Pastele pentru mine

Am tot stat și m-am gandit ce inseamna Pastele pentru mine, pe langa faptul ca e o sarbatoare crestina importanta.

Primul lucru care îmi vine în minte e o amintire petrecuta acum mulți ani, ca nici eu nu mai știu ce varsta aveam atunci.

Pe vremea când era doar o biserica la noi în comuna, cea din centru, mergeam acolo de mic copil cu parintii, mai apoi cu bunica, mai apoi cu prietenele. Era saptamana mare, iar eu cu bunica și mama ei (strabunica) mergeam la Denii. Îmi aduc clar aminte de scena cu noi trei, ingenuncheate pe podeaua rece din piatra, lumanarea arzand langa noi, cu ultimele puteri. Slujba era pe terminate.

Cu cât mă gândesc mai mult la Paste, cu atât alte amintiri mă invadeaza. De momentul în care o baba m-a tras de par, caci iesisem afară din biserica de vreo 3 ori în timpul slujbei (eram extrem de mica, vreo 10 ani) și mi-a zis ca “ce tot mă frec pe usa bisericii, să stau naibii locului”. M-am suparat atunci, chiar m-am suparat, pentru ca eram micuta și nu puteam sta în picioare atât de mult precum adultii, și simteam nevoia să ies până afară să iau 5 minute aer, apoi să intru la loc.

Îmi aduc aminte când un fost coleg mi-a parlit cu lumanarea geaca.

Îmi aduc aminte când eu am dat foc parului unei colege din fata mea, apoi facandu-mă ca ploua. (Iar la discutia de apoi, când ea povestea ce s-a intamplat si oare cine a facut asta, eu parand extrem de socata și afirmand “vaaai, pe bune?! Ce nesimtit, doamne!”).

Sunt multe amintiri. Sufletul meu e sculptat din aceste amintiri, dar trebuie să am grija să traiesc si prezentul, să nu raman cantonata în aceste imagini.

Pastele inseamna prea multe pentru mine. Știu sigur ca încă nu știu ce e el cu adevarat, poate peste mulți ani voi intelege cu sufletul aceasta sarbatoare.

Un lucru care oarecum mă intristeaza e ca observ și eu ca nu mai sunt atât de credincioasa pe cât eram. Nu promovez religii, fiecare crede în ce doreste, dar cred ca e important să crezi în ceva, orice ar fi acel ceva. Anii trec, pacatele se aduna, umerii mei se ingreuneaza. Uneori vad ca mă pierd, alteori îmi regasesc drumul, dar poate prea rar se intampla asta.

Îmi doresc prea multe de la viata. Și material și sufleteste. Sunt prea hapsana. Dar cel mai mult și cel mai mult, mi-as dori să fiu un om bun. Bland. Cu smerenie în suflet, în glas și în privire. Mi-as dori ca și la 40, 50 de ani să mă bucur la fel de mult de un cer senin sau innorat, de mirosul diminetilor de vara, de cea mai mica bomboana pe care o pot primi. Să fiu impaciuitoare (caci acum nu știu cât de mult sunt).

Mi-a zis bunica-mea o chestie zilele astea. Ca eu nu-s “fudula” deloc. Alta/ altul de ar fi în locul meu, ar pasi ca prin aer, ca și cum nici nu îi vede pe cei din jurul ei/ lui. La cât de departe am ajuns, sunt prea lipsita de ingamfare. I-am spus: și cu ce mă ajuta asta?

Poate ca sunt așa pentru ca mă simt limitata. Poate mă simt așa pentru ca îmi dau seama ca nu as putea să adopt o astfel de atitudine, când eu mai am atatea de invatat. Și poate pentru ca am și eu anumite complexe.

Orice ar fi și cum ar fi, sper să nu uit de unde am plecat. Să nu mă las purtata de val, să mă dezumanizez. Până la urma, cu totii murim și plecam de pe acest pamant cu sufletul, nu cu avutiile.

Reclame

Cu trenul

Eu intr-o gara, as spune ca uitata de lume, dar nu e chiar așa.

Mă suna le dad.

“Ce faci? În tren?”

“Nu, la Alba. “

“Huh? Dar ce cauti tu acolo?”

“Astept trenul.”

