Capitolul 8

Poate o fi din cauza faptului că suntem în postul mare, dar îmi tot aduc aminte de lucruri pățite pe la biserică.

Când eram mică, pe vremurile alea când mama ținea în casă telefoane agățate pe pereți, iar în “casa mare” își ținea toată zestrea adunată de prin părți, noi mergeam duminică de duminică la biserică. Acum, cum am zis și în capitolul 5, cu accesul nelimitat din casă la slujbă, nu prea mai dăm pe la ea. Pe atunci mi se părea că biserica noastră din sat, aia mare din centru (că aia de peste drum nu exista atunci) era cea mai frumoasă biserică pe care eu am văzut-o. Și încă îmi susțin părerea. De vină o fi și faptul că am copilărit și crescut cu biserica aia, având numeroase pățanii cu ea, deci poate de aia îmi e așa de dragă. Dar acum o să vă vorbesc din nou de biserica de peste drum de mine, dar mai întâi de toate va voi face o mică incursiune în subiect.

Acum 10 ani de zile, cu ajutorul bunului Dumnezeu (sau cum zicea și tipul de pe autocar, „Măicuța Domnului”) și cu ajutorul primăriei s-a sfințit imașul din fața casei mele care urma a fi locul sfintei biserici, construită cu, mă repet, ajutorul lui Dumnezeu și a banilor enoriașilor. Știu că îmi fac păcate zicând toate astea, dar biserica de pe imaș nu ar fi existat dacă cei doi popi care există în satul nostru nu s-ar fi certat din anumite motive: care ia salariu mai mare, care e în grad mai mare și multe altele. Ideea e că s-a stabilit că satul nostru fudul să mai aibă o biserică. Măi, și e cam mișto, noi ăștia din sat nu ne jucăm cu una cu două.

Înainte de a se începe construcția marii biserici din cărămidă, cu cupole și stâlpi, s-a făcut inițial o bisericuță mică din lemn care pe parcurs a tot fost renovată. Astfel, de la niște simple scânduri bătute în cuie, s-au mai strâns câteva fonduri și s-a tencuit, s-au pus geamuri termopane ca la slujbă să nu intre zgomotul de la păsările de afară și să fie totul cât mai etanșeizat, s-au luat toate cele trebuincioase într-o biserică, icoane, candelabre, sfeșnice, strană, etc. Cu timpul s-a făcut și prăznicar, unde în fiecare duminică, după slujbă, lumea mănâncă sau când moare cineva, acolo se ține praznicul. În același timp, încet încet, se clădea și biserica noastră, acum fiind gata, trebuind doar pictat înăuntru.

Dar până să ajungem la acest stadiu, la început era doar părintele care s-a mutat la parohia numărul 2 singur singurel și avea nevoie de ajutoare, pălimar și dascăl. De dascăl nu vă zic, căci nu e nimic fenomenal, însă pălimarul e belea. Știu, e o exprimare argotică, dar chiar e belea. Mai întâi de toate e un simplu om. Să nu credeți că fac batjocură, însă înainte le avea cu trasu’ la măsea, asta fiind meseria lui de bază. Acum are un salariu decent și mai pune și el un ban deoparte, iar când e vreo pomenire, o înmormântare mai merge și cu colacul acasă.

La prima slujba de Înviere realizată la biserica de pe imaș m-am dus și eu, căci aveam doar de trecut drumul. Dar fiasco-ul de acolo mă făcu să râd toată noaptea. Să vă explic mai pe îndelete. Slujba de Înviere începe înainte de ora 12, când preotul ia sfânta lumină și o da creștinilor, apoi se înconjoară biserica o dată, se cântă, apoi bate la ușa bisericii să i se dea drumul înăuntru.(sper că asta era ordinea). Pe parcurs, când părintele își ține slujba, enoriașii cântă, și, din când în când, în momente cheie se trag clopotele. Pălimarul nostru e omul care se ocupă de toate. În acea noapte era prima lui slujba de Înviere ca participant activ, așadar el trebuia să tragă clopotele, dar când? Mai țineți minte că vă ziceam de babele alea care cântau cu patimă și total asincron? Așa și pălimarul nostru, trăgea de funia acelui clopot cu o patimă însetată și doar cum voia el. Ca să știe când trebuia să tragă clopotul, popa deschise un geam, lângă geam stătea un alt slujitor part-time al bisericii, preotul îi pasa mesajul slujitorului, iar slujitorul țipa la pălimar, cu mâinile făcute pâlnie la gură, să tragă clopotul. Procesul era repetat de asemenea și la oprire. În anul ce urmă, mi-a plăcut că au evoluat, sunându-se la telefon când să tragă clopotul sau să bată toaca, că și pe aia o bătea tot cum voia el.

La prima Înviere, neavând oameni care să ducă lumânările, iaca am picat eu în plasă și am ținut una. O zic cu cea mai mare sinceritate că în noaptea aia cât am stat cu lumânarea în mână în fața altarului, cât m-am plimbat cu ea în fața preotului care venea din urmă cu tămâia, numai „Doamne miluiește” nu am zis eu în sinea mea. Nici nu știam ce să fac, ca să fiu sinceră, iar presiunea de pe umerii mei era direct proporțională cu numărul oamenilor din biserică (adică mare). Și ceea ce e amuzant e că în următorul an iarăși am ținut lumânarea, dar de acea dată împreună cu acea amică, puse fiind de un dascăl care venise la cântat, dar vocea lui suna mai mult a manea.

Tot la prima slujbă de Înviere, pălimarul nostru la citirea unei Evanghelii cu toată evlavia se puse în genunchi în mijlocul bisericii și începu să facă cruce până când o babă mai masivă veni și îl luă de mână, ridicându-l (căci la Înviere nu te pui în genunchi). De atunci încoace gluma cu pusul în genunchi continuă, căci cu câțiva ani înainte acea prietenă a mea se puse la fel ca pălimarul în genunchi, la slujba de Înviere, și mereu îi zic „vezi dacă bărbat-tu’ te vede și face ce faci tu, uite acuma și el s-a pus în genunchi”.

O să fiu rea, însă pălimarul asta al nostru îi cam ciudățel. Îi cam insistent și băgăreț, dacă el vine la tine, ceea ce se întâmplă de mult ori să vină la noi după vreun ciocan sau după funie, el intră direct în casă, fără să bată la ușă. Dar e un om muncitor, nu am ce comenta, când sunt acasă mereu îl aud trecând pe drum, pantofii lui cu toc răsunând până în depărtare.

