Simfonie de toamnă.

Frunzele aurii crănțăne când calci pe ele, mărunțindu-se în mii de firmituri ce se pierd printre pavele. Zilele sunt din ce în ce mai scurte, ploile din ce în ce mai dese, iar frigul se înăsprește odată cu scurgerea soarelui pe cer. Dacă nu ai un fular la gât și o geacă pe tine, există toate șansele să răcești, sau cel puțin o durere de cap să îți submineze toate simțurile. Cu toate acestea, îmi place toamna. Deși natura e pe moarte, există atâta frumusețe în jur, încât te determină să o admiri chiar și în aceste condiții. Pământul este acoperit de un strat gros de culori, strat purtat de degetele lungi ale vântului prin aer. Trunchiurile copacilor se conturează în depărtare, fiind acum golașe și fără de veșmânt. Pavelele sunt adesea umede de la ploile mărunte aduse de nori gri și grei ce contrastează cu pământul ornat în culori vii. Diminețile sunt acaparate de o ceață albă și groasă, ce planează greu printre blocuri și pietoni. Oameni prea grăbiți și determinați să ajungă la anumite destinații, doar natura ce își poartă cu răbdare straiele, anotimpurile.

Anunțuri

M-am îndrăgostit. Iar.

“Clopotele din turla bisericii St. Giles de la capătul străzii, aflată la doar câteva case depărtare, numărau orele nopţii de primăvară. „Trei, patru, cinci, repetă Maya în gând. Şase, şapte – sau era deja a opta bătaie?“ Copleşită de somn, copila care în curând urma să împlinească nouă ani se încurcă la numărătoare şi nu mai ştiu dacă era abia ora unsprezece sau deja miezul nopţii. Oftând se întoarse pe cealaltă parte şi căută pătura pe care o dăduse la o parte in somn. In cameră era răcoare. Cu toate că în timpul zilei soarele ardea cu putere, nopţile erau încă departe de a fi calde.”

Așa începe povestea din “călătoria” intitulată Sub luna de șofran, de Nicole C. Vosseler. Da, m-am îndrăgostit iarăși de o carte, ce în ultimele ore m-a ținut ocupată atât fizic cât și psihic.

” Fusese una din zilele acelea în care ți se pare imposibil ca vara să se sfârșească vreodată. Aerul mai era cald, îmbibat de razele aurii ale soarelui, care incendiau frunzișul intens colorat.”

Am dat de ea dintr-o întâmplare, în lungile mele informări despre cărți. Sub luna de șofran e o incursiune în secolul XIX, când emanciparea femeii este încă interzisă și privită ca pe un lucru tabu. Maya, căci ea este protagonista cărții, este însetată după aventură, citind cu o poftă molipsitoare cărți, furișându-se în bibliotecă unde accesul îi este interzis, fiind aptă să poarte discuții pline de substanță. Pe parcursul capitolelor luăm parte la maturizarea Mayei, trăind odată cu ea neliniști, frustrări, frângeri sau tresăriri de inimă.  Este o lectură destul de ușoară, presărată cu detalii legate de războaie, vremurile impunând asta. Este o carte cu note subtile de romantism, un romantism inocent ce se îmbină cu bun gust și rafinament cu viața de atunci. A afirma că este doar o carte romantică, deși titlul și coperta cărții cam asta ar da de înțeles, ar fi sec și de prost gust. Profunzimea ei stă în cuvintele bine alese și așternute pe hârtie, în minuțiozitatea cu care sunt descrise vremurile și trăirile personajelor, dar și în datele istorice ce ne sunt aduse.

„Peste noapte, temperatura continuase să scadă. Pe exteriorul ferestrelor apăruseră flori de gheață, iar zăpada reflecta pe rând, în alb orbitor și străluciri cristaline, soarele iernii de pe cerul albastru. Era o zi care te momea să ieși din casă, în ciuda aerului rece, țeapăn și neted ca niște cearceafuri proaspăt apretate și călcate și mirosind la fel de curat.”

„La Balaklawa a fost îngrozitor.[…] Se arunca o grămadă de brațe și picioare amputate – încă îmbrăcate în mâneci și craci de pantaloni – în gloful portului.”