“Și cu ce ai ajuns tu acolo?”

“Cu trenul.”

“Adica ai luat trenul, te-ai dat jos acolo și apoi te urci în alt tren?”

“Da.”

Începe a rade.

“Nu ti-i greu?”

“Nu mi-i greu. “

“Te simti bine?”

“Da, sunt okay.”

“Nu ești obosita?”

“Nu chiar. E ok. Tu ești la serviciu?”

“Da, da.”

“No bine, ne vedem dimineata. “

“Bine.”

Totul bine și frumos până la Cluj. Bai, dar de acolo, mă jur, oamenii erau în stare să se bata. O să va descriu pretenii mei de scaune, dar mai intai de asta, să va zic puțin despre trenuri, nu ca as fi eu specialista, dar impartasesc cunostintele mele nelimitate.

Exista, as putea spune eu, mai multe tipuri de tren. Acum, nu am circulat eu cu toate, dar va voi spune doar despre astea cu care am mers până acum.

Nr. 1: trenul autobuz

Pe “trenul autobuz” il stiti dintr-o postare de a mea anterioara. E un tren care are doar doua vagoane, e micut de inaltime și are scaunele, ce să vezi, ca intr-un autobuz. Regula acestui tren e ca nu se respecta locurile. Dacă eu am locul 44, pot să stau oriunde vreau de fapt. E trenul care mie îmi place tare mult, principalul motiv fiind acela ca te urci și te dai jos usor din el, ca apesi doar pe un buton și usa se deschide. (Eu am niste traume pe la 2 noaptea, cu un tren, în a carui usa eu mă impingeam, ca să cobor intr-o gara uitata de lume și usa aia numai nu se deschidea.)

Nr. 2: trenul cu compartimente.

După cum ati ghicit, e un tren format doar din compartimente. E un tren inalt de inaltime, iar usile lui mă fac să fiu claustrofobica. În functie de anul de fabricatie, unele au niste scaune supersupersuper confortabile, iar altele mai puțin confortabile.

Nr. 3: trenul mixt

După cum ati dedus, e corcitura dintre cele doua. Vagonul începe cu câteva compartimente, apoi urmeaza scaunele ca în autobuz, iar apoi iarasi câteva compartimente.

Acum să revenim la Cluj. Trenul care vine dinspre Timisoara Nord și care trece prin Cluj, e un tren mixt. Eu am prins asadar loc în portiunea de “autobuz”. Mă asteptam ca în Cluj să vina apocalitsa (cum zice o vecina din bloc), dar să se ia la cearta nu prea.

Vecinii mei “de compartiment”:

O femeie cu tricou rosu și ciorapi roz (știu asta pentru ca era descaltata). I-am dat “buna-ziua” și nu mi-a raspuns. În sinea mea deja îmi formasem parerea despre ea. Statea suav, precum Rose din Titanic, când Jack îi desena frumosul san.

Un nene, trecut de prima, și chiar și de a doua tinerete. După chip, parea cam “boalnav” el, dar cred ca era așa din cauza tigarilor. Astia sunt vecinii mei initiali, apoi urca studentii. (Plus alti oameni).

Conversatii:

“Da’ ce le-ati dat studentilor reducere la tren?? Ca să ne ia ei noua locurile, ce le-ati dat reduceri??” Tipa o tanti care și-a luat bilet prea târziu și nu a mai prins loc și culmea e ca un student îi cedase locul, dar ea tot facea scandal.

O fetita mica vine în partea noastra de scaune la colega mea cu tricou rosu să o roage dacă nu poate sta. O ignora. Un student se baga în seama.

“Nu va suparati, aveti ambele locuri?”

“Da!!! Ce? Ce te freaca pe tine grija? Și eu am mers cu trenul fara loc și nimeni nu m-a lasat să stau jos. Eu ies de la munca și eu is obosita, care e problema ta?!”

“Serios? Chiar aveti ambele locuri?”

“Care e problema ta? Vrei să îți arat biletele?!”

“Da, chiar as vrea să le vad!”

“Vrei să îți arat biletele?! Stai ca ti le arat acum! Ce, crezi ca mint, stai ca ti le arat acum! Uite,uite!!”

Nimeni nu mai spune nimic.

O femeie vorbeste la telefon.