Pălimarul nostru are un tic nervos. Și o să vă zic acuși de el. Anul ăsta am fost la un botez la biserica noastră. În timp ce eram acaparată de ceremonie, căci am mai fost în viața asta la doar două botezuri , am făcut contact vizual din greșeală cu pălimarul și instantaneu m-a bufnit un râs interior pe care nu mi l-am putut exterioriza. În timp ce ceilalți erau cuprinși de pioșenie, eu mă luptam cu mine, întrucât ticul nervos al pălimarului e să își lingă buzele într-un mod extrem de sexual. Și baiul nu a fost că l-am văzut făcând asta (că l-am mai văzut făcând-o), baiul a fost că eu, din greșeală, m-am uitat la el și el s-a uitat la mine, fiind un contact vizual susținut în timp ce el își plimba lasciv limba peste buze. A trecut momentul, eu cu greu depășindu-l și făcând eforturi mari.

Fiind un botez, la final s-au servit prăjituri, băutură și suc. Când îmi savuram și eu păhărelul cu tărie, căci nu am stat prea mult pe gânduri când interlocutorul mă rugă să cinstesc un pahar, fix în acel moment apăru și popa în spatele meu, cu paharul de suc spunând: „Ce faci frumoasa, bei o țuică?”. Răspunsul meu a fost super smart, nu am ce zice: „nu e țuică, e lichior, e mai slab ăsta.”.

Cred că cu ultima frază v-am zis multe despre înțelepciunea mea.

 

Anunțuri

Capitolul 7

Astăzi o să continui seria de lucruri dubioase, povestindu-vă anumite experiențe trăite pe tren sau autobuz.

Așadar, acu’ ceva timp am vrut să merg să o vizitez pe acea prietenă de care vă tot zic, iar pentru că fix atunci se băgase chestia aia cu trenul gratis pentru studenți, am zis că de ce nu, ia să profit și pentru un weekend să evadez. M-am trezit dis-de-dimineață pe la ora cinci, m-am spălat pe față, am băut cafeaua, mi-am făcut și trei bucle în față, în spate nemaiavând chef, și am pornit încet înspre stația de autobuz, care e la vreo 5 sau 10 minute distanță, în funcție de sezon (iarna de la frig fac 5 minute, vara 10 că mă uit după păsărele). Ajunsă în gară, mi-am luat biletul și m-am așezat pe scaun în așteptarea trenului. Pentru că până atunci nu am mai fost la ea cu trenul, aveam oarece emoții, căci trebuia să schimb legătura la un moment dat și aveam temerile de nu mă pierde pe drum, ca trenul să nu aibă întârziere astfel pierzându-l  pe celălalt, și tot felul de astfel de gânduri.

M-am urcat în tren, cu rucsăcelul în spate, alegând aleatoriu un loc. Pe geam se înfățișa un răsărit sângeriu și chiar mi-am zis atunci în gând „uite băi, mai vezi și tu răsăritul din când în când”. După vreo două stații, un nene cam pe la 50-60 de ani se urcă în tren. Mă salută, „sărut-mâna”, eu răspunzându-i, căci fusesem total luată pe nepregătite. Încercam în mintea mea să nu mă holbez la el și să încerc să aflu dacă îl știam pe acel om, însă chipul lui nu îmi era cunoscut nici defel.

În timp ce priveam pierdută pe geam, gândindu-mă ce voi mânca la întoarcerea acasă, acel nene începu o conversație cu mine care dură fix până la gara  de unde trebuia să iau celălalt tren. Ceva normal, nu? Doar lumea conversează pe tren. Ei, vă zic eu că nu e așa. Omul se amplasase pe un scaun lângă mine, dar pe celălalt șir, între noi fiind culoarul. Ieșind în dimineața aia de la muncă, nefiind tocmai obosit, începu să îmi povestească viața lui, avânt dându-i o sticlă de bere pe care o scoase din geantă. Dar omul era cu bun simț, m-a întrebat și pe mine dacă voiam, eu refuzând totuși. În sinea mea aveam tot felul de contradicții. Omul părea ok, nu părea, ca să zic așa, violator, dar cred că toți pedofilii par drăguți la început, doar cum altfel să își atragă victimele : mai o bombonică, mai o berică și uite așa victima cade în plasă. În al doilea rând, era ziua în amiaza mare, ce se putea întâmpla, plus că erau mulți oameni pe tren. În al treilea rând, era un tren fără compartimente, scaunele fiind așezate precum într-un autobuz. Dar în timp ce vorbeam cu el, mă mușcam încontinuu de limbă ca să nu râd de la ce îmi povestea, pentru că nu voiam să îi trimit niște semnale mixte.

Începu omul să îmi povestească de tinerețea lui, pe unde lucrase, ce salariu avuse, cât călătorise cu serviciul, dar partea interesantă veni când îmi menționă că zilele trecute se întâlni cu fostul lui șef, un tip masiv, chelios și cu o mașină de lux. Întâlnirea avu loc la un meci de fotbal unde șefu’ era împreună cu noua lui iubită, o tipă blondă, înaltă, slabă, superbă nu alta. Asta o zicea el că eu nu aveam de unde ști. Dar analiza ce urmă mai încolo mă dă pe spate: “Păi ăștia is proști, barbații is proști de la o vârstă. Ce îți trebe ție una tânără? Înțeleg că vrei prospături, dar ce îți trebe așa tânără? Eu nu zic nimic, și eu am avut multe la viața mea, blonde, brunete, roșcate, deci chiar știu, dar serios că bărbații de la o vârstă is proști. Ce îți trebe ție una așa tânără, ea îi mai strâmtă, până o scoți iaca rămâne însărcinată și tre’ să facă chiuretaj. Și na, o exciți tu ca să se umezească, mai un degețel, mai o limbuță, dar ce îți trebe una așa tânără?”. Mi-e rușine ce scriu aici, vă rog să nu mă judecați și să nu aveți o impresie proastă despre mine, însă asta fu discuția (bine, puțin mai detaliată). În momentul ăla fălcile mele erau pline de răni, căci o criză de râs îmi stătea în gât, mai mai să explodeze de la ce îmi auzeau urechile. Dar după cum ziceam, mi-era și frică să o fac, deci încercam să afișez o mimică cât mai serioasă.

La final nenea chiar mi-a zis că speră să ne mai întâlnim din când în când pe tren, că am fost drăguță că am conversat și cel mai important e că nu am pățit nimic. Conversația de pe peronul gării ce urmă, fu între mine și acea prietenă, eu înecându-mă de la râs și nemaiavând aer, iar ea spărgându-mi timpanul cu hohotele de râs pe care le auzeau cred că și cei din jur.

