, nu il va lasa în pace, iar elevul se amuza de numa’ (la fel o faceau și colegii lui ce erau cu un rand mai în spate). La final, când ea a coborat la o statie, s-a intors iarasi să il pupe pe elevul în cauza.

Plimbandu-mă toata ziua cu autobuzul, aud și conversatii mai dubioase, aud oameni care nu știu să vorbeasca încet și astfel rag în telefon problemele pe care le au. Vad o gramada de bunici cu nepoteii care au în spate niste dita’ ghiozdanele. Unii copii sunt atât de simpatici și adorabili ca îmi plac și mie. (Btw, niciodata nu am inteles chestia aia cu lauda copilului, când se naste ca “ce frumos eeee”. Mă lasi, ca toti arata aproape la fel, și știu ca îmi iau injuraturi ca spun asta, dar exista si copii urati.)

Revenind, tot în autobuz dai și de oameni okay sau oameni nesimtiti. Chiar zilele trecute am avut doua “divergente”. Prima cu o baba. I-am spus: “puteti cobori, va rog, ca nici eu nu cobor la statia asta, însă macar să iasa cei care coboara aici.” Mi-a zis: “eu nu cobor” și așa am fost strivita din toate partile, doar pentru ca tanti aia nu voia să coboare 30 de secunde. După nu am inteles nici eu ce voia să faca, ca s-a dus mai incolo în autobuz, în mijlocul aglomeratiei. (Și nu, nu fura). A doua divergenta a fost cu un mos ca i-am spus: “ati putea, va rog, cobori ca să pot iesi?”. Raspuns: “nu.”. Yeah, thanks a lot nenea. Dar să nu generalizam. Eram în alta zi în autobuz și m-am ridicat să las o baba să stea, pentru ca nu aveam chef de priviri pline de ura de la prima ora, chit ca și eu mă simteam rau, iar un mos m-a tras de maneca ca să stau langa el, dar a fost o situatie de genul “ia și stai jos, vezi-ti de treaba”. Mi s-a parut atât de dragut gestul lui, incat la final i-am multumit.

Atata ca nu-mi mai vin în minte povesti de prin autobuze, ca v-as mai fi povestit.

Vai ca tot am spus de babe. Vorbeam zilele trecute cu tata, am sunat eu să vad ce mai face Eniko al meu și l-am intrebat:

„Și? Ceva barfe nu ai și tu? Sunt așa pe uscat, zi-mi, nu a mai murit vreo baba?”

„Eh, nu. Trebuia să moara una, însă nu a mai murit, si-o revenit inapoi.”

„Da?”

„Pai da, tu nu stii cum is ele? Se tot căina una ca îi boalnăvă și nu mai mergea nici la biserica, însă mi-o zis bunica-ta ca și-a revenit și vine iarasi. Au ele episoade depresive ca mor, dar mereu invie la loc.”

Presimt ca ii baba aia, stiti voi care, cu care am avut eu ciocniri pe la denii.

Joi

Nimic nou. Am intrat și eu pe aici ca să insirui doua fraze neinteresante și să fac risipa de cuvinte. Ploua. Acasa este zapada de 1 metru, iar aici ploua.

Încă îmi astept cartile, dar mă astept să vina pe mâine, caci cam așa dureaza cu posta romana. Azi nem stagiu, m-am trezit de dimineata, am baut o cafea, am contemplat puțin viata și am ajuns la concluzia ca azi e prea frumos afară ca sa ies din casa dis de dimineata, așa ca mi-am tras plapuma până sub nas și am atipit la loc. În rest, chiar nimic nou. Am acum de la 14:00 un curs, de fapt de aici scriu ca profa încă nu e venita. Ieri la cursul de pneumo ne-am luat toti teapa vietii. Vorbisem cu ea să tinem cursul de la 16:00 (noi avandu-l de la 17:00), dar profu’ ce avea curs în sala respectiva i-a tinut pe aia până la 16:30, iar profa noastra oricum a uitat ca noi aveam de la 16:00, așa ca tot de la 17:00 am inceput cursul și l-am terminat la 19:05. Yeah. Și cam asta cred ca a fost paroxismul acestei saptamani.

Marti

Azi e marti (duh).

M-am trezit dimineata atât de obosita, incat m-am culcat la loc și nu am mai mers la stagiu. Baiul e ca nici ieri nu am fost, vine o perioada în semestru când chiulesc de numa’, ca parca ma simt si eu vinovata. Ieri la cursul de la ora 2 (a se citi “doua”, va rog) am avut o carte la mine, pe care am citit-o extrem de rapid. Azi aveam alta carte cu mine, iar colegii m-au intrebat:

“Și Buddha?”

“Pai am terminat-o ieri.”

S-au uitat lung la mine, pe principiul fata asta nu e sanatoasa, caci de câteva zile ei mă tot vad cu alta carte în mana. O alta colega m-a intrebat dacă nu uit/incurc ce citesc și am spus “cum adica să uit sau să incurc?!”. Mi-a destainuit ca ea așa ar pati.

O alta colega mă intreba “dar cartea de ieri ce faci, de ce nu o mai citesti?”. I-am spus ca am terminat-o ieri.

“Dar cate pagini avea? “

“167.”

“Cate? 67? “

“Nu, 167, dar gen e puțin, adica na, 167 de pagini..”

S-a uitat și ea la mine ca la felul paispe.

Eu devin extrem de confuza la chestiile de genul și îmi dau seama ca normalitatea mea din exterior se vede precum o anormalitate.

Mâine e miercuri (duuh). De abia astept să îmi vina cartile alea despre care va spuneam intr-o postare anterioara. Sunt tare entuziasmata când mă gândesc la ele, ca îmi vine să fredonez aiurea când merg pe strada. Azi când am intrat în holul blocului mi-a venit chiar să fluier și asta e chiar dubios, ca eu fluier doar când sunt acasa. Nu știu, dar e o senzatie asa faină să ai colegi. Am avut niste discutii asa faine astazi la un lp si tot azi i-am dat o carte unei colege, nu știu sincer cum o cheama, o caut eu pe facebook, dar nuj, după anul trecut, anul asta il apreciez altfel. Mă bucur sincer ca mi-am descarcat sufletul, il simt mai usor.

O a patra parte

Am o perdea portocalie in camera. Pe peretele din dreapta atarna de un cui o bufnita primita de la un prieten acum ceva ani de zile, iar langa bufnita, de un alt cui, atarna o chestie realizata de catre mine tot acum ceva ani de zile si care nu are o denumire anume, facuta din hartie fiind, din foile de la un fost manual de biochimie. Pe peretele din stanga de un al treilea cui atarna un tablou cu un pantof, tablou primit din nou acum ceva ani, de ziua de nastere. Acelasi perete are o usa ce duce inspre bucatarie, mobilata destul de decent. Acelasi perete este sprijinit de catre o comoda pe care stau televizorul si multe alte prostioare, printre care si cutia mea cu donatii, o casuta in miniatura, de la sephora, acum doua craciunuri primind-o de la mama. Urmeaza,mai apoi, raftul cu carti, nu foarte multe la numar, insa acesta este locul meu preferat din intreaga casa. Nu pot afirma ca am o placere ascunsa in a sterge praful, dar rafturile cu carti mereu le ingrijesc. Mai departe, continuand acest tur mirific al camerei dormitor-sufragerie-birou-biblioteca, urmeaza patul. Un pat mare si foarte confortabil.

Revenind la peretele din dreapta, acesta este sprijinit de dulapul cu haine, un dulap destul de mare, plin cu haine neimpaturite, asezate alandala, haine pe care nici nu le mai port. Cam asta e in mare camera mea. Bineinteles, mai exista si o masa, pe care nu o folosesc mai deloc, eu citind si invatand in pat, plus un scaun in care te poti legana.

Azi e duminica. O zi tipica de duminica, de mijloc de noiembrie. De fapt nu e tocmai tipica, caci in perioada asta a anului ar fi nins si ar fi fost mult mai ger, ori aici momentan este destul de placut. Prin perdeaua portocalie patrunde timid un soare rece, a carui lumina este de un galben sters, trimitand cateva raze reci catre covorul gri. M-am trezit de dimineata, stiti voi formularea tipica, si am stat cateva minute cu privirea pironita in tavan. Ce fac cu viata mea. Am scos un brat de sub plapuma si mi l-am dus in dreptul fruntii, formand cu palma un fel de paravan peste ochi, pentru moment devenind intuneric din nou. Am mai stat cateva minute asa, apoi m-am ridicat brusc din pat, spre baie indreptandu-ma. Apa era rece, extrem de rece, simtind fata cum ingheata atunci cand am aruncat hasdoi-oul din causul palmelor inspre ea. M-am privit in oglinda pentru cateva secunde, in oglinda cu flori pe margine, careia ii lipseste un colt, oglinda care e prea sus agatata, de abia zarindu-mi capul in ea. Problema oamenilor mici de inaltime. Am privit prin oglinda, am privit catre ochii sufletului, observand doi irisi ce ma privesc inapoi. Mi-am trecut degetele prin parul incalcit, ca ziceai ca am fost la razboi asta noapte, m-am mai privit inca odata, am iesit din baie, am stins becul, apoi m-am indreptat inspre bucatarie.

