E obositor ca dracu’. Și nu îmi place nimic. Iar eu sunt intr-o apatie totala, trec printr-o criza existentiala grava. Asta până joi dimineata, dar voi reveni la asta acusi.
Asadar, să o luam pe rand. Ce s-a mai intamplat în vacanta intersemestriala și în prima saptamana de facultate?
A trecut sesiunea. A fost okay. Am mers și în escapada mea, apoi acasa. Astia erau destul de incantati când am venit acasa, cel puțin taica-miu ranjea (“ai veniiiiiit?!”, zise el “belind fasolele la mine”. {ca o acolada în paranteza, deși ordinea ar fi invers, “ce belesti fasolele la mine” e acea replica celebra din Morometii, inchei acolada}, închei paranteza).
Pe acasa a fost foarte fain, ca de obicei. Mi-am sugrumat motanul în fiecare zi, m-am dat în balansoar, am pandit pe geam doi morti (ca eu stau vis-a-vis de biserica), am mancat mult, mult, am gatit (și cate comentarii pe subiectul asta, ca si lu taica-miu ii place sa comenteze, ca m-am si “rastit la el”, apoi i-a spus lu frate-miu: “gata, gata, nu mai zic nimic, ca acusi imi da si una”), frate-miu m-a sunat in fiecare zi când iesea de la serviciu ce să îmi aduca de rontait, în concluzie a fost o vacanta frumoasa, doar ca prea scurta.
Am avut și discutii misto cu bunica-mea.
Una dintre discutii:
“Vaaaai, ai venit! Așa m-am rugat pentru tine să vii cu bine.”
“Dea.”
“La cât ai avut trenu’?”
Îi dau eu explicatiile de rigoare.
“Ptiuuuuu! (arunca bunica-mea un scuipat, noroc ca nu m-a nimerit pe mine între ochi, ce e drept nu eram nici spalata pe fata). Și doar tatic-tu radea ieri ca cine stie ce mai patesti tu, și eu am zis taci mă, nu vorbi așa!!”
Conversatia continua, ce mai fac babele ei, etc, etc. Urmeaza intrebarile mele preferate.
“Cu examenele fu okay?”
“Da, a fost ok.”
“Vai, bine ca ai scapat, eu așa mă rog pentru tine și pun și lumanare.”
“Dea.”
“Prieten ai?”
“Hai, bunica, nu mă enerva! Am vreme, cine mă grabeste, atata ma freci la cap cu asta.”
“Na, intrebam și eu așa, nu trebuie sa te superi.”
O alta discutie cu bunica. Ne uitam amandoua la Acces direct, Floricel a batut-o pe nevasta-sa. (Serios va zic, Floricel il chema pe ala)
“Na, drum bun pe mâine să ai!”
“Mersi, mersi.”
“Of, of! Așa mă mai doare spatele asta.”
“Pai ai 80 de ani, normal ca te doare. Poți și muri de acum, puii mei.”
“Eeeh, am 80 de ani, dar eu de unde știu ca am 80 de ani?! Ca nu am simtit deloc cum a trecut viata asta.”
“Da, să stii ca da. Și eu cred ca sunt un spirit reincarnat și asta e o bula iluzorie în care traiesc, de unde știu ca eu sunt eu? Poate am 50 de ani și eu, cine stie.”
A plecat bunica-mea fara să mai zica nimic. S-au mai intamplat chestii pe acasa, poate vi le spun alta data. Să revenim la facultate.
Mai, am un stagiu acum și nu pot spune ca e placerea mea în viata. Ideea e ca mă gandeam ca eu am o problema, însă nici colegilor mei nu le place, dovada fiind discutiile dinainte sau de după stagiu. Nu mă atrage nimic semestrul asta, dar nimiccc, cred ca voi fi depresata saptamana de saptamana. (Disclaimer: depresat= cuvant inventat de mine care presupune alaturarea altor doua cuvinte, depresiv și depresiune; personal, consider ca “depresat” mi se potriveste multe mai bine.).
Joi dimineata, depresata fiind la stagiu, apare proful și ne zice ca vineri nu tinem. Cu toata onestitatea va spun ca in acesl moment s-a pogorat o raza de lumina asupra mea (la propriu, ca am tras jaluzelele de la geam) și am reinviat așa dintr-o data, incat i-am zis colegei mele de suferinta:
“Fataaaa!!! Ce zici? Să plec mâine ?”