Cel mai trist lucru este faptul că aceasta este singura carte tradusă în română de această autoare. Această stare o retrăiesc din nou, cum am pățit-o acu’ câțiva ani cu seria Rizzoli & Isle a autoarei Tess Gerritsen, din ea fiind traduse doar Chirurgul, Ucenicul, Păcătoasa, Clubul Mephisto, Dublura, Dispariția, serie pe care și acum o regret că nu este tradusă în totalitate. De asemenea, seriile de la editura Trei, apărute cu Gazeta Sporturilor, unele dintre romane fac parte din anumite serii ce la noi nu sunt traduse. (și culmea, știu că citeam și una dintre cărți era numărul 3 dintr-o serie, mă simțeam ca în plop, măcar de începeau și ei cu prima; eh, în fine, frustrări de ale mele).

De multe ori când încerc să vorbesc despre o carte, cuvintele îmi sunt subminate de un amalgam de stări ce mă fac să scot pe gură doar aprecieri de genul ah este o carte genială, este o carte faină, merită citită. Creierul este subjugat de poveștile trăite încât nici nu mai poate procesa ce încerc să spun. Ideea e că, și cu asta conchid, chiar este o carte faină, o carte scrisă cu bun gust, rafinament, frazele curg elegant, trimițându-ți fiori plăcuți în tot corpul, determinându-te să zâmbești, să devii serios, încruntat, trist sau curios, să o trăiești odată cu rândurile parcurse, să o  trăiești chiar după ce o închizi.

Pe strada Dublin.

Unul dintre multele mele regrete ar fi că nu pot reciti cărțile. Un film îl pot revedea de mii de ori(cum ar fi The Lord of the Rings), dar cărțile nem. Cu excepția acesteia. Pe Strada Dublin, scrisă de Samantha Young. Am citit multe cărți de genul acesta, presărate cu scene de sex în care detaliile nu lipsesc, ba chiar abundă. Însă aceasta este diferită, protagonista este diferită, și poate faptul că mă identific puțin cu ea m-a determinat să îmi placă așa mult.

Este până la urma urmei, la bază, o carte erotică, dar scenele de sex nu sunt sufocante și sf precum în alte cărți pe care le-am lecturat. Cred că lucrul ce mi-a plăcut cel mai mult este relația dintre personaje, autoarea umanizându-le, dând o notă de normalitate, creând acel aer de “asa decurg lucrurile și în viața de zi cu zi”. Poate că tocmai această naturalețe a faptelor îi dă farmec, autoarea neîncercând să complice lucrurile  atribuindu-le  un aer prea încărcat, sau încercând să frapeze prin extravaganța scenelor.

E o carte în care frazele împletesc cu dibăcie scenele de umor cu cele serioase, o carte ce îți dă o stare de relaxare, însă anumite pasaje te readuc la un ton grav.

Știu că o citisem anul trecut, iar câteva zile după terminare  încă o purtam în minte, neputându-mi să îmi iau gândul de la ea. Acum am revenit la ea, trăind cu aceeași intensitate sentimentele de data trecută.

Ce-am mai citit vara asta.

Vara aceasta am început-o cu o foame acerbă pentru citit. După o pauză de mai bine de două luni de zile în care am fost într-un foc continuu datorită minunatei sesiuni, căruia îi mulțumesc că îmi face viața excitantă, am început vacanța citind tot ce îmi pica în mână. Prima pe listă fu Agatha Christie, la greu. Ador stilul ei, pliindu-mă de minune în lumea romanelor ei, savurându-l pe renumitul Poirot, deși în ultima vreme a început să îmi placă și de Miss Marple. Am continuat vacanța cu două cărți scrise de Marc Levy, mai precis Prima zi și Prima noapte. Stilul lui Marc Levy m-a dus foarte mult cu gândul la Dan Brown. Am resimțit același suspans pe alocuri, același timp scurt de desfășurare al acțiunii, multe date istorice ca și în cărțile lui Dan Brown, doar că nu m-a incitat la fel de mult. Poate că am o fixație cu Dan Brown, dar nu au fost aceleași sentimente intense. Dar per total, o lectură foarte plăcută.