Ca sa sar peste toate aceste detalii neinsemnate, am ajuns intr-un final in pat,cu o cana cu cafea intr-o mana, telefonul in cealalta si cu fata inghetata de la apa cea rece. Mi-am petrecut restul diminetii in aceeasi pozitie, scriindu-mi gandurile.

Hai să va povestesc puțin despre tata.

Tatalui meu nu i-a plăcut scoala. Dacă lua 5 era cel mai fericit, însă în cele mai multe cazuri lua 4 sau 3. Am o postare pe aici în care vorbesc de el și cred ca se subintelege cât de mult tin la el, cât de mult mă influenteaza, pentru ca fiicele de obicei își gasesc exemplul în tati. Cu toate acestea, adeseori avem divergente, chiar el afirmand ca nu reuseste să se inteleaga cu mine, dacă el are o parere, eu de-al naibii sunt fix pe dos. Dar cu toate astea, amandoi tanjim unul după altul și amandoi avem aceleasi gusturi. Eu sunt leita mamei ca și infatisare, însă la suflet seman mai mult cu tata. Uneori mă plang la mama ca el nu mă suna mai des, iar el se plange mamei ca eu nu il sun mai des. Cum va spuneam, iubire cu nabadai. Cu toate acestea, am obsevat ca are o incredere imensa în mine. Nemarginita. Ce e drept, nici eu nu i-am dat motive până acum să fie altfel. Acu’ câțiva ani o prietena mi-a spus urmatorul lucru: “ taica-tu tine super mult la tine, tu nu îți dai seama cât de mult tine.” Am ramas socata de aceste vorbe, și asta nu pentru ca nu as simti ca tata tine la mine, ci pentru faptul ca nu realizez cât de mult o face. Când o să cresc mare mi-as dori să fiu precum tata. E un om atât de bland, incat ca să il enervezi, cred ca trebuie să il calci grav pe bec, în nenumarate randuri. Citeam acum ceva ani A iubi inseamna a ierta, de SavatieBastovoi. Zicea el ceva de genul ca sunt mulți oameni pe care noi nu îi placem. Asta nu inseamna ca ei sunt rai, asta inseamna ca noi nu am gasit trasaturile Dumnezeului nostru în ei. Ei bine, tata intruchipeaza cel mai bine aceste trasaturi pentru mine. Nu va pot pune în cuvinte cum e el, dar va zic eu, e un om atât de frumos și în ciuda a tot ceea ce i s-a intamplat până acum, și o să va zic mai târziu, a ramas acelasi om cu sufletul bun, ca uneori mă intreb și eu cum e posibil așa ceva. Cum e posibil să lasi de la tine și să faci bine celui care ti-a facut rau? Ati putea spune ca e fraier, cel puțin eu mereu i-o zic.

Se mai plange el de mine mamei, din când în când, marea lui problema fiind ca de ce nu am eu relatie (de fapt, rectific, e o problema majora in toata familia). În fata mie nu mi-a spus nimic, dar când mama il paraste la mine mă enervez foarte tare, deoarece el e de vina pentru faptul ca mi-a creat mie un barbat imaginar în cap, cu toate acele standarde. Dacă era și el mai dobitoc,poate acum stateau altfel lucrurile.

La mine se plange ca citesc prea mult, dar eu tind să cred ca în sinea lui e mandru (cel putin eu asta sper). Și sincer vorbind acum, tot el e de vina. Cu toate ca nu i-a plăcut scoala, să invete el despre Luceafarul și să disece poezia depresiva a lui Bacovia, cine credeti ca sta în pat cu cărți legate de mecanica pe care le citeste si stie la perfectie sa isi repare utilaje din curte? Cine credeti ca sta pe youtube și se uita la documentare cu Ceausescu? Cine credeti ca sta pe youtube si se uita la alte chestii folositoare, ca uneori ma intreb si eu cumde stie atat de multe sa faca? Cine credeti ca o luna intreaga a turuit prin casa ca unde poate traduce el manualul combinei de treierat, din limba germana, ca sa invete despre ea? Stiti vorba aia, rade harb de oala sparta? Eu i-am zis lui tata toate aceste lucruri, el a început a rade ca stie ca am dreptate, mama s-a bagat și ea ca musca în seama ca “dada vezi, are dreptate copchila, din cauza ta.”

Lui tata i-a murit tatal când el era tanar. Eu aveam doar doi ani, nici macar nu l-am cunoscut pe bunicul. Dar, oh, cât mi-as fi dorit să o fac. Cica mă iubea nemarginit de mult, ca eram lumina ochilor lui și mă lua în brate și nu îmi mai dadea drumul. Acum nu știu ce o fi vazand la mine, v-am zis, nu eram un plod tare stralucit, și la varsta aia prea multe sigur nu faceam, dar cert e ca el era fermecat de mine. Intr-o iarna din aia cum erau iernile pe atunci, bunicul a murit. Nu va imaginati cum e să fii tanar, cu un copil mic după tine, fara stalpul casei de la vremea respectiva, tu luand acum toate responsabilitatile. O să revin mai târziu la povestea asta, aveti incredere în mine ca toate se leaga, doar ca sunt atât de multe de asternut.

Tata are si o sora, mult mai mare decat el, dacă îmi aduc bine aminte fiind o diferenta de 16 ani intre ei doi. Sora asta de mica și-a suparat parintii. De mica a fost cu bautura, a avut o prima casatorie rezultata cu un copil, a plecat de la un barbat la altul și a facut alti doi copii cu cel de-al doilea. Dacă ati citit memoriile mele mai vechi de pe aici, cu babele de pe la biserica,calatoriile cu trenul, ati citit poate și un capitol cu strabunica-mea, unde aparea și verisoara mea, de care eram apropiata si care e fiica surorii tatalui meu. Var-mea mai are și un frate, pe langa cel vitreg, mai mare decat ea. Am vrut să aman lucrurile triste de care ai mei au avut parte, tot am evitat, dar vad ca nu se poate.

Ce inseamna să fii bun? Sa fii luat de fraier pentru bunatatea ta?

Inseamna ca sora ta să vina la tine, tu să îi dai anumite lucruri (cartofi, faină, carne, și multe alte lucruri), iar sora să fure pe la spatele tau. Inseamna să zici ca vin să te ajut la o treaba, iar eu să zic ca vin, și chiar vin, dar brusc mi se face rau, îmi iau pachetul primit de la tine în spinare și mă intorc acasa pe furis. Inseamna să fac accident și să dau vina pe tine. Cred ca sunteti destul de în ceata, dar va detaliez acuși.

Fiind barbat, tata a ramas la casa parinteasca. Sora, la prima casatorie, statea în acelasi sat, chiar pe aceeași alee, doar puțin mai la vale, însă după ce și-a parasit primul barbat, după altul fugind, a locuit o buna perioada la bloc, intr-o garsoniera, câțiva ani mai târziu mutandu-se și ei undeva, intr-o localitate, în casa soacrei ei.

Când era vorba de strans cartofii, porumbul, tata o chema pe sora lui la el ca să il ajute. Dar nu va ganditi ca pe gratis. Mereu primea cate ceva, întrucât ei nu prea aveau. Și nu va ganditi ca o chema când era vorba doar de munca, o chema și la hram, la paste, mereu era o prezenta constanta în viata noastra. Mereu tata i-a dat ce avea. Primea de la serviciu în fiecare luna, de la combinat, dero, hartie igienica, si multe altele, dar tata mereu îi dadea și ei, desi nu era obligat sa o faca.  Problema era ca dacă tata îi dadea doua sapunuri, ea il lua pe ascuns și pe al treilea. Iar tata mereu și-a dat seama de asta, ca il fura. Nu i-a spus nimic niciodata ca până la urma e sora lui, dar l-am văzut pe tata ca era trist când se intampla asta. Sunt multe incidente de genul, dar cel mai grav s-a intamplat acum câțiva ani.

Fiind o zi de toamna, ai mei alegeau cartofii în curte, eu eram prin casa, viata noastra decurgand destul de normal, cu mica completare ca spre seara a aparut politia la poarta. Cica tata facuse un accident cu masina și fugise de la locul faptei. Ne-am uitat toti ca la felul paispe, intrebandu-ne ce fel de gluma seaca mai e și asta. Ideea e ca în ziua respectiva a dat o declaratie, în urmatoarele saptamani tata mergand prin tribunal pentru accidentul pe care nu il facuse, avand probleme si la serviciu pentru ca trebuia sa lipseasca si nu avea voie la libere, luandu-si un avocat pentru a-si sustine nevinovatia. Adevarul e ca nepotul lui, deci fiul surorii, facuse un accident intr-o noapte, pe raza nu știu carei localitati si, beat fiind, a fugit de la locul accidentului, dand apoi vina pe tata, ca el ar fi fost la volan și ca el ar fi fost cel care a fugit.

