Poate o fi din cauza faptului că suntem în postul mare, dar îmi tot aduc aminte de lucruri pățite pe la biserică.
Când eram mică, pe vremurile alea când mama ținea în casă telefoane agățate pe pereți, iar în “casa mare” își ținea toată zestrea adunată de prin părți, noi mergeam duminică de duminică la biserică. Acum, cum am zis și în capitolul 5, cu accesul nelimitat din casă la slujbă, nu prea mai dăm pe la ea. Pe atunci mi se părea că biserica noastră din sat, aia mare din centru (că aia de peste drum nu exista atunci) era cea mai frumoasă biserică pe care eu am văzut-o. Și încă îmi susțin părerea. De vină o fi și faptul că am copilărit și crescut cu biserica aia, având numeroase pățanii cu ea, deci poate de aia îmi e așa de dragă. Dar acum o să vă vorbesc din nou de biserica de peste drum de mine, dar mai întâi de toate va voi face o mică incursiune în subiect.
Acum 10 ani de zile, cu ajutorul bunului Dumnezeu (sau cum zicea și tipul de pe autocar, „Măicuța Domnului”) și cu ajutorul primăriei s-a sfințit imașul din fața casei mele care urma a fi locul sfintei biserici, construită cu, mă repet, ajutorul lui Dumnezeu și a banilor enoriașilor. Știu că îmi fac păcate zicând toate astea, dar biserica de pe imaș nu ar fi existat dacă cei doi popi care există în satul nostru nu s-ar fi certat din anumite motive: care ia salariu mai mare, care e în grad mai mare și multe altele. Ideea e că s-a stabilit că satul nostru fudul să mai aibă o biserică. Măi, și e cam mișto, noi ăștia din sat nu ne jucăm cu una cu două.
Înainte de a se începe construcția marii biserici din cărămidă, cu cupole și stâlpi, s-a făcut inițial o bisericuță mică din lemn care pe parcurs a tot fost renovată. Astfel, de la niște simple scânduri bătute în cuie, s-au mai strâns câteva fonduri și s-a tencuit, s-au pus geamuri termopane ca la slujbă să nu intre zgomotul de la păsările de afară și să fie totul cât mai etanșeizat, s-au luat toate cele trebuincioase într-o biserică, icoane, candelabre, sfeșnice, strană, etc. Cu timpul s-a făcut și prăznicar, unde în fiecare duminică, după slujbă, lumea mănâncă sau când moare cineva, acolo se ține praznicul. În același timp, încet încet, se clădea și biserica noastră, acum fiind gata, trebuind doar pictat înăuntru.
Dar până să ajungem la acest stadiu, la început era doar părintele care s-a mutat la parohia numărul 2 singur singurel și avea nevoie de ajutoare, pălimar și dascăl. De dascăl nu vă zic, căci nu e nimic fenomenal, însă pălimarul e belea. Știu, e o exprimare argotică, dar chiar e belea. Mai întâi de toate e un simplu om. Să nu credeți că fac batjocură, însă înainte le avea cu trasu’ la măsea, asta fiind meseria lui de bază. Acum are un salariu decent și mai pune și el un ban deoparte, iar când e vreo pomenire, o înmormântare mai merge și cu colacul acasă.
La prima slujba de Înviere realizată la biserica de pe imaș m-am dus și eu, căci aveam doar de trecut drumul. Dar fiasco-ul de acolo mă făcu să râd toată noaptea. Să vă explic mai pe îndelete. Slujba de Înviere începe înainte de ora 12, când preotul ia sfânta lumină și o da creștinilor, apoi se înconjoară biserica o dată, se cântă, apoi bate la ușa bisericii să i se dea drumul înăuntru.(sper că asta era ordinea). Pe parcurs, când părintele își ține slujba, enoriașii cântă, și, din când în când, în momente cheie se trag clopotele. Pălimarul nostru e omul care se ocupă de toate. În acea noapte era prima lui slujba de Înviere ca participant activ, așadar el trebuia să tragă clopotele, dar când? Mai țineți minte că vă ziceam de babele alea care cântau cu patimă și total asincron? Așa și pălimarul nostru, trăgea de funia acelui clopot cu o patimă însetată și doar cum voia el. Ca să știe când trebuia să tragă clopotul, popa deschise un geam, lângă geam stătea un alt slujitor part-time al bisericii, preotul îi pasa mesajul slujitorului, iar slujitorul țipa la pălimar, cu mâinile făcute pâlnie la gură, să tragă clopotul. Procesul era repetat de asemenea și la oprire. În anul ce urmă, mi-a plăcut că au evoluat, sunându-se la telefon când să tragă clopotul sau să bată toaca, că și pe aia o bătea tot cum voia el.