Asta se întâmpla undeva acu’ doi ani , însă între timp am mai fost pe la ea, la fel pățind tot felul de chestii dubioase.

Mă întorceam odată de la ea, din nou așezându-mă aleatoriu pe un scaun, lângă o doamnă. Mi-am scos cartea din geantă să citesc (Magicianul, carte care nici până acum nu am terminat-o), la care, după câteva minute, doamna mă întrebă: „Despre ce e vorba în cartea asta?”. I-am explicat că eram de abia la început, dându-i câteva detalii despre ce consta acțiunea până acolo, în speranța că o să mă lase în pace. Femeia se uită lung și pierdută la mine, mie conturându-mi-se în minte gândul că oi fi zis ceva greșit. Cinci minute mai târziu îmi zise: „mie îmi place să citesc”. M-am uitat la ea, i-am zâmbit și mi-am continuat lectura. Alte cinci minute trecură și vorbi din nou: „e o carte foarte mare, are multe pagini” ( are vreo 700) și i-am zis că „da, așa e”. După vreo zece minute, eu deja bucurându-mă că scăpasem, doamna din nou zise: „am fost la un curs și am intrat apoi într-un magazin cu lucruri din bumbac, mie îmi place foarte mult bumbacul. Și îmi place și acel curs, data trecută nu am reușit să merg căci am întârziat, și magazinele cu lucruri din bumbac foarte mult îmi plac”. Mă credeți că m-a luat cu transpirații reci și dispnee? Din nou, lume era în tren, era același tip de vagon, dar totuși, nu pot spune că în acel moment stăteam tocmai confortabil în scaun. Încercam să par cât mai ocupată că citesc, dar planul ăla eșuă total, acea doamna menționând din 5 în 5 minute cât îi plăceau lucrurile din bumbac.

Am ajuns cu bine acasă, dar pentru câteva clipe am fost tare stresată.

Acasă la țară când plec, cel mai adesea merg cu autocarul căci fac vreo șapte ore. Am fost într-o vară acasă, autocarul fiind destul de plin. Cât eram în autogară și așteptam ca șoferul să apară, un nene tot așa de vreo 70 de ani mergea și el acasă, în același județ. Era tare fericit când a văzut că mai era o persoană ce mergea în aceeași direcție. În timp ce stăteam la rând ca să intrăm în autocar, nenea îmi zise: „drum bun să aveți”, urându-i același lucru, fericită fiind că scăpasem de atâta conversație. Dar ce să vezi, când am urcat și eu în autocar, o voce din stânga mea se auzi: „hai aici că v-am ținut loc chiar la geam, special.”. Urmă o călătorie lungă. Mi-a povestit omul ăla toată viața lui, mi-a dat și un număr de telefon de-al nu știu ce cunoștințe, și cele 7 ore ale mele se transformară într-o eternitate.

Iarna asta, după vacanța de crăciun, aș fi vrut să iau trenul înapoi înspre facultate, dar cu nămeții  de afară am zis că ar fi mai cerebral să iau autocarul. Așadar, după ce ai mei m-au parcat în fața autocarului, urându-mi „mergi cu Dumnezeu înainte”, o stare de tristețe mi se instală în tot corpul. După ce m-am așezat în scaun, locul de lângă mine fiind liber, mi-am zis ușurată în gând „hai că va fi o călătorie ok.”. Pe naiba! După o oră de mers, când autocarul opri în următoarea autogară, un om, de data asta cam pe la 30-40 de ani se puse lângă mine. Eu încă aveam speranțe că va fi ok, când tipul scoase niște foi și începu să învețe, în același timp făcându-și cruce încontinuu, zicând: „Doamne Măicuța Domnului ajută-mă”, „Tatăl nostru”și scoase chiar și sticla cu aghiazmă. Am încercat să trag cu ochiul la ce învăța așa de zor și am aflat că omul mergea să susțină examenul pentru școala de șoferi, pentru mașini mari. În timp ce el învăța de zor, își aduse aminte că avea de sunat pe cineva. Urmează următoarele conversațiile:

Conversația numărul 1

„Ci faci uăi Ion uăi, la mulți ani! Te-am sunat ca să îți zic la mulți ani!”

Difuzorul telefonului fiind dat cam tare, auzeam ce zicea și celălalt interlocutor.

„Uite uă ce să fac, stau.”

„Da’nu ai mers la biserică? Nevasta-ta ce face?”

„Nu m-am mai adus. Apăi și ea pe acasă. Tu ce faci?”

„Eu is stresat de nu mai pot, sper să mă ajute Măicuța Domnului să fie totul bine că nu mai dorm de câteva nopți.”

„Baftă multă îți zic să ai.”

„ Mulțumesc, Doamne ajută. Na, te las, ne mai auzim.”

Conversația numărul doi.

„Ce faci fată? Te-ai gândit și tu să mă mai suni? Ți-ai adus aminte de mine?

„Păi am așteptat să mă suni tu.”

„Păi ce, tu nu poți suna? Dacă vezi că o săptămână eu nu te-am sunat, tu nu suni deloc? Eu acuma nu am timp de alții, tre’ să mă axez pe mine, acum eu sunt important, am examen, mă duc să susțin probele. Dacă vrei să reușești în viață tre’ să îți pui capu’ la contribuție. Sunt tare stresat, numai eu știu cum nu am dormit nopțile astea. Dar tu puteai să suni dacă îți păsa.”

A urmat un șir de fraze indescifrabile, la care tipul îi zise.

„Ia zi bagaboanto, mă mai iubești? Mare bagaboantă mai ești, hoațo. Ia zi, mai pui poze din alea sexy pe facebook? Live-uri ai mai făcut? Eu nu am mai intrat de ceva vreme. Mare bagaboantă ești. Hai zi că mă iubești, bagaboanto. Ți-e dor de mine?”

Ea nu știu sincer ce îi răspundea, dar el era pe firul lui.

„Păi pot vorbi, să ajung la destinație să îmi pun telefonul la încărcat și vorbim la noapte, când sunt și eu singur, și ești și tu”.

O dau și eu pe stilul lui, dar Doamne, mare ți-e grădina, și mulți îi sar gardul când poarta îi deschisă.

După aceste conversații plăcute, mă luă pe mine în vizor. Încercam să fiu cât mai monosilabică, dar nu îmi prea reușea. Am aflat că tipul avea trei copii acasă, nevastă-sa îi fugise acum 4 ani în Italia, la crăciun întorcându-se cu buza umflată. Era un om muncitor, căruia îi plăcea să lucreze pentru casa și copiii lui, iar acum îl tot suna o disperată de 40 de ani care nu îi dădea pace, și el, de milă, îi răspundea.