Next. Liza Marklund. Prime-time. Încep prin a spune că îmi place extrem de mult seria de la editura 3, mă refer la acea serie de cărți scoase împreună cu Gazeta Sporturilor acu’ câțiva ani. Am achiziționat aproape toate cărțile, urmărind mereu ofertele. Hmmm, a fost okay. Mi-a luat mai multe zile să o termin. Citeam, o lăsam, reveneam, citeam din nou. Fu okay, cred că atât pot spune. De exemplu acu’ un an sau doi, (sau trei?) am citit tot din seria asta cu ziarul cartea Întoarcerea de Håkan Nesser pe care am savurat-o și am recomandat-o și altora. Sau Prințesa ghețurilor de Camilla Läckberg saauu Ecouri de dincolo de moarte de Johan Theorin. Ideea e că Prime-time fu o lectură okay.

Următoarea pe listă fu Obiecte ascuțite de Gillian Flynn. Da. Genială cartea. Deși o colegă mi-a stricat finalul, întrucât în exprimarea ei pătimașă de a-mi spune despre o carte, “din greșeală”, mi-a dezvăluit finalul. Dar dacă nu ai pe cineva care să ți-l dezvăluie, cartea e superbă.

Am continuat cu un Raymond Chandler, Doamna din lac, și asta pentru că am găsit la un chioșc de ziare niște reduceri. Raymond Chandler e un fel de Agatha Christie de SUA. Poate greșesc spunând asta, dar impresia mea asta fu. Dintre Agatha Christie și Raymond Chandler aleg prima variantă, deși, recunosc, finalul cărții m-a cam dat pe spate.

Îmi pare rău, sunt așteptată. De Agnes Martin-Lugand. Am început această carte doar din simplul fapt că în căutarea mea de cărți de citit pe google (de parcă nu aș avea destule pe listă) am dat de cartea aceasta, de același autor care a scris Oamenii fericiți citesc și beau cafea (foarte mediatizată, de altfel). Am început cartea cu o oarece prejudecată, cu câteva preconcepții (cum fac de altfel și cu oamenii înainte să îi cunosc, iar dacă îți zic că nu am avut păreri preconcepute despre tine să știi că e o minciună, mereu le am), dar a fost o lectură plăcută, ușoară și m-am atașat oarecum de această carte. Chiar mi-a plăcut, mi-a dat o stare de bine, a fost că să zic așa… relaxant.

Cu ultima suflare. Paul Kalanithi. Ei, această carte îmi fu recomandată de o prietenă, eu neștiind de ea. Prea multe nu am ce să zic, mi-a plăcut. Este vorba despre viața la medicină, câțiva termeni specifici dar foarte ușori de înțeles și procesat. O carte oarecum tristă îmbinată pe alocuri cu note de umor. Merită citită.

Am amânat să menționez aceste cărți întrucât ele mi-au plăcut atât de mult încât m-am îndrăgostit grav. Elif Shafak. Ah, autoarea aceasta mi-a intrat la inimă. Și s-a așezat foarte bine, nu cred că pleacă prea devreme de acolo. Plănuiesc să îi citesc toate cărțile, sincer nici nu știu câte are, eu am citit Onoare și Cele patruzeci de legi ale iubirii. Nu există cuvinte ca să redactez cât de mult mi-au plăcut aceste două cărți, mai ales ultima. Geniale, splendide, superbe, mega mișto, niște cuvinte prea seci și goale pentru a exprima cât de mult mi-au plăcut.

Am terminat vara cu un Garcia. Spre rușinea mea, prima oară când citesc și eu ceva de acest autor. A trăi pentru a-ți povesti viața. O carte împrumutată și uitată la mine pe raft. Ca să fiu sinceră, stilul lui Gabriel Garcia Marquez nu prea mă prinde. Un stil destul de haotic, detaliile învălmășindu-te, tu căutând un fir de care să te ții. Poate că la mine în cap e deja un haos și de aceea nu m-a prins așa tare cartea. Poate că voi citi și Dragoste în vremea holerei sau Un veac de singurătate, dar clar nu mă grăbesc. Până atunci mai am de citit cărți de la Elif Shakaf și să nu uităm că Dan Brown scoate o nouă carte.

pierdut.