La prima Înviere, neavând oameni care să ducă lumânările, iaca am picat eu în plasă și am ținut una. O zic cu cea mai mare sinceritate că în noaptea aia cât am stat cu lumânarea în mână în fața altarului, cât m-am plimbat cu ea în fața preotului care venea din urmă cu tămâia, numai „Doamne miluiește” nu am zis eu în sinea mea. Nici nu știam ce să fac, ca să fiu sinceră, iar presiunea de pe umerii mei era direct proporțională cu numărul oamenilor din biserică (adică mare). Și ceea ce e amuzant e că în următorul an iarăși am ținut lumânarea, dar de acea dată împreună cu acea amică, puse fiind de un dascăl care venise la cântat, dar vocea lui suna mai mult a manea.
Tot la prima slujbă de Înviere, pălimarul nostru la citirea unei Evanghelii cu toată evlavia se puse în genunchi în mijlocul bisericii și începu să facă cruce până când o babă mai masivă veni și îl luă de mână, ridicându-l (căci la Înviere nu te pui în genunchi). De atunci încoace gluma cu pusul în genunchi continuă, căci cu câțiva ani înainte acea prietenă a mea se puse la fel ca pălimarul în genunchi, la slujba de Înviere, și mereu îi zic „vezi dacă bărbat-tu’ te vede și face ce faci tu, uite acuma și el s-a pus în genunchi”.
O să fiu rea, însă pălimarul asta al nostru îi cam ciudățel. Îi cam insistent și băgăreț, dacă el vine la tine, ceea ce se întâmplă de mult ori să vină la noi după vreun ciocan sau după funie, el intră direct în casă, fără să bată la ușă. Dar e un om muncitor, nu am ce comenta, când sunt acasă mereu îl aud trecând pe drum, pantofii lui cu toc răsunând până în depărtare.
Pălimarul nostru are un tic nervos. Și o să vă zic acuși de el. Anul ăsta am fost la un botez la biserica noastră. În timp ce eram acaparată de ceremonie, căci am mai fost în viața asta la doar două botezuri , am făcut contact vizual din greșeală cu pălimarul și instantaneu m-a bufnit un râs interior pe care nu mi l-am putut exterioriza. În timp ce ceilalți erau cuprinși de pioșenie, eu mă luptam cu mine, întrucât ticul nervos al pălimarului e să își lingă buzele într-un mod extrem de sexual. Și baiul nu a fost că l-am văzut făcând asta (că l-am mai văzut făcând-o), baiul a fost că eu, din greșeală, m-am uitat la el și el s-a uitat la mine, fiind un contact vizual susținut în timp ce el își plimba lasciv limba peste buze. A trecut momentul, eu cu greu depășindu-l și făcând eforturi mari.
Fiind un botez, la final s-au servit prăjituri, băutură și suc. Când îmi savuram și eu păhărelul cu tărie, căci nu am stat prea mult pe gânduri când interlocutorul mă rugă să cinstesc un pahar, fix în acel moment apăru și popa în spatele meu, cu paharul de suc spunând: „Ce faci frumoasa, bei o țuică?”. Răspunsul meu a fost super smart, nu am ce zice: „nu e țuică, e lichior, e mai slab ăsta.”.
Cred că cu ultima frază v-am zis multe despre înțelepciunea mea.