Au fost multe alte chestii dubioase trăite, unele pe tren sau autocar, altele au fost așa local, în drum spre facultate când tot felul de moșuleți se băgau în seamă cu mine, în stația de autobuz, de la conversația „ce număr a trecut acum” extrapolându-se o întreagă poveste de viață. Dar momentan cam asta e, o să mai revin și altă dată cu detalii.

Capitolul 6

Stăteam azi și mă gândeam că eu am parte doar de chestii dubioase. Poate sunt paranoică, însă s-au întâmplat anumite lucruri care, din punctul meu de vedere, nu sunt ok. Poate o fi și vârsta de vină, lumea dându-mi mai puțin decât am, poate și înfățișarea joacă rolul ei, însă au fost câteva momente în viață care ori mi-au dat shut down, ori mi-au provocat o criză de râs. Să o luăm cu începutul.

Vă pomeneam în postarea trecută de balurile de demult, când vremurile erau ceva mai grele (nu că acum ar fi altfel) și am zis că o să revin cu detalii despre cum decurge un bal astăzi. M-am lecuit și de ele, de vreun an nu am mai mers, mi-a ajuns.

Se știe sigur că în fiecare an se fac baluri în zilele importante de sărbătoare: paște, crăciun, hram. Debordând de un excepționalism dus la extrem, aceste baluri se numesc „Balul gospodarilor”. Păi dacă noi nu zicem despre noi că suntem gospodari, atunci cine să o facă?! Se pun afișe prin sat, drept avizier servind gardurile, în care se anunță locația (de obicei e căminul cultural), formația care va încânta gospodarii și îi va face să își rupă papucii de la atâta dans, suma plătită per pereche, cât și data. Când vezi un astfel de anunț, de obicei cu vreo săptămână-două înainte, încep discuțiile “Și? Mergi la bal?”, “Da? Se face?”, “Da’ cât e intrarea? Cine cântă?”. Cel puțin în cazul meu și al prietenei din capitolul trecut, mereu întrebăm prin jur cine mai merge, orientativ.

De vreo 2 ani încoace la noi în sat a revenit moda asta cu purtatul costumelor populare, nu comentez, avem niște costume superbe, dar păcat că se poartă doar din fudulie¹. Ca o paranteză, mi se pare puțin ironic faptul că un cuvânt precum fudulie, care înseamnă îngâmfare, în același timp are sens și de testicul. Practic, toți ăștia îngâmfați sunt până la urmă niște testicule. Tot mai mulți se afișează acum pentru a vedea „x” și „y” ce vestă din păr de pisică amestecat cu păr de iepure de Siberia are și câte zeci de milioane a dat. Recunosc, la un singur bal am fost și eu îmbrăcată așa și aș fi ipocrită să zic că nu m-am simțit mișto îmbrăcată în acel strai popular, pentru că avem niște costume wow, munca depusă pentru ele, detaliile de pe ele, chiar sunt wow. Ce fashion în ziua de azi și saci purtați pe cap, să facă ăștia cămăși cum avem noi, ăla îi fashion! Dar după cum ziceam, doar la un singur bal am fost așa îmbrăcată. La acele petreceri s-au întâmplat niște chestii pe care o să le includ aici, luându-le într-o ordine aleatorie și sperăm că nu va ieși un întreg haos.

Nu știu exact la câte baluri am fost, cred că vreo patru, încerc să îmi storc creierii, dar toate evenimentele mi se contopesc într-un singur bal.

În ziua respectivă, cu câteva ore înainte, începeau pregătirile. Cel puțin așa era la mine, de la păr, machiaj, ținută, apoi câteva selfie-uri și postări pe facebook, cam în asta consta rutina balului. Eu, mergând cu acea prietenă la baluri, ne întâlneam de obicei la reședința ei și începeam aranjatul. O propteam de un scaun și îi făceam câteva bucle, apoi mă proptea ea pe mine să mi le facă (muncă de echipa) și la final era machiajul pe care i-l făceam atât ei, cât și mie. De îmbrăcat se îmbrăca fiecare. După ce ne aranjam, ne făceam poze și ne admiram în oglindă de ne dădeam coate ca babele alea de la biserică care era prima la start, ne așezam cu atenție pe pat sau pe scaun ca să nu se șifoneze hainele și așteptam să plecăm. Să vă dau un pont: dacă balul începe la ora 10, tu mergi la ora 11, pentru că la 10 căminul e gol sau e prea puțina lume, și una e să intri în cămin când e plin și lumea vede că „x” cu blană de pisică și iepure de Siberia a intrat pe ușă, și alta e să mergi când nu e nimeni înăuntru.

Pe drum deveneam din ce în ce mai entuziasmate de petrecerea ce urma, se auzea muzica de la depărtare și intram parcă în acea atmosferă. Când ajungeam acolo, era plin, noi furișându-ne să căutăm un loc. La început, pentru primele două melodii, cel puțin eu și prietena, mai mult stăteam pe tușă, analizam sala, „uite pe x”, „uite pe y”, „ne băgăm și noi într-o horă?”. După tot acest preambul, ne puneam pe dans, fiind rapid acaparate de ritm.

Hai să vă dau niște detalii despre prietena mea. O știu pe fata asta de prin generală. Eu fiind mai mare cu doi ani decât ea, mereu eu am fost bărbatul feminizat din relația asta. De ce zic asta? Păi bărbat pentru că eu sunt mai mare, deci evident mai înțeleaptă, și feminizat pentru că mă cert ca o muiere și toate discuțiile de la mine pornesc. De prin generală am ochit-o și am avut grijă să mă feresc de ea pentru că avea fățuca aia de copchil prost, care ar fi confirmat orice ai fi zis tu, numai să fie și ea băgată în seamă. Apoi, încet încet, nu știu cum ne-am apropiat. Nu știu care a fost declicul care a produs asta, însă cert e că  am avut multe peripeții împreună, acum lucrurile parcă distanțându-se subtil, dar bănuiesc că ăsta e firescul, căci așa am pățit cam cu toți oamenii care au trecut prin amintirile despre care scriu acum. Pe parcursul anilor, din copilul ăla tăntălău, a devenit cam frumoasă, și astfel, la baluri ea mereu avea pretendenți la dans, eu mai mult sprijinind pereții. Recunosc, de ce să mint, că în momentele alea mă simțeam aiurea, dar uneori mă amuzam pe seama ei pentru că și ea și eu am dat de tot felul de dubioși.