A fost o intrebare retorica evident.
M-am uitat pe cfrcalatori, cu planul în gand și zbarnaind de nerabdare. Joi am avut o zi productiva. Pe langa faptul ca a fost frumos afară, am rezolvat cu biletele, am mai gasit și chiloti la oferta în pepco. Am ajuns seara acasa, iar în 4 ore eu aveam tren. Mi-am facut unghiile, m-am invartit prin casa entuziasmata, mi-am verificat ghiozdanul de 4 ori ca să fiu sigura ca am portofelul și biletele și am dormit o ora, așa ca să dorm și eu.
Dar voi stiti cum astrele de obicei se alineaza când aveti voi ceva de facut? În ghilimele zis. Asta am patit eu vineri dimineata (ora 02:30), când voiam și eu un taxi. Exagerez. Langa blocul meu e statie de taxiuri și fix când ai nevoie e goala, “canta cucul bata-l vina, de rasuna Bucovina”. Anyway, a trebuit să sun și să mai astept ceva, nu stiam ca e așa de animata viata acestei mirobolante “comuni”.
Am ajuns în gara safe, m-am holbat la panoul cu sosiri-plecari, am mai stat câteva minute, reflectand la cât pot fi de idioata uneori. Am nenumarate exemple, unele le aveti și aici pe blog.
M-am indreptat apoi spre peron. Realizati ca circulati mult cu trenul atunci când va entuziasmati ca cel care va va duce la destinatie e unul dintre trenurile voastre preferate. Va jur, așa fericita am fost când am văzut ca inspre destinatia mea merge trenul meu preferat, încă am afirmat cu glas tare “aaaah, e tren din alaaa!!” (Pentru ca la mine toate trenurile sunt “tren din ala”).
M-am urcat in tren, m-am pus pe un scaun random (caci e “tren din ala” tip autobuz și stai unde vrei tu) și a fost cam gol mai tot drumul, deci nu am avut parte de pedofili cu berea după ei, încercând să îmi intre în gratii.
Btw, am ajuns la o concluzie trista. Am realizat ca prea curand (deși am 24 de ani, merg pe 25) lumea nu ma va vedea altfel, ma refer o tanara draguta sau nu, dar macar tanara. Ea tot copil mă vede. Nu ca ar fi un lucru rau, ba din contra, e un compliment extraordinar de mare, însă uneori, când astrele sunt aliniate prost, ti-ai dori ca macar și tu o data în viata să nu mai fi numita “fetita”. (Mă ajuta “fetita”, îmi zice fetita unde să cobor.). I mean…
Revenind. A scapat “fetita” de pedofili de aceasta data. Am ajuns okay unde trebuia să ajung, iar atunci când am coborat din tren, am sunat-o pe maica-mea.
“Maaaa! Ce faci?”
“Acu’ m-am trezit, beau cafeaua.”
“Ah, tu stii unde sunt eu?”
Unde ești?
Îi spun unde.
“Ce faci? Unde ești?? Da’ ce cauti tu acolo?”
“Pai na, stii ca voiam din anul 2 să vin pe aici.”
“Tu nu ești sanatoasa. “
“Eh na. “
Am mai conversat cu mama, intre timp iesisem și din gara. Mi-a fost extrem de usor să mă deplasez în stanga și în dreapta, caci m-am uitat de acasa pe unde ar trebui să o iau, astfel, zici ca eram pe la mine pe la tara și am iesit să iau puțin aer. În escapada mea precedenta am mers vreo 16 km, de data asta a fost mai slabut, am mers doar 12 km (și asta pentru ca am petrecut mai mult timpul prin muzee.)
Dar hai să va zic puțin de muzee, nu ce am văzut eu, ci oamenii de pe acolo și despre interactiunea mea cu ei.
Primul muzeu.
Intru. Dau de un hol gol, trag de o usa, dar e inchisa. Mă mai invart de doua ori si dau de un paznic.
“Mă scuzati, vreau și eu să vad mumiile.”
“Uite aici la casiere, e alta usa.”
Bat la alta usa, intru. Inauntru o tanti draguta.