“Da da, în tren, vagonul 2, dar mai incolo trebe să mă duc în vagonul 3 ca să ajung la Iasi ca pe asta il dezgata și pleaca la Botosani. Pai nu știu, eu când am mers să iau bilet aia mi-o zis ca e fara loc sau a mai spus ca e varianta să merg o parte din drum cu loc în vagonul 2 și apoi fara loc în alt vagon. Ca il dezgata și asta pleaca la Botosani și eu trebe să ajung la Iasi. (Pauza). Da da, na eu de unde să știu. Deci merg aici o perioada, după mă duc în celalalt vagon ca il dezleaga pe asta, ca pleaca la Botosani.”(bine, a mai repetat asta încă de doua ori).

În spate un nene trecut si de prima, si de a doua, si de a treia tinerete, purta discutii filosofice.

“Eu când eram mic m-a felicitat profesoara. Ca nu am inteles cum e treaba cu curentul alternativ și cel continuu și când s-a sunat de pauza eu am ridicat mana să intreb, deși toti colegii se grabeau să iasa în pauza. Și mi-a zis profesoara: vedeti copii, în asta sta cheia invataturii.” Un tip (student) îi raspunde: “dar de ce nu ati intrebat cu 10 minute mai înainte și așa ati fi iesit cu toti copiii în pauza?”

Timpul trece. De la o alta statie urca un nene. Avea un uscator de rufe, la ora 3 noaptea, cam dubios dar cine sunt eu să judec.

“Doamna, ai ambele locuri?”

“Da’ cine ești tu, bai, să îți dau eu socoteala? Care e problema?! Am!! Ce, vrei să îți arat biletele?”

Intervine studentul: “are doamna, ca și noi am ramas așa puțin mirati.”

“Pai eu am locul 66.”

“Pai și ce? aici eu stau pe 65,67!”

Se asaza și nenea ala, se descalta și trenul merge mai departe. Noaptea a fost lunga, s-au mai intamplat chestii, dar nu o mai lungesc atât.

Voiam și eu putina liniste, atata tot.

Tu ce mai faci?

M-am trezit pe la ora 06:00, somnul disparuse, dar mi-am zis ca e prea devreme. Vreau să aman chestiile cotidiene. Vreau să aman grijile. Mi-am tras plapuma peste cap, lasand doar un spatiu mic prin să care să patrunda un firicel de aer. Pe la 8 jumatate m-am trezit, dar de data asta obosita. Amanatul meu de trezit nu a fost unul tocmai bun astazi.

Primul lucru la care m-am uitat a fost peretele meu. Ala de care este aninat un tablou cu un pantof și poate unele sperante de ale mele. E ud iarasi. Uneori m-am saturat de aceste probleme, care nici macar nu sunt probleme în adevaratul sens al cuvantului, sunt alte lucruri mai grave pe lumea asta.

Am mers și am pus niste apa la fiert intr-o oala, ca să fac o cafea. Am mancat o clatita, o banana, urmeaza să mănânc și altceva, probabil. Mi-am turnat cafeaua intr-o cana rosie, puțin nespalata, dar astea sunt doar detalii.

Am citit zilele astea Micul print. Știu, destul de târziu, dar cu toate acestea realizez ca nu am inteles pe deplin cartea. Viata asta e grea, asta e concluzia la care am ajuns eu. Bineinteles, totul tine de noi, să nu ne plangem de mila prea mult și să facem să fie totul bine pentru noi, dar uneori tot e grea.

Marturisire

Să va fac o marturisire.

De când mă știu eu, adica de multa vreme, îmi cumparam din kaufland chipsuri. Dar să ne intelegem, nu orice chips, ci marca lor, cu chili. Bai, erau cele mai bune chipsuri! Va dati seama ca mi-am petrecut liceul alături de acele chipsuri, am trecut prin cele mai grele momente alături de ele, dar și cele mai frumoase. Am picat bacul și am intrat la facultate alături de ele. În concluzie, intelegeti voi conexiunea profunda dintre noi. Erau soulmate-ul meu în materie de chipsuri.