La primul bal la care am mers (știu că purtam o pereche de pantaloni la dungă și o bluză maro pentru că afară era prea frig) memoria parcă mi-e ștearsă. Sau e posibil din ce voi povesti aici să se regăsească amintiri amestecate și de la acel bal.

Următorul bal de care îmi aduc aminte e cel la care am mers îmbrăcată în costum. A fost mișto, toate balurile au fost mișto. La ăsta cu costumul am dansat hore și am dansat și așa individual cu un tip cu care mai târziu m-am împrietenit pe facebook. Fiind în preajma crăciunului, la balul ăsta a fost multă lume, au fost chiar câțiva tineri din altă localitate. Nu cred că trebuie să mai menționez că unul dintre tipii ăia a pus ochii pe ea și a invitat-o la dans, iar în cele 5 minute cât dură melodia deja îi povestise viața lui, cum s-a accidentat la picior, la ce liceu învață (sportiv parcă), faptul că și el a făcut cursuri de dans și multe altele. Era frumușel, recunosc.

La un moment dat stăteam pe scaun pentru a lua o gură de aer de la atâta țopăit, și cum stăteam noi filosofând, am început să mâncăm ciocolată. Menționez că amândouă, cu câteva minute înainte, servisem o țuică bună de țară așa că nu te mai miri când eu am început să îl mituiesc pe ăla de lângă mine cu ciocolată. Ulterior, când încă stăteam pe scaun, prietena zise panicată: “Fată!!! Ăla se uită la picioarele mele!!”. Eu încercând să procesez ce anume spunea, am întrebat: „Ce? Cum adică?”, „Se uită la picioarele mele!!”, „Nu se uită băi, ce-i cu tine, tu mereu ai impresia că lumea se holbează la tine!”, „Ba da, se uită! Uite!!”. Nu am convins-o că acel om nu avea niciun fetiș cu picioarele ei, el singur a venit și i-a zis pe un ton amabil, afișând un zâmbet: „Hei, scuze, sticla cu băutură e în spatele picioarele tale, aș putea să o iau?”

Ați putea zice că mergem la baluri și suntem niște bețivani, dar să știți că balurile au și rol informativ. La un alt bal la care am mers să știți că am purtat o discuție filosofică despre viață și m-am descoperit eu ca om. De asemenea, am aflat ce e teratronul, care până atunci nu știam ce era, și anume că e un emițător de unde a căror lungime depășește lungimile de undă ale luminii, dar este mai mică decât a celor folosite în radiolocație (cu plăcere). Mi s-a pus și mie întrebarea existențială ce medic vreau să devin și am ajuns la concluzia că vreau să fiu veterinară, și cel mai important e că acel om cu care am stat la discuții avea mari idealuri de viață, adică în 10-15 va fi președintele acestei țări. Așa că să nu vă mire dacă în 15 ani o să mă vedeți pe la palat. Și ce spuneam eu mai sus de excepționalism? Tipul suferea de acest și sindrom, dar după am stat și am analizat că de fapt e foarte smart. Mi-a dat un shut down sever. Să vă explic. El a susținut că pe el toată lumea îl iubește, ceea ce la rându-mi i-am confirmat, după care, nu o să ghiciți asta nici într-o mie de ani, a mers pe scenă și EL a dat dedicație DE LA EL PENTRU EL, întorcându-se la noi și susținând încă o dată că lumea îl iubește. M-a fulgerat  în acel moment în creștet gândul că: „da! Cum nu m-am gândit la asta?”, și am zis: „Tu îți dai seama ce ai făcut acuma? Ai zis că toată lumea te iubește, și așa e, și ai mers să dai o dedicație pentru tine care de fapt e pentru noi, căci noi toți te iubim pe tine!!!” Acel om a devenit idolul meu de atunci.

Sper că nu v-am obosit, dar amintirile mele de la baluri nu sunt gata.

Am fost la un bal și la acel bal FINALLY am agățat și eu pe cineva!! Victorie. Acum că era doar cu școala vieții, că era de o vârstă cu mama, că mai era și fashion îmbrăcat ( adidași, blugi largi tip anul 2000, o maletă albă ce scotea pătrățelele în evidență și șapcă pe cap) nu conta, erau doar detalii. Ăla a fost cel mai dubios bal dintre toate. De ce? Pentru că de acea dată  eu am dansat mai mult și prietena a stat pe margine când nu se făceau hore. Așadar, ce am aflat în acea seară? Listă: sunt frumoasă, sunt frumoasă ca luna, am ochii căprui fură inima oricui, încă o dată că sunt frumoasă, sunt deșteaptă, să mă fac medic de corason ca să îl vindec, că sunt frumoasă ca luna din nou. Mi s-au mai spus și alte complimente din astea repetitive, dar de data asta tind să cred că era de la farmecul creat. La finalul balului i-am povestit prietenei că sunt frumoasă ca luna și am întrebat: “păi cum vine asta? Adică am un facies în lună plină așa cum au aia din Cushing?” După ce cu greu acest pretendent m-a lăsat, ca două dansuri mai târziu să mă ia din nou la joc, un alt pretendent își făcu apariția. Și cu al doilea am dansat, căci nu era frumos un refuz. Numai că omul era mai iute el din fire și eu nu reușeam să țin pasul, astfel zicându-i blând, căci eram și eu stoarsă de puteri, “uite, fata aia știe super bine să danseze”, la care el s-a uitat oarecum crispat la mine zicându-mi pe un ton sobru “nu, lasă că e ok așa”.

Mi-am adus aminte de primul bal, bat pariu că peste trei zile îmi aduc aminte de alte chestii, dar când am mers la primul bal, unchiul prietenei a venit și el cu nevastă-să. Ăsta, puțin pilit, albastrul irișilor lui căpătând o claritate năucitoare, fiind și prieten cu tata, mă luă la dans, declarând sincer „uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei”. Mai târziu chiar i-a zis  lui tata că dacă știa că eu mă duc la bal, își lua costumul ăla bun. Tot la primul bal, un tip venise și o luă la dans pe acea amică, iar pe mine mă bufnise râsul deoarece o privea oarecum intens. Astfel eu râdeam la ea și ea râdea la mine, ne uitam una la alta (cum am pățit cu baba aia la biserică), la care tipul îi zise: „la cine râzi așa? Râzi la mama ta?” ( pentru că atunci erau și părinții prieteni la bal).