Nu știu, judecati voi toata situatia asta. Nu mai spun nimic. Dacă așa e bine, atunci îmi cer eu iertare.

L-a iertat pe nepot? Da. Si-a iertat sora? Da.

Fabrica de nori

Azi a fost sambata. O sambata rece.

M-am trezit la 06:30 fara alarma, m-am uitat la telefon, l-am bagat inapoi sub o perna și mi-am inchis ochii pentru a reveni somnul. Am dormit până la ora 09:18, un somn dulce, linistit, în camera fiind caldut. Un calm de nedescris domina atât în camera, cât și afară, iar odihna mea a fost neintrerupta. Pe la 09:30 mi-am facut cafeaua și am baut-o în pat, sub plapuma. Am mancat și un mar chiar, știu, veti zice ca nu e o combinatie tocmai okay, dar chiar îmi era pofta de unul. Am 3 mere cumparate de o luna și stateau pe masa de atunci.

Pe la ora 11:00 am spalat toate canile (caci eu am vreo 10 cani și le folosesc pe toate până când nu mai am niciuna curata). Pe la amiaza am avut ceva treaba pe afară, asadar, mi-am luat o carte cu mine, cum fac de obicei, mi-am pus la gat fularul meu pufos și am iesit din casa.

A fost o sambata placuta. Aerul a fost rece, intepator chiar (am văzut prin alte parti ca a nins). Cu toate acestea, a fost liniste. Nu știu cum să va descriu ca să intelegeti, însă sunt anumite zile în care e liniste în jur.

De acum astept să apara clementinele, ca eu mănânc cam un kilogram de clementine pe zi când e iarna afară, nu mă mai satur de ele.

O saptamana.

Doamne miluieste ca în sfârșit azi e vineri, ca dacă mai era o zi din saptamana asta eu îmi inchideam usa, imi inchideam wifi-ul, telefonul, îmi bagam capul sub plapuma și adios. Nu mai dadeai de mine. Nu pot afirma ca a fost o saptamana tocmai grea sau incarcata, dar cu cât inaintezi în semestru, cu atât mai multa oboseala se acumuleaza, mai multa materie și Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, : Tu rămâi la toate rece, vorba lu’ Eminescu. Nu mă judecati, mă mai apuca și pe mine.

Inceputul a fost destul de obositor, weekendul trecut am dormit destul de puțin, iar lpul de luni mi-a stricat jumatate din zi. Marti am avut noroc ca nu am tinut cele doua cursuri și m-am odihnit în acea după amiaza chiar foarte bine. Miercuri am avut un curs spre seara, la care am citit pe sub banca și în concluzie a fost foarte plăcut. Joi un alt curs, la care profa a intarziat 40 de minute ca să ne predea (*cough cough, vreau să zic citit de pe un slide) apoi maxim 40 de minute, dar și în acea zi am avut o carte cu mine și macar nu m-am frustrat aiurea. Azi fara cursuri. La stagii noutati nu am ce să va zic, tot gastroenterologie facem și vom mai face încă o saptamana. Surprinzator, vremea încă e okay pe aici, avand în vedere ca e mijlocul lui noiembrie.

Am terminat de citit cartea Plansul lui Nietzsche și fu atât de faină incat acum viata mea nu mai are sens. Nu știu în acest weekend dacă voi citi ceva, am inceput o alta carte care merge foarte usor, Scandaloasa poveste a lui Frankie Lindau- Banks, dar vedem cum se aliniaza astrele, ca ar trebui să pun o manuta totuși și pe materia de la facultate.

Prin magazine dacă mergi e plin de decoratii pentru craciun, dar parca nu mă entuziasmeaza atât de tare venirea acestei sarbatori. Fiind departe de casa și mergand doar în vacantele mai lungi, și nu așa des cum fac colegii care stau mai aproape de casa, Craciunul e mai mult un stres pentru mine, caci mă simt bine revenind acasa după ceva timp, dar în acelasi timp știu ce vine după el și mă streseaza puțin. Sechelele de anul trecut își spun cuvantul. În rest nada noutati, nada important, nici eu nu prea am avut chef zilele astea de a face anamnezele calumea, nu am avut multa rabdare și mi-am verificat ceasul din 5 în 5 minute. Dar sigur mă binedispun saptamana viitoare, ca trebuie să îmi ajunga câteva cărți și voi fi tare fericita când le voi primi.

O a treia parte

Când stau și mă gândesc la relatia dintre ai mei, mă refer mama și tata ca sot și sotie, devin foarte socata de ei doi și adeseori m-am intrebat dacă și alti parinti sunt așa în relatia lor de cuplu. De multe ori dau vina pe ei, caci ei mi-au “ridicat” standardele și pentru ca primul exemplu în viata asta efemera sunt parintii tai, clar ei m-au influentat cel mai mult. (Deși, cateodata, eu nu vreau să recunosc acest lucru).

După 25 de ani de casatorie, cu un an mai mult decat am eu, ei încă se iubesc, banuiesc ca mult mai mult fata de inceputul relatiei, iar eu nu îmi explic cum nu s-au plictisit unul de altul. Frate, 25 de ani! Da da, știu ca exista relatii de 50 și chiar si mai mult, dar eu acum mă raportez la ai mei. Eu cred ca as innebuni. 25 de ani!

Dar după 25 de ani, tata încă îi deschide portiera masinii mamei (dinauntru ca e lenes, dar conteaza gestul ca se intinde să apese pe acea clapeta), după 25 de ani tata încă doarme cu mana pe capul mamei, ca și cum ar proteja-o, după 25 de ani înca se pupa când pleaca fiecare la serviciu. După 25 de ani se suna pe whatsapp ca să își vada mutrele si să glumeasca. După atatia ani încă se inteleg de minune, mama adeseori facandu-l „mă, prostule, mă”, tata aducand completarea când sunt și eu de fata ca „vezi, din prost nu mă scoate.” Uneori se cearta chiar ca doi prosti, din cele mai stupide motive, ca le zic și eu “bai, da’ prosti mai sunteti”, la care tata raspunde ca “eh, ia mă-ta asta îi, eu nu” si la care mama aduce completarea “eh eu, ia tac-tu asta ii, ca el ii cu capul si nu ma asculta pe mine. Lasa ca ai sa vezi tu ca am dreptate.” (Spoiler: are). Și cum să nu te faca să razi lucrul asta! După atatia ani, tata încă o prosteste pe mama, caci el e tare ironic și de fiecare data mama îi pica în plasa.

Dacă va obosesc aceste povesti, luati o pauza.

Am facut 8 ani de zile, plus gradinita, la mine în sat. Am fost prima pe clasa intotdeauna, pentru faptul asta fiind adeseori urata. Și eu eram la un moment dat o persoana mai dificila, dar gandindu-mă acum la acel vremuri, sunt fericita ca lucrurile au stat așa cum au stat, caci eu sunt linistita cu locul în care mă aflu momentan, iar dacă as putea schimba ceva din trecut, e clar ca prezentul ar fi altul și nu cred ca mi-as dori asta.

De prin clasa a sasea (de fapt nu mai știu nici eu, oricum, era în perioada gimnaziului) am inceput să mă simt din ce în ce mai singura. Nu mă mai simteam inteleasa, nu aveam cu cine discuta și mi-am dat seama ca anumite prietenii nu erau de fapt prietenii, o invidie ascunsa intr-un ambalaj frumos fiind din partea unor persoane. M-am detasat de ceilalti și m-am inchis în mine, mergand doar la scoala și acasa. Nu stateam toata ziua să invat, procrastinam o gramada, dar preferam să fiu singura, nu mă mai regaseam eu în preajma anumitor oameni. Si in prezentul actual observ ca sunt la fel, cand nu ma mai regasesc in anumite prietenii le abandonez, o distantare lenta, dar sigura evoluand, pana cand lucrurile devin reci. Am fost invidiata de foarte mulți colegi, am fost hulita, iar toate aceste lucruri mi-au intesificat starea mea de retras în sine. Va zic sincer ca și acum mă simt prost când dau nas în nas cu ei. Mă simt extrem de inconfortabil. Știu ca eu am avut noroc în viata și ei nu. Suna aiurea tare, dar asta e adevarul. Așa ca prefer să evit locurile în care as putea da nas în nas cu ei.

Nu mă consider o persoana antisociala, dar nici foarte sociala. Am atât de putini prieteni, incat nu iese numaratoare nici pe o singura mana. Dar asta sunt eu până la urma, nu pot lega prietenii cu mulți oameni, iar dacă se intampla să fii prietenul meu, atunci eu îți pot garanta ca ești o persoana destul de importanta pentru mine și as face foarte multe lucruri pentru tine, nici nu îți imaginezi. Dacă te primesc în inima mea sadica, e pus diagnosticul.