Dar ca orice poveste frumoasa, la un moment dat ceva se intampla. Mergeam la kaufland și raftul lor nu mai era reumplut. Am simtit eu ca urmeaza ceva tragic să se intample, dar am inchis ochii. Mi-am spus: “nu are cum. Nu ar avea de ce.” Dar, oh, cât m-am inselat. Va dati seama ca totul a durat până intr-o zi, până când am ajuns la bine-cunoscutul raft cu chipsuri și acesta era gol. Bai, durerea din sufletul meu nici nu v-o explic. Am fost depresiva doua saptamani. Asta s-a intamplat acu doi ani. De atunci, de fiecare data când mergeam la kaufland, tot treceam pe la raftul cu chipsuri ca să mă uit. Stiam ca nu e posibil să fie, dar eu speram. Mă uitam, le cautam cu privirea și nimic. Și mergeam mai departe. Până azi. Când am trecut cu o speranta ascunsa în suflet pe la raftul cu chipsuri, ca poate poate, și erau. Mi-a stat inima în loc, nu alta. Scriu live din lidl (kaufland e langa lidl și am intrat și până aici) ca nu am avut rabdare să astept să ajung acasa și să impartasesc aceasta veste cu voi.

Nem titlu

Eu nu am nimic cu fumatorii, mai dar jur, unii put precum hornul de la casa. Miros ca atunci când ai mei curata funinginea veche de anul trecut cu o ustensila speciala realizata dintr-o coada lunga din lemn, avand la capat legate cu ata pene de gasca. (Oricum ceva pene mari și mai rezistente.)

În fine, în alte stiri, nu am nimic nou să va zic. Pe la facultate e cum e, pe afară e destul de frigut încă, bate un vant de îți sufla in 5 secunde toate cunostintele acumulate la stagiu în ziua respectiva.

Mă uitam zilele trecute la una dintre emisiunile mele preferate, Acces direct. Era unu care spunea ca vecinu-su îi face farmece, ca intr-o zi, în timp ce mergea linistit cu frate-su pe drum, “i s-a rupt mana degeaba”. Nu știu ce minune de secol XXI e asta, însă cred ca as putea și eu să îi gasesc rapid intrebuintare. Și în rest, chiar nimic nu am să va povestesc. Am o vecina interesanta, dar despre ea poate va spun alta data. M-am mai uitat și la bijuterii tv zilele trecute, iar de 8 martie au bagat ceva lantisor pentru mama, “cea mai sfanta fiinta.”. Chiar așa e, însă mno, eu citez emisiunea. Ca și descriere a povestii lantisorului minune, au pus ei o baba din aia vai de capul ei, muncita, de care au uitat copchiii plecati în nu știu ce orase sau poate tari straine. La final era un cadru care chiar mi-a placut: mana imbatranita a mamei ce era mangaiata de mana tanara a copchilului, copchil ce avea o manichiura roz pitiponc. Mi-am zis : “alegerea perfecta.” Bai, o să fiu rea, dar dacă tu ai bratara de 5 cm grosime, din aur, la mana, cercei din aur care se vad de la 3 km, de lant nici nu mai zic, iar maica-ta nu are acasa ce să manance și sta intr-o saracie lucie, apai eu pe tine te judec. Așa doar puțin. Cu totii avem pacatele noastre, dar unele chestii chiar nu sunt okay.

În fine, ca o dau intr-o postare deprimanta. Sunt în autobuz momentan, am zis să mai povestesc puțin, dar va las.

Semestrul II

E obositor ca dracu’. Și nu îmi place nimic. Iar eu sunt intr-o apatie totala, trec printr-o criza existentiala grava. Asta până joi dimineata, dar voi reveni la asta acusi.

Asadar, să o luam pe rand. Ce s-a mai intamplat în vacanta intersemestriala și în prima saptamana de facultate?

A trecut sesiunea. A fost okay. Am mers și în escapada mea, apoi acasa. Astia erau destul de incantati când am venit acasa, cel puțin taica-miu ranjea (“ai veniiiiiit?!”, zise el “belind fasolele la mine”. {ca o acolada în paranteza, deși ordinea ar fi invers, “ce belesti fasolele la mine” e acea replica celebra din Morometii, inchei acolada}, închei paranteza).