Mă doare mâna cât am scris aici și nu am zis nici pe jumate din ce am trăit la balurile astea și senzațiile mișto de care am avut parte, pentru că la urma urmei chiar sunt niște amintiri foarte frumoase, și lăsând toată ironia asta la o parte și tot mișto-ul ăsta care nu are ca scop batjocura, pentru mine au fost niște clipe super faine, și momentul de după baluri când ne întorceam acasă rupți, cu muzică încă bubuind în urechi, și mâncam salată boeuf la 4 dimineața, reprezintă totul pentru mine.

---

¹  îngâmfare, înfumurare, încântare de sine, trufie deșartă. Testicul al unor animale.

Capitolul 5

Înainte ca la mine la țară să se mai construiască o biserică, imașul din fața casei mele era liber, fiind o întindere de iarbă verde ce îți clătea ochii, și era plin de copii pe timpul verii, printre acei plozi obraznici și gălăgioși aflându-mă și eu. Verile erau cele mai frumoase, și mă refer la verile care au durat până în clasa a patra, că de la clasa a cincea încolo s-a spart gașca. Dar până atunci, atât de multe clipe am adunat, încât nu o să le uit până mor. (asta dacă nu fac Alzheimer și uit și cum mă cheamă).

Ieșeam în timpul vacanțelor de vară pe imașul cel mare și puțin denivelat, o distracție totală fiind: adunam flori și făceam coronițe, făceam roata țiganului ( nu sunt rasistă, chiar așa se numește), jucam „țară, țară, vrem ostași”, “rațele și vânătorii”, „țările” (când arunci cu mingea în sus, strigând numele unei țări, noi alergând la depărtare cât mai mare, cu excepția jucătorului a cărui țară fu strigată și trebuia să prindă mingea), „flori, fete sau băieți”, „omul negru”, „telefonul fără fir” (și ce stâlciri ieșeau acolo, ca la final nici nu mai puteam pronunța cuvintele de la cât de tare râdeam), „1, 2, 3, la perete stai”, „podul de piatră”, „statuile”, „adevăr sau provocare” (ce mai provocări), „șotron”, săream coarda , băteam mingea, înălțam zmeie (doamne, ce dor îmi e să înalț un zmeu), ne dădeam cu bicicleta, stăteam pe țoluri și jucam cărți (popa prostu, chems, război, macao),iar când era noapte de tot, ne jucam de-a v-ați ascunselea prin șanțuri. Erau niște băieți mai mari care uneori mai veneau pe imaș cu un casetofon și puneau muzică, ei dansând pe un linoleum (mușama).

Acum e o biserică mare construită (pe lângă cea din centru), e frumoasă nu am ce zice, dar îmi e dor de imașul meu. Pe timpuri, când satul nostru a avut timp de opt ani de zile un primar cu doar 8 clase, fiind bunicul unui coleg din clasa mea, acel primar organiza tot felul de baluri pe câmpul din fața „reședinței” mele, în zilele de sărbătoare sau când se apropiau campaniile electorale. Să vă explic în ce cadru mirific decurgea totul. O să va zic în alt capitol cum decurg azi balurile, însă atunci, lumea era mult mai săracă. Se știa cu câteva zile înainte că duminică pe imaș la ora x va fi bal, astfel, o stare de petrecere se instala în tot satul. Pe imaș erau pregătiri intense, se aducea o remorcă de tractor care reprezenta scena și o împodobeau cu țoluri și scoarțe (de care va pomenisem în capitolele trecute). De asemenea, boxe mari erau instalate, tot pe remorcă, noi așteptând cu sufletul la gură să înceapă bairamul. În zilele respective ieșeam cu hainele cele mai bune întrucât toată lumea se aduna acolo și trebuia să ne admire și să se vorbească „uite ce costum frumos avea fata lui x”. Când campaniile electorale erau în plină desfășurare, primarul se urca în remorcă și mituia bărbații cu țigări, având următorul slogan: votați PD, fumați L&M. Nu votați PD, nu fumați L&M, noi dansând haotic în jurul remorcii ăleia, de zici că eram posedați, și chiuiam cât de tare puteam.

Dar au apus acele vremuri. Acum, cu noua biserică, am acces nelimitat din casă la fiecare slujbă, netrebuind să mai merg să iau parte in the middle of the people la rugăciune. E o chestie mișto și asta cu biserica. Eram Paștele trecut la slujbă și am trăit atâtea peripeții, că dacă aș fi vrut sa inventez totul, nu dispuneam de atâta creativitate. De obicei nu mă duc singură la slujbe, căci mă ia cu panică că nu prea știu ce să fac, mă refer când trebuie să mă pun în genunchi, când intru în biserică ce icoane să pup și multe altele.( la făcut cruce nu e așa greu că mă mai iau după alte enoriașe, și la pusul în genunchi e la fel, însă întotdeauna sunt unele care se pun în genunchi cu 10 minute mai devreme decât trebuie, deci nu pot risca).

Fun story, eram la o mănăstire și era destul de gol înăuntru, iar eu mă aflam singură, mai în spate, prinsă de pioșenie și închinându-mă de zor, când un alai de 5 preoți se îndreptă înspre mine, cu un sfeșnic cu lumânare (deși cred că asta e o exprimare pleonastică) în mână. Nu vreți să știți ce transpirații reci m-au luat și ce palpitații îmi reverberau în piept, întrucât așa ceva nu mai văzusem și nu știam ce trebuia făcut. M-am calmat câteva clipe mai târziu când am văzut că s-au oprit și au început să zică o rugăciune, but man, clipa aia dinainte!