Clar, au fost prietenii la care eu insami am renuntat, au fost prietenii la care persoana de cealalta parte a renuntat, e perfect normal acest fenomen în relatiile inter-umane. Eu realizez ca sunt o persoana mai dificila în anumite perioade, iar persoanele care mi-au ramas alături nici nu realizeaza cât de recunoscatoare le sunt, cât de mult le apreciez și cât de mult tin la ele. Sunt de parere ca atunci când tii la cineva trebuie să îi arati acest lucru, însă e bine să pastrezi și pentru tine anumite sentimente. Acele sentimente ascunse, pe care nu le spunem nimanui, dar în sinea noastra ne rugam ca persoanele importante din viata noastra să fie bine. Până la urma noi nu vom sti niciodata cât de mult tin altii la noi, caci nu suntem cititori de minti sau suflete, însă eu am incercat să îmi adun în jur acei oameni în care am gasit trasaturile Dumnezeului meu. Mă adaptez destul de usor (zic eu) în cercuri noi, cum și in noua mea grupa m-am integrat destul de okay, dar de legat prietenii și acceptat oameni în viata mea o fac mai greu. Uneori îmi dau seama care prietenii vor dura, alteori nu, dar sunt anumite prietenii la care nici nu am visat.

Am cunoscut ce inseamna prietenia de prin liceu, cand am dat de doua persoane care, sper, să ramana multa vreme în viata mea. La facultate am cunoscut o alta persoana care mă uimeste pe zi ce trece și care sper, de asemenea, să ramana multa vreme în viata mea. E amuzant ca atunci când avem parte de cineva mai special langa noi, inconstient vorbim despre ei altor persoane. Inconstient ne gandim adesea la ele și ne dorim ca să le fie bine. Ne intristam când lor nu le e bine și suntem tare fericiti când ele au parte de o bucurie în viata lor.

Dar am avut parte și de dezamagiri. În generala o buna bucata de vreme credeam ca am o prietena, pentru care eu as fi facut lucruri multe, însă din pacate ea vorbea cu mine dintr-un interes, acela de a îmi vedea fiecare pas și de a mă “intrece” la invatatura. În liceu de data asta am renuntat eu la o prietenie, probabil o să va zic unul dintre motive când va voi vorbi despre tata. Ideea e ca în acea prietenie, “despartirea” pe care eu am initiat-o a fost urata și încă îmi pare rau pentru asta, caci nu îmi sta în caracter. Dar o să dau vina pe lipsa curajului, deși asta nu e o scuza. Nu regret nimic, nu regret ca nu mai vorbesc cu persoana în cauza, doar ca as fi procedat puțin altfel.

Mi-a fost greu să incep liceul intr-un mediu nou mie și total necunoscut, mai ales ca eram un fel de outsider, copilul de la tara ce vrea să urce pe scara sociala. Bineinteles, mai aveam câțiva colegi de prin alte parti și nu pot presupune decat faptul ca și lor le-a fost greu.

Un lucru socant pe care l-am aflat când eram în anul 2 de facultate, dacă nu mă insel pe 5 sau 6 decembrie, a fost ca o fosta colega de clasa a murit, ea luptandu-se cu o boala de ceva ani. Ca să va spun drept, când am auzit aceasta veste mi s-a facut brusc frig, chit ca mă aflam în camera la caldura. O să spun un lucru egoist, dar singura chestie ce mi-a venit în minte după acel telefon a fost ca i-am pastrat secretul colegei, unul spus prin clasa a noua. Era ceva stupid tare, însă noi am fost colege de banca timp de un an de zile, iar intr-o zi mi-a destainuit o chestie pe care m-a rugat să nu o spun nimanui. Iar în momentul aflarii mortii ei am fost egoista și m-am gandit la mine ca nu i-am tradat increderea. Și acum, după ani de zile, de fiecare data pun cate o lumanare pentru ea, chiar dacă relatia noastra se racise de prin clasa a zecea.

O a doua parte

“– Văd că scrii cartea ta în capitole scurte, mi-a zis la un moment dat, cu toate că nu avea de unde să vadă cît de lungi sau scurte sînt capitolele şi asta fără să mai pun la socoteală faptul că ceea ce scriu nici măcar carte n-o consider. Capitolele sînt scurte fiindcă asta e gîndirea ta – incoerentă, ilogică şi absurdă, a continuat după o scurtă pauză de reflecţii. Şi dacă ai să laşi cartea să apară în forma în care ai scris-o, te asigur că volumul va arăta ca dracu’ – incoerent, ilogic şi absurd. Iată de ce am să-ţi dau un sfat: după ce ai să termini de scris, tipăreşte fiecare capitol pe foi aparte, apoi pune foile într-un bol mare şi amestecă-le bine. După asta răstoarnă totul la podea şi adună, filă cu filă, fără să te uiţi la ele. Ordinea în care le vei ridica de jos trebuie să devină ordinea în care se vor succede capitolele în cartea ta. Aşa e corect să fie. Aşa trebuie să arate o carte de amintiri. Incoerentă, ilogică, absurdă. Asta va fi o construcţie adevărată a cărţii. Ca amintirile care se perindă în mintea noastră într-o ordine greu de înţeles şi mai greu de explicat.” (Val Butnaru- Negru și rosu)

Așadar, azi a picat fila în care vă zic despre un alt capitol din viata mea, petrecut de curand.

Anul trecut am repetat. Asta e cred ca cea mai grea propozitie de scris. În ea se afla rusinea mea și psihicul meu distrus. Mare chestie ca repeti un an! Dar nu aveti idee cum a fost pentru mine. Am niste postari depresive pe aici, despre asta era vorba. Un an intreg nu am fost om. God, cât e de greu să scriu despre lucrurile astea, să le recunosc în fata altora, dar cumva si in fata mea. 

Pentru a trece anul aveai nevoie de minim 45 de credite. Eu am avut doar 44. (Acum e modificat, ai nevoie de 50). Din anumite cauze externe nu am putut să iau doua examene. Pe la mijlocul lui iulie oficial s-a terminat anul, cu tot cu restante și reexaminari. Am ramas aici în oras doua saptamani. Nu puteam să mă adun să merg acasa. Am mintit-o pe mama o gramada, adoptam vocea mea okay la telefon și i-am bagat toate vrajelile posibile. Îi ziceam ca mă duc la plaja (ca avem aici un complex), îi ziceam ca citesc, mă relaxez, mă uit la tv, când eu efectiv de dimineata până seara și de seara până dimineata plangeam non stop. Chiar stiu sa musamalizez anumite lucruri. 

Mă trezeam în miez de noapte brusc și izbucneam în plans. Mergeam pe strada și îmi venea să plang. A fost groaznic când am plecat acasa, ca trebuia să plang ca să nu vada ceilalti. Era teribil, macar aici puteam suferi în voie. O să ziceti și ce, mare chestie, tu crezi ca nu mai sunt oameni în situatia ta? Ba da. Ba da, sunt, asta mi-am spus și eu, dar nu m-a ajutat cu nimic asta. Pentru ca, vedeti voi, eram anul 4, încă doi ani și era gata. Una e să repeti în anul 1, când nu îți cunosti colegii, alta e să repeti în anul 4 când îi stii pe toti, ai o grupa a ta, ai panuri legate de viitor, ca la cursul festiv să vina parintii tai și să fie și prietena ta cu parintii ei și să faceti poze, să ramana vesnic amintire. Toate acestea s-au destramat brusc. Și acum, sincer, îmi vine să plang, pentru ca doar eu știu cum e. Un an intreg. Am mers în acel an des pe acasa, până și ai mei vedeau ca nu e okay, ca nu sunt okay. S-au purtat admirabil cu mine, nimic nu mi-au reprosat în acel an, nicio vorbulita nu mi-au spus, ba chiar m-au menajat foarte tare. A fost primul an, după mulți ani, când mi-am petrecut ziua de nastere acasa, a fost primul craciun pe care l-am simtit altfel, ca ne-am ametit toti 4 și am inceput să depanam amintiri. A fost un an atât de greu pentru mine și poate ca exagerez totul, dar în acel an am fost norocoasa dacă prindeam maxim 2-3 ore de somn pe noapte si alea pline de cosmaruri. Probleme cu somnul, probleme cu mine ca persoana, mă simteam total în plop cu alti colegi, alta grupa, mă simteam pierduta, dezorientata, eram praf. Și sincer, mi-e atât de greu să scriu despre asta. 

Acum pare a fi totul okay, deși de un examen tot nu am scapat, ca am clacat psihic. Clacat nasol tare. Am zis, iau unul, celalalt când o fi, să trec anul macar. Încă mă macina lucrul asta, ca mai e un examen, pentru ca trauma psihica exista. E acolo, e vie, pulseaza si se hraneste din mine, poate de aia am perioade în care dorm prost.