Pe acasa a fost foarte fain, ca de obicei. Mi-am sugrumat motanul în fiecare zi, m-am dat în balansoar, am pandit pe geam doi morti (ca eu stau vis-a-vis de biserica), am mancat mult, mult, am gatit (și cate comentarii pe subiectul asta, ca si lu taica-miu ii place sa comenteze, ca m-am si “rastit la el”, apoi i-a spus lu frate-miu: “gata, gata, nu mai zic nimic, ca acusi imi da si una”), frate-miu m-a sunat in fiecare zi când iesea de la serviciu ce să îmi aduca de rontait, în concluzie a fost o vacanta frumoasa, doar ca prea scurta.

Am avut și discutii misto cu bunica-mea.

Una dintre discutii:

“Vaaaai, ai venit! Așa m-am rugat pentru tine să vii cu bine.”

“Dea.”

“La cât ai avut trenu’?”

Îi dau eu explicatiile de rigoare.

“Ptiuuuuu! (arunca bunica-mea un scuipat, noroc ca nu m-a nimerit pe mine între ochi, ce e drept nu eram nici spalata pe fata). Și doar tatic-tu radea ieri ca cine stie ce mai patesti tu, și eu am zis taci mă, nu vorbi așa!!”

Conversatia continua, ce mai fac babele ei, etc, etc. Urmeaza intrebarile mele preferate.

“Cu examenele fu okay?”

“Da, a fost ok.”

“Vai, bine ca ai scapat, eu așa mă rog pentru tine și pun și lumanare.”

“Dea.”

“Prieten ai?”

“Hai, bunica, nu mă enerva! Am vreme, cine mă grabeste, atata ma freci la cap cu asta.”

“Na, intrebam și eu așa, nu trebuie sa te superi.”

O alta discutie cu bunica. Ne uitam amandoua la Acces direct, Floricel a batut-o pe nevasta-sa. (Serios va zic, Floricel il chema pe ala)

“Na, drum bun pe mâine să ai!”

“Mersi, mersi.”

“Of, of! Așa mă mai doare spatele asta.”

“Pai ai 80 de ani, normal ca te doare. Poți și muri de acum, puii mei.”

“Eeeh, am 80 de ani, dar eu de unde știu ca am 80 de ani?! Ca nu am simtit deloc cum a trecut viata asta.”

“Da, să stii ca da. Și eu cred ca sunt un spirit reincarnat și asta e o bula iluzorie în care traiesc, de unde știu ca eu sunt eu? Poate am 50 de ani și eu, cine stie.”

A plecat bunica-mea fara să mai zica nimic. S-au mai intamplat chestii pe acasa, poate vi le spun alta data. Să revenim la facultate.

Mai, am un stagiu acum și nu pot spune ca e placerea mea în viata. Ideea e ca mă gandeam ca eu am o problema, însă nici colegilor mei nu le place, dovada fiind discutiile dinainte sau de după stagiu. Nu mă atrage nimic semestrul asta, dar nimiccc, cred ca voi fi depresata saptamana de saptamana. (Disclaimer: depresat= cuvant inventat de mine care presupune alaturarea altor doua cuvinte, depresiv și depresiune; personal, consider ca “depresat” mi se potriveste multe mai bine.).

Joi dimineata, depresata fiind la stagiu, apare proful și ne zice ca vineri nu tinem. Cu toata onestitatea va spun ca in acesl moment s-a pogorat o raza de lumina asupra mea (la propriu, ca am tras jaluzelele de la geam) și am reinviat așa dintr-o data, incat i-am zis colegei mele de suferinta:

“Fataaaa!!! Ce zici? Să plec mâine ?”

A fost o intrebare retorica evident.

M-am uitat pe cfrcalatori, cu planul în gand și zbarnaind de nerabdare. Joi am avut o zi productiva. Pe langa faptul ca a fost frumos afară, am rezolvat cu biletele, am mai gasit și chiloti la oferta în pepco. Am ajuns seara acasa, iar în 4 ore eu aveam tren. Mi-am facut unghiile, m-am invartit prin casa entuziasmata, mi-am verificat ghiozdanul de 4 ori ca să fiu sigura ca am portofelul și biletele și am dormit o ora, așa ca să dorm și eu.