Cred că cel mai mare regret al meu este atunci când mă opresc din a mai face lucruri care mă făceau fericită. De exemplul scrisul. În ultimile luni am lăsat-o baltă rău de tot, pierzându-mă în tot felul de digresiuni derizorii, uitând cât de bine îmi face să îmi aștern gândurile pe foaie, chiar dacă de la o tastatură. Am uitat să deschid laptopul, sau telefonul după caz, și să încep să tastez orice îmi trecea prin minte, să povestesc cum îmi fu ziua  sau să trăiesc într-un univers paralel, creat de mine, în care să evadez și să fur câteva clipe sf. M-am abătut atât de mult de la poteca principală, întrucât am intrat într-o pădure mare, întunecoasă, unde trunchiurile groase ale copacilor mă înfioară prin măreția lor, făcându-mă să mă simt infimă. Am deraiat atât de mult de la drumul principal, întrucât am hoinărit prin mii de tufișuri și cărări, pierzând urma ce ducea la liman. Dar vine un moment după în care cum necum ajung la destinație. La Dumnezeu. Care tot timpul a fost lângă mine eu fiind prea oarbă ca să îl observ. Doar că eram prea egoistă să văd. Eram pierdută, când de fapt eu eram pe drumul cel bun tot timpul, fiind prea ocupată să văd ieșirea.

Error 404.

Simt că mă sufoc în utima perioadă. Simt un nod în gât. Credeam că a trecut însă parcă pe zi ce trece starea se acutizează. Vorbesc cu mine în fiecare zi, mă „auto-consiliez”. Mă privesc adesea în oglindă încercând parcă să privesc până în străfundul ochilor ca să văd ce se ascunde acolo. Am învățat să ascund atât de bine anumite sentimente și trăiri încât uneori uit că le am. Însă ele sunt acolo și într-un mod subtil și inconștient nu mă lasă să respir cum trebuie. Uneori mă fac să plâng când îmi e lumea mai dragă, de cele mai multe ori mă fac să mă simt singură, alteori mă fac să mă simt o ratată pe lângă care trece viața. Mă fac să mă simt nemulțumită și rece, mă determină să fiu o persoană acidă și plină de răbufniri interioare. Mi-aș dona jumătate din viață ca să am puterea să dau timpul înapoi cu câțiva ani.

Îmi simt sufletul răvășit de trăiri pe care nu le pot trata și nici nu le pot alunga. Îmi simt inima bătând în piept, uneori prea încet, alteori galopând. O simt cum uneori e atât de tristă, ticăind cu ultimele ei puteri la mine în piept. O simt. E acolo. Sub o carapace de câțiva centimetri de praf și scuturi create din încăpățânarea și negarea mea. Câteodată e atât de entuziasmată încât ar pleca către cer, disipindu-se în nori. E confuză.

Ce e și mai trist este că simt cum îmi pierd interesul pentru anumite lucruri ce înainte mă făceau fericită. M-am pierdut în trăiri, sentimente, stări nocive ce îmi otrăvesc corpul, mintea, sufletul. Caut leacul. Încă îl caut.

Și îmi doresc să fie lumină. Îmi doresc să se scurgă bunătatea prin fiecare por al pielii mele. Îmi doresc să am ochii mereu senini și plini de voioșie. Îmi doresc să râd atât de mult încât și atunci când stau serioasă să am încrețiturile fericirii în colțul ochilor.

Nu te privi prin ochii altcuiva. Privește-te doar prin ochii tăi. Dă-ți valoare, nu te zgârci, nu te ieftini. Prețuiește-te. Ești un om frumos, știu, ai o multitudine de defecte dar asta te umanizează. Asta îi face pe cei din jur să graviteze haotic în jurul tău precum niște planete.

 

Bine te-am regăsit.

E noapte afară. Stau în leagăn, făcându-mi vânt cu piciorul stâng, pierdută fiind în gânduri. Albastrul închis al cerului mă face să mă gândesc la tine. Precum ochii tăi, se aseamănă cu o furtună, talazurile izbind fără milă malul. Mi-ai lipsit? Poate. Mi-a fost dor de tine? Poate. Dar de fiecare dată când te voiam alături de mine trebuia doar să mă uit în oglindă și te zăream. Îți zăream sarcasmul și ironia în zâmbetul meu, îți zăream frazele nerostite pline de subînțeles în privirea mea. Așa că pot spune că ai fost mereu alături de mine. Acum ești aici. Pentru puțin timp. Mă voi bucura de tine cât voi putea și cât îmi va permite timpul. Timpul care pălește în prezența ta. Se ofilesc secundele când stăm împreună, iar distanța e doar un martor al nostru. Știu. Sună clișeic. Parcă am fi într-un roman siropos. Diferența e că asta e realitatea ta. A mea. A noastră.