Acum mă simt linistita cum nu am fost de multa vreme. Nu îmi explic fenomenul, însă simt ca furtunile dinlauntrul meu sunt calme, mă simt mai fericita si mă bucur din nou de anumite lucruri. Un singur lucru îmi lipseste. Rasul meu. Stiti, aveam un ras mai colorat înainte, care venea din adancul pieptului. Acum nu mai e așa, poate intr-o zi se va reintoarce și rasul meu, ala zgomotos pe care il știu eu. Nici nu mai știu când am ras ultima oara copios de tot. Atât pentru azi, e ceva mai scurt, însă nu aveti idee cat de de greu a fost să apas “publicare articol”.

O prima parte

Asadar, continuand. Timp de 4 ani am fost singura la parinti. După 4 ani a sosit un frate. Ne bateam de numa’ când eram mici, dar acum am crescut și ne iubim în felul nostru. Eu sunt o persoana mai rece, poate nu il imbratisez, pup sau multe alte lucruri, dar îmi arat iubirea prin alte lucruri. Când eram asta vara acasa, il sunam în fiecare zi să il intreb ce mancare voia să îi fac, îi faceam des clatite, placinte, tort, pizza, gogosi și tot ce își mai dorea el. Bineinteles, nu el mi le cerea, eu mă duceam la el și il intrebam: “auzi, nu vrei să îți fac niste clatite?”. Uneori zicea nu, ca nu vrea, dar o ora mai târziu venea pe furis să le caute. Nu cred ca i-am zis vreodata ca il iubesc, cum nici el nu mi-a spus. Dar din moment ce ma duc la el si il intreb daca nu vrea niste cartofi cu cascaval, din aia buni cum fac eu sau niste clatite, cred ca asta e un fel de iubire. Cred ca intotdeauna vrem sa ii rasfatam si sa ii facem fericiti pe cei la care tinem. La fel si el, din moment ce ma suna de care chips sa imi ia (fara sa ii fi zis de acasa ca vreau unul), din moment ce se duce la posta sa imi ridice cartile (si sa fim seriosi, stiti cum sunt alea de la posta), din moment ca imi umfla rotile la bicicleta si mereu ma tachineaza (ultima oara cand eram racita mi-a spus ca “oh, ce bine, asta inseamna ca nu mai poti vorbi”) si din moment ce eu ma adresez lui cu “mai, oaie” uneori, iar el imi spune ca videorile mele cu carti sunt cele mai plictisitoare chestii ever, banuiesc ca asta e un fel de iubire. Nu incerc sa ma disculp, dar trageti voi concluziile. De fiecare data e trist când plec de acasa, nu îmi spune asta, însă vad ca în ziua respectiva e mai tacut și are o fata mai serioasa. Chiar sunt norocoasa cu un așa frate. Și cu așa parinti. 

Din copilaria noastra, prea multe din nou nu îmi aduc aminte. El era obraznic, spre deosebire de mine ragea de numa’, unde il puneai acolo nu statea, de îmi permiteti să formulez așa. O amintire cu el e aceea în care mama ne-a cumparat pistoale cu bile și la ideea mea, eu cu frate-miu am mers la mama pe furis, am indreptat pistoalele alea inspre gatul ei, iar doua bile au luat contact cu pielea. Mai departe va imaginati și voi ca am alergat afară și nu am mai intrat în casa o buna perioada de timp. Alta amintire (cu care am și poza) e aceea în care tata ne aducea acasa coli mari de hartie (un fel de hartie maro, la noi la tara se folosea hartia aia pe mesele alea lungi, la nunta, la praznic, tata lucrand la fabrica de hartie). Rupeam bucati din sulul de hartie, le intindeam pe jos, iar eu pe burta fiind (frate-miu pe mine stand), scriam pe acele foi cu mina de la un pix. Nu stiam să scriu, faceam doar niste mazgaleli pe acolo. E socant când stau să mă gândesc la lucrul asta. Am avut tangente cu partea asta de scris de mica, chit ca habar nu aveam alfabetul. 

Primul moment de care îmi aduc aminte ca am facut-o pe mama mandra a fost în scoala generala, prin clasa a treia parca. La vremea respectiva invatatoarea ne dadea din când în când teste de dictare, asta inseamna ca ne dicta un text din manual, iar noi după intonatia ei trebuia să stim care e punctuatia. În saptamana respectiva mama fusese tare ocupata cu manca la camp, incat nu avusese timp de mine deloc. Asadar, am invatat singurica și am luat calificativul de foarte bine la acel test. Mama mi-a zis în ziua respectiva ca e mandra de mine și ca a observat ca am inceput să mă descurc singura, caci și-a dat și ea seama ca în ultima perioada fusese tare ocupata. 

Când stau să mă gândesc retrospectiv, îmi dau seama ca am prins vremuri grele, iar faptul ca acuma sunt unde sunt, chiar e o mandrie și o bucurie. 

Uneori uit lucrul asta si ma persecut, dar alteori, cand e noapte afara si liniste, realizez ca e o minune ca am evoluat asa mult in viata si ca ar trebui sa ma apreciez mai mult si sa apreciez unde ma aflu.

O alta scena care îmi rasare în minte e aceea în care ai mei erau plecati la camp, din nou, iar eu ramasesem singura acasa să fac temele. Invatam la vremea respectiva utilizarea corecta a lui “sau” sau “s-au”. O zi intreaga mi-a frecat eu capusorul ala blondut cum să fac propozitiile, însă numai nu reuseam. Am imaginea perfecta în minte cu mama, plina de praful de la camp, care intra în casa, eu zicandu-i să mă ajute, în 5 minute dictatandu-mi propozitiile. 

Tot mama era cea care statea cu mine în weekenduri să îmi fac temele, mai ales atunci când aveam transcriere de text și trebuia să facem exact ca în manual, adica să facem și desenul de langa text. Mama mereu îmi desena, iar eu refaceam cu negru conturul desenului, apoi transcriam textul. Am fost un copil norocos. 

Primul meu telefon a fost un sony ericsson, din ala cu clapita, dar clapita care se dadea în jos. Al doilea telefon a fost un samsung, tot cu clapita, dar care se dadea in sus. Vreti sa va zic cum am primit telefonul asta? Tata  intra in casa, mama il apeleaza pe furis pe noul telefon luat la mana a doua, eu vad ca e o sonerie noua aia ce se aude, tata scoate telefonul din geaca si mi-l da mie. Primul meu calculator l-am primit în clasa a patra, l-a luat tata la mana a doua de la un coleg. A ajuns de la schimbul doi acasa, iar eu cu el stateam la 12 noaptea pe covor și apasam cate o tasta, pe principiul ce face butonul asta. Prin clasa a saptea parca am primit cel de-al treilea telefon, de data asta nou, un nokia 5300, pe sine și camera de 8Giga. Va zic eu ca parintii astia așa saraci și munciti cum erau ei, mereu mi-au dat de toate și pentru asta nu le pot multumi vreodata. Poate ca asta e treaba lor de parinti, să își ajute copiii, dar va zic eu ca sunt mulți parinti care nu fac asta, iar puțin mai incolo o să va dau și detaliile. 

Când eram mici, mama nu avea serviciu, poate de aia v-am zis mai multe lucruri despre mama și mai putine despre tata. Caci la vremea respectiva cam așa statea treaba. Barbatul avea servici, femeia statea acasa cu copiii, facea de mancare, facea curatenie, avea grija de animale. Când eram mica aveam chiar și vaca. 

O amintire care și acum mă face să rad e aceea în care intr-o seara mama a mers să mulga vaca, luandu-l pe frate-miu cu ea. Nu știu sincer cati ani avea la vremea respectiva, cred ca vreo doi. Ideea e ca mama il pusese să tina coada vacii. Nu știu dacă stiti, însă atunci când mulgi vaca, vaca îți mai freaca cate o coada peste cap și va zic eu ca doare. Asadar, sarcina lui frate-miu era să se tina de coada aia. Doar ca mama (și frate-miu) nu prevazuse un mic detaliu, și anume ca vaca aia cam avea forta, altfel ca pe la final, când mama mai avea puțin și termina de muls laptele, il vede pe frate-miu zburand prin aer și aterizand direct în gunoi. S-a panicat ea pe moment, dar acum asta e un motiv de ras. 

În fiecare dimineata mergea să duca laptele la laptarie, cred ca așa îi spune. Avea un vecin o cisterna, iar acolo mergeau consatenii să duca laptele, iar la final de luna primeau o anumita suma de bani, în functie de cantitatea de lapte dus. Și mama a dus mulți ani lapte acolo. O singura data a mers în oras, cu lapte de vanzare, la insistentele mamei lui tata. Adica soacra-sa. Tata nu era deloc de acord ca mama să mearga cu lapte în piata, dar la insistentele bunicii (ca toateee vecinele merg, ea de ce să nu mearga)  până la urma au mers. Doua incidente s-au intamplat în ziua respectiva. Primul: tata s-a intalnit cu un coleg de serviciu și de rusine ca nu voia să stie ca și-a adus nevasta să vanda lapte (nu îi era rusine cu mama, îi era rusine ca a “pus-o” să faca asta), i-a spus colegului ca “am adus o vecina în targ ca să vanda niste lapte”. Al doilea incident: o doamna a venit să cumpere de la mama lapte, zicandu-i ca “o să iau de la dumneavoastra, ca va vad așa mai curatica” (mama avand o camasa alba, brodata, pe ea). Asta a fost povestea și cu laptele în targ. 