Dar voi stiti cum astrele de obicei se alineaza când aveti voi ceva de facut? În ghilimele zis. Asta am patit eu vineri dimineata (ora 02:30), când voiam și eu un taxi. Exagerez. Langa blocul meu e statie de taxiuri și fix când ai nevoie e goala, “canta cucul bata-l vina, de rasuna Bucovina”. Anyway, a trebuit să sun și să mai astept ceva, nu stiam ca e așa de animata viata acestei mirobolante “comuni”.

Am ajuns în gara safe, m-am holbat la panoul cu sosiri-plecari, am mai stat câteva minute, reflectand la cât pot fi de idioata uneori. Am nenumarate exemple, unele le aveti și aici pe blog.

M-am indreptat apoi spre peron. Realizati ca circulati mult cu trenul atunci când va entuziasmati ca cel care va va duce la destinatie e unul dintre trenurile voastre preferate. Va jur, așa fericita am fost când am văzut ca inspre destinatia mea merge trenul meu preferat, încă am afirmat cu glas tare “aaaah, e tren din alaaa!!” (Pentru ca la mine toate trenurile sunt “tren din ala”).

M-am urcat in tren, m-am pus pe un scaun random (caci e “tren din ala” tip autobuz și stai unde vrei tu) și a fost cam gol mai tot drumul, deci nu am avut parte de pedofili cu berea după ei, încercând să îmi intre în gratii.

Btw, am ajuns la o concluzie trista. Am realizat ca prea curand (deși am 24 de ani, merg pe 25) lumea nu ma va vedea altfel, ma refer o tanara draguta sau nu, dar macar tanara. Ea tot copil mă vede. Nu ca ar fi un lucru rau, ba din contra, e un compliment extraordinar de mare, însă uneori, când astrele sunt aliniate prost, ti-ai dori ca macar și tu o data în viata să nu mai fi numita “fetita”. (Mă ajuta “fetita”, îmi zice fetita unde să cobor.). I mean…

Revenind. A scapat “fetita” de pedofili de aceasta data. Am ajuns okay unde trebuia să ajung, iar atunci când am coborat din tren, am sunat-o pe maica-mea.

“Maaaa! Ce faci?”

“Acu’ m-am trezit, beau cafeaua.”

“Ah, tu stii unde sunt eu?”

Unde ești?

Îi spun unde.

“Ce faci? Unde ești?? Da’ ce cauti tu acolo?”

“Pai na, stii ca voiam din anul 2 să vin pe aici.”

“Tu nu ești sanatoasa. “

“Eh na. “

Am mai conversat cu mama, intre timp iesisem și din gara. Mi-a fost extrem de usor să mă deplasez în stanga și în dreapta, caci m-am uitat de acasa pe unde ar trebui să o iau, astfel, zici ca eram pe la mine pe la tara și am iesit să iau puțin aer. În escapada mea precedenta am mers vreo 16 km, de data asta a fost mai slabut, am mers doar 12 km (și asta pentru ca am petrecut mai mult timpul prin muzee.)

Dar hai să va zic puțin de muzee, nu ce am văzut eu, ci oamenii de pe acolo și despre interactiunea mea cu ei.

Primul muzeu.

Intru. Dau de un hol gol, trag de o usa, dar e inchisa. Mă mai invart de doua ori si dau de un paznic.

“Mă scuzati, vreau și eu să vad mumiile.”

“Uite aici la casiere, e alta usa.”

Bat la alta usa, intru. Inauntru o tanti draguta.

“Sarut-manaaa! As dori va rog și eu un bilet ca să vad mumiile. Sunt atât de trista ca e inchisa libraria de vis-a-vis, incat am zis ca macar o mumie să vad și eu.”

“Cum?! Pe bune? E inchisa? Apai noi suntem vecini aici și eu nu stiam nimic.”

“Daaa. Cât costa un bilet?”

“2 lei.”

“Pe bune? 2 lei?”

“Ohoo, înainte ba chiar era 1 leu. Și de ce e inchisa libraria?”

“Scrie ca pentru re-amenajare.”

Îi zic mersi, o zi buna și urc sus la mumii. Acolo, o tanti mă intampina, îmi explica niste chestii, mă holbez și eu la acele chestii, după aia mă duc în alta camera.

“Buna ziua.”

Eu mereu salut.