Revenind. Am mers la biserică împreună cu o prietenă dragă, pentru că noi două mereu mergem la slujbă, suntem niște fete tare credincioase, din toată biserica cel mai dârz stăm la închinăciune. Și fiind în perioada dinainte de Paște, în Vinerea mare, la denii se cântă. Eu și prietena nu ratăm acest eveniment niciodată, pot spune că suntem vocea corului. Ne-am luat pozițiile de atac, în fața altarului, cu câte o lumânare într-o mână  (de aia scumpă, la 5 lei) și cărticica cu versurile în cealaltă mână (că doar nu aveam cum să le știm din cap). Să vă dau mai multe detalii despre corul bisericii. La țară, pe lângă popa, mai este un dascăl care cântă, dar, de fapt, (și aici urmează adevăratul twist al poveștii) babele sunt vocea bisericii. Ele sunt cele care cântă cu patimă, aș putea zice că o fac cu o sinceritate dureroasă, întrucât niște voci sugrumate, sparte, țiuitore și total asincrone se aud în toată biserica. Eu și prietena eram flancate din toate părțile de ele, una stând chiar în fața mea. De la început nu mi-a plăcut de ea, însă mi-am zis în gând că “nu am ce face”. Și am avut dreptate. În timpul slujbei, când nu cântam, se tot întorcea la mine și se uita lung. Eu neștiind ce se întâmplă, mă uitam înapoi, zâmbindu-i. Ea se uita, eu mă uitam, până după vreo 10 minute când se întoarse înspre mine și îmi zise: „Ăsta îi Prohodul Maicii Domnului! Îl știi, ia zi, îl știi?”. Luându-mă total pe nepregătite (pentru că eu în momentul ăla analizam o babă din colțul opus care la rându-i mă analiza pe mine) am răspuns că nu. Ăla cred că a fost declicul pe care îl aștepta: „Eee cum să nu știi Prohodul Maicii Domnului, ia și ascultă! Cum să nu știi Prohodul Maicii Domnului! Da da, ăsta e Prohodul Maicii Domnului!”. Am avut impresia că acea exprimare repetitivă era mai mult pentru ea, ca să se convingă, dar nu i-am zis nimic, doar nu era să mă cert cu baba la biserică (deși am mai făcut asta). Cinci minute mai târziu, când am reluat cântatul, se întoarse din nou înspre mine și îmi zise: „așa, așa! Mai tare. Așa.”. În sinea mea deja toată pioșenia se scurse, niște înjurături făcându-și parcă loc. Oricum trecu și asta, între timp prietena mea luase foc de la o lumânare de prin preajmă, o flacără arzând maiestuos pe spatele ei, distrugându-i eșarfa. Cu toate acestea, slujba se apropia cu pași rapizi de momentul ieșirii afară. În Vinerea mare, după acele cântări, Sfântul Epitaf, zis și Sfântul Aer, e scos afară, lumea înconjurând biserica de trei ori. Dar, există niște reguli! Întregul alai e condus de două persoane care duc în mână o icoană, și ghiciți oare cine fură cele două persoane? Nu cred că bănuiți.

În timp ce ne aflam încă în biserică, lumea forfotind în jur, dându-și coate care mai de care să ia primul startul, acel drac de babă își făcu suav apariția lângă noi, precum un ninja urmărind orice mișcare, și zise: „voi două trebuie să duceți icoana. păi cum, sunteți la medicină, trebuie să duceți icoana!”. Ei, atunci mi s-a tăiat, răspunzându-i pe un ton rece: „Consider că nu contează statutul și faptul că noi suntem la medicină, la urma urmei toți suntem oameni”.  S-a uitat destul de urât la mine, de ce să mint, cred că procesa ce i-am zis, dar ideea e că tot am dus icoana. De aici, a fost o distracție totală. Imaginați-vă aproximativ 100 de oameni, tu fiind în fruntea lor, ei ținându-se după tine. Aia cu înconjuratu’ fu treabă grea pentru că din când în când trebuia să și te mai oprești, și acolo era baiu’, când ne opream? După ce că icoana era mai mare decât mine, eu având doar 1 metru 53, după ce că nici nu vedeam de ea, mai eram și stresată că „acum ce facem?”. Prietena ținea de celălalt colț al icoanei, întrebând în disperare din zece în zece secunde pe baba din spatele nostru: „când ne oprim? Ne oprim acuma?”. La un moment dat, când ar fi trebuit să ne oprim, însă am mai făcut câțiva pași, se auzi din spate un glas de copil needucat, citez: „Hoooo”. La pornire bineînțeles că prietena i-o luă înainte și îmi zise ea mie „hai geee”, că să nu se mai streseze băiatu.(la țară, „diii”se zicea cumva altfel pronunțat, „geee”).

Momentul incantației de trei ori în jurul bisericii se termină. Urma de acum etapa următoare. După ce ni s-au făcut poze și am fost și filmate pe podiumul de defilare, a urmat etapa proptirii cu icoana în fața ușii bisericii, ca lumea să treacă și să o pupe. Stativ: eu și prietena mea (bine, ai fi zis că era doar ea pentru că eu nu mă vedeam). Dar o chestie dubioasă care mi s-a întâmplat atunci când lumea săruta icoana, și căruia i-am găsit explicația câteva minute mai târziu, a fost că multă lume mă mângâia pe mână (mâna cu care țineam icoana în partea de jos) și era destul de creepy căci nu avea de ce să o mângâie. După slujbă, mi-a zis prietena: „ai auzit ce se rugau unii, mă bufnea și râsu’, dă doamne să se însoare”, which now it makes sense , căci sunt o partidă bună în sat, am avere.

Dar, după toată acea muncă asiduă pe care am depus-o, cel mai important a fost că, la final, preotul ne-a lăudat în fața enoriașilor cât de frumos am cântat și am dus noi icoana și asta a făcut totul.

Capitolul 4

Zilele trecute, în drumul spre facultate, am trecut pe lângă o casă veche în față și în amintiri lovindu-mă un miros din ăla bătrânesc, care mi-a adus aminte de străbunica. Am scos telefonul din buzunar pentru a-l suna pe tata ca să îi zic de incident și am început să râdem amândoi,aducându-ne cu drag aminte de ea. Mă întrebă tata “Și? N-ai intrat și tu în casă?”, la care îi răspunsei „Cum să intru? Dacă are furca după ușă cum ținea bunica?”,  „Ei și ce dacă avea băbuța furcă după ușă, dacă venea unu să îi fure banii, nu mai ajungea ea la furcă.”

Așadar, am avut o străbunică (bunica bunicii din partea tatălui, Dumnezeu să o ierte), care fu ea o persoană bună, dar nu cu mine, nu eram eu strănepoata ei preferată, mai rece ca persoană  fiind. Pe verișorii mei îi adora. Din când în când, când bunica mergea să își viziteze mama care era văduvă, mergeam împreună cu verișoara mea “la vale” și de fiecare dată când eram la ea luam purici, devenea o luptă acerbă între noi și ei, și care pe care. În zilele alea, cât eram la ea, multe peripeții se mai întâmplau (știu că sună ca în povestirile lui Ion Creangă, dar chiar așa se întâmpla). Doamne, era cam rea uneori băbuța, dar cu așa mult drag îmi aduc aminte de ea acum, și de fiecare dată când mai dau pe la biserică (ceea ce e cam rar pentru că pățesc doar lucruri neplăcute; în următorul capitol o să vă povestesc de asta), pun o lumânare și pentru sufletul ei. Și cum să nu fii rău când vezi că toți nepoții tăi fac prostii. Îmi povestea tata că el împreună cu văr-su, când mergeau la ea, se urcau sus pe sobă și de acolo săreau pe pat. Au sărit de atâtea ori încât îl rupseră în două, ei luându-și rapid tălpășița, că altfel coada de la matură pe spatele lor ar fi fost.