Un prolog

Am stat mult sa mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta. Chiar m-am gandit o perioada indelungata și nu vorbim aici despre câteva ore sau zile. Vorbim de saptamani, luni sau poate ani. Nu cred ca e cea mai buna decizie cea la care am ajuns, dar poate cineva se regaseste în asta si poate ca se va simti puțin mai bine după ce va citi. Sau nu.

M-am nascut în anul 1994. Pe la sfârșit de mai. Mama mi-a spus ca a fost prima oara în viata ei când l-a văzut pe tata extrem de speriat și în drum spre spital a condus cu viteza, ceea ce îi intensifica și mai mult anxietatea. Asta inseamna vreo maxim 80km/h cu dacia cea veche. Mama mi-a mai spus ca tata m-a văzut pentru prima oara în lift, nestiind ca sunt eu. Și-a zis în sinea lui ca “ce copil frumos, de ar fi asta al meu”. Ce să vezi, eram. Din copilaria mea precoce nu îmi aduc aminte nimic, doar ce mi-au spus cei din jur. Cica eram un copil foarte, foarte linistit, unde mă puneai acolo stateam fara să scot un cuvintel sau vreun raget. Toti ziceau (și zic) ca eram o papusa, dar eu când mă uit la pozele cu mine, vad un copil cam grasun, ce nu putea sta în picioare la poza și se sprinjinea de niste perne. Tot ai mei mi-au mai povestit ca fiind conditii grele, mă luau cu ei peste tot, uneori dormind pe o patura, sub o umbrela în camp. Poate de aici provine dragostea mea pentru natura, să stau singura în gradina, în camp, oriunde e pustiu, să ascult și să privesc în jur. Nu mă mai satur și mă indragostesc de fiecare data de lucrurile astea. Mă indragostesc în fiecare zi de rasarit și de apus, ca și cum le-as vedea pentru prima oara, însă vad atât de multa frumusete în lucrurile acestea, incat nu va pot descrie ce simt eu inlauntrul meu. Tot în camp m-am ridicat prima oara în picioare, ajutandu-mă de manerul umbrelei. Tot în camp m-a intepat prima oara o albina, ragand din toti rarunchii mei, caci banuiesc ca mă durea ca naiba. Cica eram tare vorbareata. Îi „imbatam” de cap pe cei din jurul meu, iar atunci când eram în camp cu ai mei, mergeam pe la ceilalti oameni și vorbeam incontinuu. Matusa-mea (sora mamei) i-a zis odata mamei ca “tu, copchila asta a ta vorbeste atât de mult, ca nu mai pot.” Bunica-mea mi-a zis asta vara ca “când erai mica nu mai taceai din gura, disperai lumea, acum taci prea mult.” Caci pe parcurs am devenit mai tacuta, vorbind ca o moara stricata din când în când, când mă simt insufletita de discutie. Asadar, pot spune ca ai mei au avut o viata grea de tineri.

Asta va fi o poveste lunga. Sper ca aveti rabdarea la voi. Dar pentru azi, va fi doar atât, poate îmi e teama mie de cele scrise aici și aman, ca poate mă voi razgandi mai târziu și voi inceta să îmi mai spun povestea aici.

E trecut de 1 jumate. Noaptea. În camera e cald, iar eu stau în asternuturi infasurata. Langa mine am lasat să murmure încet telefonul. Nu am mai stat de multa vreme de vorba cu mine și am simtit nevoia să o fac. Simteam nevoia să îmi spun cu glas tare gandurile și temerile. 

E ceata. O ceata obscura ce planeaza peste blocuri, copaci, masini. E o ceata rece și deja miroase a iarna. E o ceata ce îmi reinvie anumite amintiri. Alte nopti nedormite. Cum trece timpul asta, ca uneori chiar mă sperie. Mă sperie ca azi devine ieri, iar mâine devine azi. Mă sperie ca trece prea rapid, iar eu mă bucur prea puțin de cei din jur. Stiti care e cel mai trist lucru în viata asta? Să mergi acasa după o perioada indelungata de timp și să observi ca parintii tai nu mai arata ca ultima oara când tu i-ai văzut , să observi câteva fire albe în plus și câteva riduri în zambet. E cel mai dureros lucru. 

Asaza-te și inchide ochii și, dacă incep să-ti curga lacrimile, lasa vantul să le usuce. Iar dacă auzi muzica, să canti și tu.    În numele Tatalui (și al Fiului) – Immanuel Mifsud

Cada

E fierbinte. Miroase a liliac. Mă scufund în cada plina cu apa fierbinte și simt cum aburii mă sufoca. Ma intind în cada, ridicand picioarele pe marginea de partea cu robinetul și imi scufund capul sub apa. O claie de par matasos, precum matasea broastei, pluteste în jurul fetei, creand umbre intunecate. Aud un ecou surd al telefonului lasat pe masina de spalat. Mă uit din nou la desene animate. Ei bine, momentan le ascult. Adeseori caut voci cunoscute care mă calmeaza și îmi dau starea de liniste și protectie, iar acele desene animate pe care le urmaream în copilarie îmi creeaza aceasta stare.

Incerc să îmi tin respiratia cât mai mult, dar recordul meu a fost de maxim un minut. Mă ridic la loc, în sezut, apa curgand siroaie pe corp, simtind cum îmi gadila fata. Îmi sterg ochii cu prosopul pus pe marginea cazii și stau. Așa, pur și simplu. Baile mele dureaza extrem de mult, dacă zic ca voi face baie, inseamna ca pentru urmatoarele doua ore nu ai ce discuta cu mine, ca sunt off în cada, în apa fierbinte ce îmi trimite la inceput niste fiori electrici ce urca pe sira spinarii. În apa fierbinte cu care mai apoi mă obisnuiesc și care se simte precum o imbratisare calda și confortabila. In apa fierbinte ce imi relaxeaza fiecare muschi si uneori ma adoarme. In apa fierbinte in care uneori imi creez scenarii despre diverse chestii. In apa fierbinte in care adeseori citesc o carte, pana devine rece si mi se face frig. Intotdeauna m-am intrebat de ce cazile sunt albe. De ce nu exista cazi negre? De ce nu exista cazi, habar n-am, de diverse culori? Albul asta pur îmi da o stare calma, dar în acelasi timp îți arata urmele pe care vrei să le speli. Uneori sunt invizibile, dar tu tot le vezi. Acolo. În siroiul ala de apa ce se scurge când scoti dopul cazii. Siroiul ala ce susura pe teava în jos, ca îți da impresia ca ar fi un burlan prin care curge ploaia.

Mi-e dor de ploaie. Inchid ochii și dau play sunetului acesteia. Inchid ochii și se face intuneric. Visez ca sunt undeva intr-un loc pustiu, calm, cu mulți copaci, cu un aer atat de curat, incat te dor plamanii când respiri. Un loc indepartat, linistit, izolat, calm, rece, auster, lugubru, cu nori grei, de plumb, cu copaci inalti cu trunchiuri groase, cu salbaticie în jur, cu pasari necunoscute și straine, cu ploaie ce curge din acei nori grei. O ploaie cu stropi mai mari sau mai mici, cu stropi calzi, care la contactul cu acoperisul casei scot o simfonie de note ce reverbereaza în jur. O ploaie ce la contactul cu pielea te infioara, apoi te gadila și te uda, îți uda hainele care se lipesc de piele și devin grele. O ploaie ce îți uda parul și picuri de apa cad în ochi și pe fata, pe gat, pe umeri și își cauta traseul inspre necunoscut. Intotdeauna mi-a plăcut ploaia și cred ca o să îmi placa mereu. Și nu mă refer doar să o aud din casa. E plăcut și atunci când te uda. Vreti să va zic o chestie pe care sa nu o ratati in viata asta efemera? O plimbare cu bicicleta prin ploaia calma. O plimbare linistita, intr-un loc linistit, cu ploaie linistita.

Deschid ochii.

Scot dopul, las apa să curga, mă ridic, pasesc afara din cada, mă infasor în prosop, calc pe linoleumul din baie, raman doar niste urme de talpi în urma.

01:00

Noaptea, să fim clari. Am adormit pe la ora 10. La ora 11:47 m-am trezit prima data. La ora 00:48 m-am trezi a doua oara. Cam așa decurge somnul meu. Incep să cred ca am sindrom de apnee în somn, ca prea de multe ori mă trezesc pe noapte. Acum e 01:03 când scriu asta, as vrea să zic atât de multe chestii, dar nu pot. Bineinteles ca iarasi am visat prostii, mă intreb dacă o să pot renunta la aceste ganduri vreodata, să îmi lase constiinta in pace. Acu’ un an am fost chiar și la psiholog, dar momentan e prea scump pentru mine ca să il achit în fiecare saptamana, iar o minciuna “buna” pentru mama ca să îmi dea atatia bani nu am gasit. (Și mă simt și vinovata sincer, ca să o mint chiar așa.)