Începe nenea să îmi explice niste lucruri, eu mai intreb altele, apoi scoate de după o perdea și îmi da niste vederi. M-am topit, sincer va zic.

Termin cu muzeul respectiv și mă duc la altul.

Intru la casiere. De data asta o tanti cam scarba ea așa. Îmi iau bilet, apoi ies din incaperea respectiva. Cred ca v-am plictisit de numa deja, dar dati și voi un click dreapta close și gata.

Dau de un paznic.

“Hmmm, vreau și eu să vizitez, mă puteti indruma?”

“Dar cum să nu!! Imediat va zic, să va stampilez biletele.”

Îmi explica omul frumos tot ce era de zis, eu zambeam cu gura până la urechi, apoi adauga.

“Dacă vreti, aici aveti eugenii, să luati ca sunt gratis.”

“Și pe mine tot Eugenia mă cheama!!”, zisei eu cu un entuziasm nemarginit.

“Serios? Oh, Jenny, ce frumos!”

Bai, cum să nu fii binedispus când poți comunica dragut cu oamenii.

Mă duc apoi la alt muzeu. Acolo, sincer, m-a bufnit și rasul.

Mi-am luat bilet de la o tanti semi- scarba. (Vedeti, așa pe categorii sunt). Apoi apare primul paznic.

“Urcati pe aici, apoi prima usa pe care o vedeti, pe ea să intrati.”

Bun. Zis și facut, vizitat, holbat, minunat, tot ca la carte. Ies afară. Apare alt paznic.

“A, nu, nu, încă nu e gata. Acum trebuie să o luati pe langa scari. Vedeti usa aia? Intrati pe ea.”

Okay, cum să nu fac ce mi se spune. Termin și partea aia, eu dadeam să ies cu totul din muzeu, când aud o voce.

“Nunu, haideti după mine acum. Nu e gata.”

Intru intr-o camera. Mă uit eu ce mă uit și vad o gaura în podea.

“Da’ gaura asta pentru ce e aici? E capcana?”

“Apai nu se stie, ca ei au facut sapaturile, si credeam initial ca vor să faca un bust aici, dar cred ca doar au luat mostre din sol ca să il testeze.”

“Da?”, zic eu ranjind.

“Da, serios va zic.”

Dau să plec, când nenea îmi spune.

“Nu, trebuie să urcati. Vedeti usa aia acolo sus? Acolo mergeti.”

“Da?”, zic eu ranjind din nou.

“Da, serios va zic.”

“Pai nu, ca va cred. Dar așa zambesc eu în general.”

Mă duc sus. Acolo dau de un nene… hmmm un nene. A facut el un tur mirobolant al incaperilor, cu mici glumite de ale lui, care i se pareau bune. Am aflat ca soacra-sa îi din Campulung- Moldovenesc (pe bune, eu mereu aflu detalii din astea).

“Și ce facultate faci?”

“Medicina.”

“Wow, bravo, bravo, ești super tare!!”

“Da, multumesc.”

“Mg?”

“Da.”

“Wow!! bravo!! ești numarul unu!!!”

Am iesit de acolo razand.

Când să ies pe poarta muzeului le-am urat tuturor paznicilor o zi buna să aiba. As fi vrut să mai adaug ca “no, acuma pot să plec?”, dar am zis ca mai bine tac.

În rest, m-am plimbat si prin alte parti, am văzut si alte lucruri, dar în astea nu o să intru, le pastrez pentru je.

Chestiile uzuale

Mă, mai tineti voi minte ca eu ziceam ca plec în lumea larga? Da, da, am plecat. Să o iau pe rand.

Mama mi-a facut scandal, finally, ca incepeam să mă ingrijorez. Îi zic miercuri ca eu sambata mă duc initial undeva apoi vin acasa.

Unde meri?

Pai ti-am zis ca mă duc acolo.

Pai ai zis, dar de unde să știu ca tu chiar mergi mergi. Deci îți trebuie bani?

Nu îmi trebuie.

Dar ce faci acolo? Mergi să te uiti la filme?

La replica asta m-a bufnit rasul.

De unde și până unde ai scos-o pe asta cu filmele?

Pai și ce faci acolo?

Mă plimb.

Așa de una singura?

Da.

Cum să te plimbi așa de una singura? Ce vezi acolo?