“Sarut-manaaa! As dori va rog și eu un bilet ca să vad mumiile. Sunt atât de trista ca e inchisa libraria de vis-a-vis, incat am zis ca macar o mumie să vad și eu.”
“Cum?! Pe bune? E inchisa? Apai noi suntem vecini aici și eu nu stiam nimic.”
“Daaa. Cât costa un bilet?”
“2 lei.”
“Pe bune? 2 lei?”
“Ohoo, înainte ba chiar era 1 leu. Și de ce e inchisa libraria?”
“Scrie ca pentru re-amenajare.”
Îi zic mersi, o zi buna și urc sus la mumii. Acolo, o tanti mă intampina, îmi explica niste chestii, mă holbez și eu la acele chestii, după aia mă duc în alta camera.
“Buna ziua.”
Eu mereu salut.
Începe nenea să îmi explice niste lucruri, eu mai intreb altele, apoi scoate de după o perdea și îmi da niste vederi. M-am topit, sincer va zic.
Termin cu muzeul respectiv și mă duc la altul.
Intru la casiere. De data asta o tanti cam scarba ea așa. Îmi iau bilet, apoi ies din incaperea respectiva. Cred ca v-am plictisit de numa deja, dar dati și voi un click dreapta close și gata.
Dau de un paznic.
“Hmmm, vreau și eu să vizitez, mă puteti indruma?”
“Dar cum să nu!! Imediat va zic, să va stampilez biletele.”
Îmi explica omul frumos tot ce era de zis, eu zambeam cu gura până la urechi, apoi adauga.
“Dacă vreti, aici aveti eugenii, să luati ca sunt gratis.”
“Și pe mine tot Eugenia mă cheama!!”, zisei eu cu un entuziasm nemarginit.
“Serios? Oh, Jenny, ce frumos!”
Bai, cum să nu fii binedispus când poți comunica dragut cu oamenii.
Mă duc apoi la alt muzeu. Acolo, sincer, m-a bufnit și rasul.
Mi-am luat bilet de la o tanti semi- scarba. (Vedeti, așa pe categorii sunt). Apoi apare primul paznic.
“Urcati pe aici, apoi prima usa pe care o vedeti, pe ea să intrati.”
Bun. Zis și facut, vizitat, holbat, minunat, tot ca la carte. Ies afară. Apare alt paznic.
“A, nu, nu, încă nu e gata. Acum trebuie să o luati pe langa scari. Vedeti usa aia? Intrati pe ea.”
Okay, cum să nu fac ce mi se spune. Termin și partea aia, eu dadeam să ies cu totul din muzeu, când aud o voce.
“Nunu, haideti după mine acum. Nu e gata.”
Intru intr-o camera. Mă uit eu ce mă uit și vad o gaura în podea.
“Da’ gaura asta pentru ce e aici? E capcana?”
“Apai nu se stie, ca ei au facut sapaturile, si credeam initial ca vor să faca un bust aici, dar cred ca doar au luat mostre din sol ca să il testeze.”
“Da?”, zic eu ranjind.
“Da, serios va zic.”
Dau să plec, când nenea îmi spune.
“Nu, trebuie să urcati. Vedeti usa aia acolo sus? Acolo mergeti.”
“Da?”, zic eu ranjind din nou.
“Da, serios va zic.”
“Pai nu, ca va cred. Dar așa zambesc eu în general.”
Mă duc sus. Acolo dau de un nene… hmmm un nene. A facut el un tur mirobolant al incaperilor, cu mici glumite de ale lui, care i se pareau bune. Am aflat ca soacra-sa îi din Campulung- Moldovenesc (pe bune, eu mereu aflu detalii din astea).
“Și ce facultate faci?”
“Medicina.”
“Wow, bravo, bravo, ești super tare!!”
“Da, multumesc.”
“Mg?”
“Da.”
“Wow!! bravo!! ești numarul unu!!!”
Am iesit de acolo razand.
Când să ies pe poarta muzeului le-am urat tuturor paznicilor o zi buna să aiba. As fi vrut să mai adaug ca “no, acuma pot să plec?”, dar am zis ca mai bine tac.
În rest, m-am plimbat si prin alte parti, am văzut si alte lucruri, dar în astea nu o să intru, le pastrez pentru je.