01:06. Mi se bruiaza vederea. O să adorm la loc în vreo 20 de minute. Sunt sigura ca pe la ora 2-3 mă trezesc iarasi.

02:59

04:18

05:00

06:30.

O dimineata. O zi.

Azi e una din zilele alea. Haotica și interminabila

Ieri am ajuns acasa destul de obosita. Am inceput să îmi pierd rabdarea pe la mijlocul zilei, la cursul de la ora 14 în sinea mea faceam scenarii sf ca să treaca timpul mai repede, iar, apoi, când am mers la posta, pentru a îmi ridica cartea, mai aveam puțin și plecam de acolo. Timpul parca era inghetat, oamenii asemenea, iar eu nu mai aveam rabdare. Am ajuns acasa: obosita, epuizata, fara energie, ioc, nem, nada. Când mă agit aiurea se scurge toata odihna din mine și devin instant foarte obosita si oarecum irascibila. Iar luni fu așa o zi. Seara am atipit de vreo 4 ori și era doar ora 7.

Marti

M-am trezit buimaca și după ce mi-am baut cafeaua în balcon (mi-am permis aceasta placere în viata ca tot e cald afară), mi-am cautat bezmetica vreo 5 minute sutienul care era fix în fata mea, doar ca eu nu il vedeam. (Ca să nu mai zic ca așa fac mereu cu cheile de la usa, mă invart precum o curca beata și nu le vad deși ele sunt fix în fata mea.). Mi-am impletit parul azi dimineata, ca am zis sa imi mai schimb si eu coafura de matura. M-am dus la stagiu obosita si fara chef, gandindu-ma numai la faptul ca am o zi din aia, eterna. Am avut și stagiul, care azi a fost fain, ca am stat cu jumatate de ora mai mult chiar. Acum am lpul de orl cu profu ala dragut.(astept să inceapa). Și mai urmeaza doua cursuri. O să pic diseara în pat precum o pisica amarata și vai de steaua ei. Ziua mea nu e gata, însă eu mă simt gata.

Luni. Fara geamuri aburite.

A inceput o noua saptamana, care e socant de calda. Nu ca m-ar deranja lucrul asta, chiar îmi vine să zburd pe afară (metaforic, evident). Problema majora e ca după o caldura ca asta, de obicei, cam vine gerul. Nu știu ce gargauni au fost în capul meu ca fix azi dimineata am luat geaca aia mai groasa. Mâine voi scoate o mana pe balcon ca să testez aerul, înainte de a iesi din bloc. In rest, prea mult nu am să va zic, barfe nu am, chestii de pe la facultate nu am, deci viata mea e cam trista momentan. Mă duc azi să ridic o carte de la posta, mă asteapta de câteva zile și nu o mai pot lasa să îmi duca dorul. Nu cred ca mă voi apuca de citit prea curand, caci sunt în faza aia a mea de “fara cărți”. Cred ca încă îmi simt mintea prea plina. (dovada ca tot prost dorm.). Dar, again, zau ca nu mă plang. E prea frumos azi ca să mă smiorcai eu.

Filmul anului 2018

Eu îmi bag picioarele în somnul meu, că iară e weekend și e 5 dimineață și somnul meu e gata. Încep să cred că e un fel de conspirație, poate îmi face cineva vodoo, are o păpușă de a mea și bagă andrelele în mine. Căci care om cu toate țiglele pe cap (sau la cap?) mai face din astea, să se trezească la ora asta?! Bine, că eu nu o fac dinadins, dar mno, sunt trează la 5? Ighen.

Revenind la oile noastre, înainte de a intra în subiectul pe care vreau să îl “dezbat” aici, vă sunt datoare și cu celelalte părți, day 4, day 5.

Mare chestie nu se întâmplă. Stagiu și home. Am avut un curs joi la care de data asta mi-am luat pelerina de invizibilitate și rău am făcut, că a venit profa și a făcut prezența. Eu v-am zis că sunt foarte norocoasă, că fix atunci când nu merg, se face prezența. Am dormit și joi, și vineri, cearcănele de sub ochi intensificându-se și mai tare. Dar chiar aveam nevoie de puțină odihnă, v-am spus că pe la final de săptămână dau așa semne de nu mai pot.

Vineri am fost la un film.

Nu știu vouă ce filme vă plac, însă la mine bătăi să fie. Și urmăriri, și chestii cu psihopați, și criminali, și detectivi, în fine, ați prins voi ideea. Oricum, numai să nu fie o chestie din aia siropoasă, în care Miguel Martinez al treilea de la Vega se iubește cu Gracielita, o fată simplă și nătângă de la țară.

Așadar, am fost la un film de groază, că tot e Halloweenul. Îmi aduc aminte că în generală profa de engleză (despre care trebuie să vă zic o particularitate) ne-a pus să facem scenete de Halloween. Prin urmare, am fost odată vampir și mâncat jeleuri viermi cu dinți la un leu, din plastic, și îi ziceam “iubitei mele” că i-am pregătit cina. (în fața școlii petrecându-se scena.)

(Particularitatea profei: își sufla nasul foarte interesant; după ce termina de suflat, își băga cumva șervețelul în nas. Nu știu cum să vă explic, dar eu când am văzut prima oară, am rămas fermecată, că nu mai văzusem tehnica și de fiecare dată când își mai sufla nasul, mă holbam, căci chiar eram fermecată. Acum îmi suflu și eu nasul precum ea. Cred că e puțin creepy, dar mno, de ar fi asta singura chestie creepy la mine. Și ca să continui paranteza, am rămas fermecată și de străbunică-mea, la fazele alea când își elibera ea tensiunea în mijlocul curții, dar chill, că asta nu fac.)

Revenind, nu sunt pasionată de Halloween, însă nici nu am ceva cu el. Oricum, niște bostani am ciopârțit și eu astă vară, că voiau ai mei sâmburii din ei și așa faină e senzația când îți bagi mâinile în ei, încât eu mă ocupam de treaba asta. Divaghez de la subiect, again.

Acest film horror la care am fost se intitulează… nu veți ghici, Halloween. Ideea e că nu e nicio idee. Eu cred că nici ăia ce au făcut acest film nu știau ce voiau de la viață în general. Mi-i și imaginez pe producători, undeva în parc, pe o bancă, mulți copii în jur ce țipă și unul a venit cu ideea de hai să facem un film! De halloween. Și se va numi Halloween! Băgăm câteva chestii specifice, și anume: câțiva bostani cu lumânare, copii costumați care merg cu trick or treat, câțiva adolescenți (că orice film scary trebuie să aibă niște adolescenți undeva la un party.). Băgăm un serial killer ce poartă o mască, un fel de „Hannibal” varianta low budget și mai puțin psihopat. Și trebuie o familie de care “Hannibal” ăsta să fie puțin obsedat. Și bam, film. “Btw Hanz, tu că nu le ai cu filmografia, tu te ocupi de coloana sonoră. Scrii și tu pe google muzică scary de Halloween no copyright și am rezolvat și cu partea de sunet.”

Ideea e că pe mine m-a amuzat. Pe poster scrie că e horror-thriller, însă mai degrabă e horror stupid în care îi omorâm pe toți într-un mod stupid.

Am impresia că ăștia au avut prea multe idei și nu au știut să le trieze. Mi-a plăcut ideea per total, mi-a plăcut ideea ucigașului și a sor-sii aia cu capul, care avea în casă tot felul de arme și încuietori, că nici aia de la NASA nu au așa chestii. Mi-a plăcut și ideea cu doctorul de la sanatoriu, și mi-a plăcut și ideea cu cei doi reporteri. Însă a fost cumva pus totul prost.

„Hannibal” ăla îi omora pe toți și, surprinzător, nu reușea nimeni să îl prindă. Un polițist trecut de anii tinereții avea ceva amintiri neplăcute cu el, însă cam atât. A mai apărut și unul cu o pălărie care, sincer, nu știu care fu rolul lui până la urmă. „Hannibal” ăsta dădea lumea cu capul de chestii, garduri, geamuri, uși sau băga un cuțit în gât.

Iar scena de la final a fost genială. Că au făcut cu toții un grătar mare și frumos. Și totul e bine când se termină cu bine.

Eu nu am nimic cu filmul, doamne ferește, dar dacă e să îl vedeți, mai bine nu.

Day 3. Geamuri aburite.

E mijlocul saptamanii deja, iar eu sunt socata cum reuseste timpul asta să treaca atât de repede. Azi noapte a plouat atât de frumos, atât de calm, incat mi-am adus aminte de noptile de vara, când stateam până târziu, doar ca să aud ploaia. Am dormit destul de puțin pe noapte zilele astea și incerc să îmi dau seama de ce. Probleme cu somnul am avut anul trecut, însă acel an a trecut deja, precum și cauza ce mi-a creat aceasta problema, deci acum nu știu care ar fi baiul.