Pai mă plimb na.

Asta fu o bucata din conversatia cu mama.

Urmeaza ziua calatoriei. Btw, scriu asta în timp ce stau în gara, dar ajungem la partea cu gara mai incolo.

Ca să ajung unde trebuia să ajung a trebuit să schimb o legatura. La partea cu legatura am din nou o conversatie misto cu mama.

Sunt stresata ca trebuie să schimb legatura și e doar de 10 minute pauza intre.

Pai vezi tu, nu lasi toate babele din tren să iasa, te bagi și tu înainte.

Dar nu asta inseamna să schimbi legatura.

Și ce inseamna?

Să schimbi trenul gen. Și mie dacă îmi intarzie primul tren, il pierd pe al doilea.

Aaaa, apai na, vezi și tu.

Da, imping eu trenul să mearga mai repede.

Asadar, primul meu tren a avut intarziere. Doar cum să nu aiba el intarziere. Partea dubioasa e ca a venit alt tip de tren, și a mers dagadam dagadam și a mai stat și 10 minute undeva ca să “faca crucea”. (Asta mi-a zis-o vecinul de compartiment, ajungem la el mai incolo.). Intreb un controlor.

Nu stiti, o să aiba intarziere?

Vreo 2-3 minute.

(Spoiler: a avut 10, fix cât pauza mea dintre legaturi)

Ah. Și oare celalalt asteapta dacă e așa?

Da, da, sigur asteapta.

Okay, dacă așa zice nenea controlor, eu il cred. Problema e ca cel de-al doilea nenea controlor mi-a zis:

Hm, posibil să astepte, posibil să nu astepte, să speram ca asteapta.

Well.. asta nu suna bine.

Ideea e în felul urmator. Trenul meu a ajuns în gara la ora când celalalt tren pleca. Va dati seama ce spiderman am fost ca am sarit din primul tren, am luat-o la goana, ca s-au oprit și ceilalti calatori ca să mă lase pe mine să trec cu viteza luminii și pletele în vant, am trecut neregulamentar calea ferata, din fuga am intrebat dacă ala e trenul care îmi trebuia mie (și era!!) și apoi mai departe ca un spiderman am reușit să mă urc în trenul de-al doilea. Mă, nu va mint, dar putina aritmie am avut. Dar macar am ajuns cu bine unde trebuia să ajung.

Dar intre timp (destul de haotica povestirea mea, știu, știu) să revenim la primul tren și la pretenul meu de compartiment. Un barbatel pe la vreo 40 de ani, frumusel el așa, ca mi s-a parut ca semana cu un prof de la facultate, avea chef de vorba: ce fac, unde merg, de unde sunt, unde stau (chirie, casa etc), ce vreau să fac mai departe. Îi cam umblau ochii în cap, doar eu numai cu din astia reusesc să stau în trenuri și autocare. Dar fu de treaba până la urma omul. Am aflat în oras la ce piscina merge (nu ca as fi intrebat eu) și am aflat și preturile. 10 lei inotul, dacă vrei și sauna e încă 8 lei.

Revenind la al doilea tren. Bai, eu așa tren care să mearga cu așa viteza luminii nu am mai intalnit. Mai ca mi se facea rau, am zis “ce se intampla?! De ce merge atât de repede??! Stati mai încet ca mă ia cu lesin!”. Ironie, bineinteles.

Am ajuns cu bine unde trebuia să ajung. Nu va dau detalii cum fu escapada, pastrez chestiile astea pentru mine, va zic doar ca nu regret nicio clipa prin ce am trecut și trec momentan.

Revenind la gara, ca de aici a pornit totul. Am ajuns în gara, doar ca na, eu mai stau pe aici o vreme. Intarziere de 120 minute. Il sun pe tata.

Ce faci?

Vin de la un mort.

Vaaaai, dar cine o murit??

Detalii detalii. (Știu ca e sadic, însă pentru mine bune)

Auzi, vezi ca trenul meu are intarziere.

Daaa, eu chiar azi radeam cu mamica-ta oare ce mai patesti tu. Ca ori ramai cu trenu, ori sare roata la autocar, ori altceva tot mai patesti tu.

În concluzie, astia au inceput să rada de mine. Mno.