La stagiu azi am facut ceva mai mult decat ieri. Am discutat ceva patologie și am văzut din nou câteva ecografii. Colegii m-au trimis la plimbare azi, sa fac eu singura anamneza, ca cica eram prea binedispusa pentru ei. Cred ca sunt cam dezechilibrata psihic, sincer.

Acum sunt la curs, ziceam eu ca iau pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter, dar nu prea m-a lasat sufletul sa fac asta. Sper sa nu ne tina o eternitate, ca data trecuta ne tinu mai mult decat trebuia. Ah, am uitat să va zic de cursul de ieri, ala de orl, mi-a plăcut atât de mult cum a predat proful, incat chiar nu am simtit cum a trecut timpul. Ori am eu un crush pe proful ala, ori chiar preda el bine, însă nu am mai fost de foarte multa vreme asa atenta. Am avut adineauri o discutie despre Bukowski și am inceput să radem de el, facand o analogie cu maneaua aia cunoscuta: bautura și manele, și femei de 7 stele. Am inceput și eu acu un an sau doi să citesc Femei de la acest autor, însă nu am mai terminat cartea. (nu pentru ca m-ar deranja stilul lui de scriere, ci pentru ca nu mă asteptam ca așa să scrie Bukowski, în mintea mea fiind o altfel de expectanta). Dar am de gand să îi citesc cartile. I-am recomandat unei alte colege cartea Zeita orezului, pe care v-o recomand și voua.

De abia astept diseara sa mă uit la alt film care mie îmi place tare tare mult, Fructul oprit. Serios ca mă uit la toate rahaturile. Btw, rujul primit de la acea colega e atât de cute, nu e pitiponc deloc.

Day 2, part 2. Paulownia

Nu va ganditi la prostii, ca e un copac ala. Unul chiar foarte frumos. Am avut azi placerea să discut cu o colega despre copaci, eu zicandu-i copacul meu preferat (da, am un copac preferat), iar ea spunandu-mi despre Paulownia asta. Mai, e chiar frumos, frumos. Cautati să vedeti și voi, nu muriti prosti, vorba aia. Cica vor astia să il aclimatizeze, ca să creasca și pe la noi. Va imaginati primaverile cât de frumoase vor fi cu acei copaci?! Plus ca și toti influencerii astia pot face poze jmek pe sub ei sau cu ei, deci e win-win.

Trecand peste subiectul copaci, azi am fost la stagiu și a fost o pierdere totala de timp. Am frecat menta și apoi am plecat, ca mna, m-am dus să o frec în alta parte. Menta, nu altceva. Am avut, apoi, un lp. De fapt v-am mentionat de el, cel de ofta. (Cu proful ala dragut de tot). Azi ne-a proiectat niste chestii, dar fu fain tare. Acuma sunt la curs, astept sa inceapa. Am doua cursuri, unde o să mă sting încet-încet, precum flacara de la lumanarea lui Eminescu, pe timp de noapte, cand ii scria Veronicai. Dar am sperante ca profu’ de orl o să ne mai povesteasca ceva interesant (criminali sau cazuri de ale lui). Și după avem reuma sau balneo, ca nu stim nici noi, ca tare-s haotici astia cu disciplinele lor. Astept să vad cine vine, proful sau profa. Din surse, am auzit ca cica proful.

Day 2. Ploua

Am adormit aseara la 9 jumate. Și m-am trezit la 5, dar am mai stat o ora în pat. Azi mă simt mai botita decat ieri, parul sta în 5 parti, iar de față nici nu mai zic. Și azi e o zi și mai lunga. Lunga de tot. Interminabila. Nemarginita. Așa precum sufletul meu. Mâine am un curs de la 5 seara, dar așa mă bate un gand să iau pelerina de invizibilitate a lui Harry Potter și să dispar de la el! Nu știu, sincer, cum reuseam în anii 1-2, ca atunci era un orar și mai incarcat. Am gasit saptamana trecuta intr-o agenda fostele mele orare și chiar erau incarcate. Dar nu mă plang, chiar dacă așa pare. Ca nu merita. 

Day 1. Cordul colegului.

Suntem la stagiu pe sectia de gastro momentan, saptamana a doua. Azi profa ne-a lasat și pe noi să ne jucam cu ecograful și după ce am cautat rinichii și ficatul colegului, am dat de inima lui. Ne-am topit. Am pus diagnosticul ca are o inima perfect sanatoasa. (Disclaimer: stim unde e inima la om, ca am studiat anul trecut, însă la gastro ne axam pe patologiile specifice sectiei).

Lasand la o parte faptul ca pana la urma aseara am adormit pe la vreo 2, macar nu am mai visat rahaturi si am avut parte de un somn pana pe la ora 5 dimineata. M-am trezit cu un chip destul de botit, cu amprenta pernei pe o bucata de obraz și cu parul în trei parti. După ce m-am chinuit să mănânc o banana (ceea ce e dubios, caci eu banane mănânc așa precum beau apa) și, bineinteles, după ce mi-am baut cafeaua, m-am dus la stagiu. Unde am facut ceea ce ati citit mai sus. Bine, am avut si o discutie “acerba” despre depresie care chiar imi trezi interesul meu de adormita. Ah, si curios e faptul ca ma asteptam ca dimineata sa fie frig, dar fu chiar cald. Revenind la aceasta zi de luni, am mers, apoi, în alta parte la un lp, care fu o pierdere totala de timp și de energie. Ne-am holbat la niste slideuri cu câteva poze timp de 15 minute, ca să mergem apoi în alta parte pentru un curs. Aveam planuri să nu merg la acest curs, mai ales ca profa e plecata la congres, dar ideea e ca o fosta colega m-a anuntat azi ca mi-a adus rujul pe care il astept de vreo saptamana. O să fiu de mâine panseluta cu ruj roz, să speram ca nu arata pitiponc în realitate, ca o să dau semnale mixte pacientilor.

Ah, și azi un coleg zicea ca ar manca niste eugenii. (Stiti voi, asta e numele meu de epoca). A facut completarea ca dacă pe el l-ar chema așa, ar avea la el eugenii în fiecare zi. L-am intrebat dacă asta e cu subinteles și i-am lamurit ca oricum eu nu sunt obisnuita cu numele meu, ca nimeni nu mi se adreseaza așa. S-au uitat puțin lung la mine colegii. (*cough cough, psihopata undercover*).

Nr. 19

A trecut și acest weekend. O noua saptamana de mâine. Practic a inceput, ca e vreo 12 noaptea.

De ieri (duminica) a inceput să ploua. Cerul a fost sumbru, iar în casa, intuneric. M-am trezit fara alarma, la 7 dimineata. Prea dimineata. Mi-am pus patura în cap, mi-am luat pozitia mea de dormit pe o parte și am hibernat mai departe, cum am facut-o pe parcursul acestui weekend. Am observat ca mereu am perioade din astea, când nu am chef de oameni, când vreau să dorm, ca îmi simt mintea prea incarcata, ca ascult muzica, dar nu prea sunt atenta la ce zic aia in melodii. Nu am mai citit zilele astea, ca nu am avut chef. Vorbeam zilele trecute cu mama și am intrebat ce mai fac Remus și cu Anubis. Mi-a zis ca vomita dacă îi mai zic pisicului Anubis și ca o fac să il urasca. Și eu i-am zis ca Anubis e zeul care conducea spiritele oamenilor pe lumea cealalta, iar ea mi-a raspuns ca nu îi pasa cine era, ea se gândeste la un anus.

Presimt ca o să fiu off și zilele astea, poate e tranzitia asta dintre vreme calda- vreme ploioasa. (Nu ca m-ar deranja ploaia, chiar îmi place. Numai să nu am de iesit pe afară.). Da’ chiar nu am chef de nimic. Mă duc să îmi beau ceaiul și să dorm. Și sper să nu mai visez chestii stupide.

E prea dimineata.

Dacă saptamana începe ok, pe la mijlocul ei deja dau semne de “adorm pe mine”. Primele doua zile sunt super incarcate, de dimineata pana seara la deal si la vale, sus si jos, și simt marti seara ca e de abia a doua zi din saptamana și mai sunt încă trei. Cred ca sunt de vina și mediul, si agitatia din jur, oamenii ce misuna precum niste furnici, care incotro să o ia, toate chestiile astea adunandu-se si facandu-te sa te simti mai obosit decat esti.

Azi e vineri. Și e dimineata. Și mor de somn. Așa as fi dormit în continuare, ca deja îmi faceam niste planuri din alea “ce-ar fi să nu merg azi?”. Da’ am noroc ca am niste colegi faini și îmi face placere să mă duc pe la stagii. Și mai am și un optional azi, mama lui de optional, da’ tre’ să merg și eu o data la el, macar să il vad pe prof cum arata. De abiaaaa astept să dorm azi. Și când mă gândesc la taica-miu care se trezeste pe la 4 dimineata să mearga la serviciu, mi se face somn și pentru el.