Dar revenind, eu și var-mea eram cam șui, unde era loc de necaz, acolo eram și noi: furam struguri, una fura, una stătea la pândă, furam cârnațul din cămară (la cârnaț înțeleg că nu ne lăsa, dar la struguri nu, nu e ca și cum mâncam toată via), îi furam bomboanele cu gust de mentă, lipicioase și expirate că stăteau cu lunile într-un pahar în dulapul cu vitrină. Ideea e că făceam multe prostii. Dar părțile cele mai plăcute erau iarna când ne urcam pe soba cu cuptor și stăteam acolo la cald, privindu-i de sus pe cei din jurul nostru cum fac treabă. Nu știu de ce îmi vine în minte o scenă cu tăiatul porcului, eu și var-mea cocoțate sus fiind, un iz de lut cald colonizându-ne simțurile, iar restul adulților trebăluind prin cameră.

Avea străbunica o casă cu trei camere, una era camera comună, ca la țară, una zisă „casa mare” (și noi la fel aveam, de fapt toate casele din sat așa erau compartimentate), și o cămară. Când pășeai în „casa mare”, un miros stătut de naftalină te lovea peste față și după ce ieșeai din camera aia parcă și tu stătuși la conservat o vreme acolo. „Casa mare” era mereu curată, dacă preotul venea la tine, acolo îl primeai. Tot acolo țineai tot ce aveai mai de preț, zestrea, hainele de mers la biserică, banii la ciorap, tinerețea ta dusă, iar camera era amenajată precum un muzeu, cu scoarțe¹ pe perete (un fel de țol de pus pe perete, dar tehnica și modelul de lucru altele fiind), cu zestrea într-un colț, cu un dulap masiv în celălalt colț, cu câteva laițe² pentru nunți sau înmormântări și într-o parte a camerei avea băbuța sicriul. Mi s-a părut macabru și șocant să văd acel sicriu, căci nu înțelegeam de ce îl avea, nu era ca și cum mâine ar fi murit, mai durau ani până se întâmpla asta (și chiar așa fu), dar impactul inițial fu destul de frapant. Ulterior m-am obișnuit cu el și ne jucam de-a v-ați ascunselea cu var-mea și ceilalți veri pe lângă el.

Străbunică-mea avea un obicei dubios. Și când zic dubios, era chiar dubios, dar eram fascinată cumva pentru că nu mai văzusem asta. Dacă vreți să nu fiți îngrețoșați, nu citiți mai departe. Străbunica era ok cu tranzitul, și știți la țară cum e cu wc-ul în fundul curții, așa era și la străbunica, numai că ea nu îl prea frecventa. Când nu trecea nimeni pe drum, mergea în mijlocul ogrăzii, tensiunea era eliberată, apoi, după ce își aranja la loc fustele (că avea vreo 3 pe ea), cu mâna dreaptă lua știți voi ce și îl arunca peste gard, în grădină, la gunoi. (știți voi, gunoiul de țară, în termeni tehnici și fancy, îngrășământ natural).

Când a murit, știu că bunica a plâns mult. Bunica e o femeie bună și miloasă, nu cred că există așa bunică bună pe lumea asta cum e bunica mea. Poate cu toții zicem asta, însă bunica mea chiar e bună. S-a adunat toată familia la casa străbunicii pentru a pregăti totul: au făcut curat, au luat ce mai trebuia pentru priveghi și înmormântare (prăjituri, sucuri, băutură, prosoape de dat împreună cu colacul), au pus femei care să pregătească mâncarea pentru praznic, au anunțat și popa că din nou face un ciubuc și multe altele. Dar acum când stau și mă gândesc la moartea ei, nu am o senzație de tristețe, ci una de fericire. Să vă detaliez. Am stat câteva zile la casa străbunicii, 3 zile se ține mortul pe masă la țară, apoi are loc ceremonia îngropării, iar în zilele alea a fost un moment oportun ca eu și var-mea (aia care era ca o soră pentru mine), plus cei doi veri (favorizații) plus încă o vară (care era apropiată de cei doi veri, întrucât ei toți 3 stăteau la oraș; și var-mea bună stătuse la oraș o perioadă, ulterior mutându-se la țară), deci reiau, a fost momentul oportun ca noi să ne adunăm și să ne distrăm de minune. Părinții erau în treaba lor, noi într-a noastră. Am jucat v-ați ascunselea în păpușoi (știu că îi porumb, dar în amintirile mele a rămas păpușoi), și vara ce se înțelegea cu cei doi veri o luase la fugă și căzuse, alunecând pe iarbă și înverzindu-se toată. A fost un moment dramatic, rememorez în detaliu că avea o pereche de pantaloni scurți, galbeni pe ea, cu un tricou alb și maică-să se căina că „vai, biata ei fată, așa frumoasă, a căzut și s-a murdărit”, dar trecu evenimentul. Însă îmi mai aduc aminte cu o claritate copleșitoare de un moment de frustrare din partea mea și a lu var-mea, când unul dintre veri mâncase o cutie întreagă cu prăjituri (rămase de la priveghi) noi mâncând doar vreo 2-3 (prăjituri, nu cutii). Trecură toate, și acea scenă, și înmormântarea la care am făcut câțiva bănuți, căci la țară, când duci mortul înspre cimitir, rudele aruncă cu bani mărunți în urma lui pe jos. Alte detalii tehnice nu prea îmi aduc aminte, ci doar că eu și verișorii alergam ca niște descreierați pe acolo.

Când eram mai mică, mică de tot, mai aveam o străbunică din partea mamei, dar de ea nu îmi prea aduc aminte. Știu că era o bătrânică tarată și atât. Nu am amintiri cu ea, vag de tot mi se conturează un chip în minte, prin fața ochilor perindându-se imaginile cum la un moment dat era hrănită printr-o pâlnie, conectată la un furtun. Știu în schimb de moartea ei, și anume de momentul când femeile din familie o îmbăiau pentru înmormântare. Am intrat din greșeală în camera în care ele se ocupau de ea. Un om fără simțiri era întins pe un nailon pus pe podea, complet dezbrăcat, iar câteva femei, îmbrăcate în negru, mișunau în jurul ei și o ungeau cu spirt. Dintr-o dată cineva a țipat la mine să ies afară. Și am ieșit. Acum, dacă e să mă exprim în termeni ceva mai puțini umani, a fost primul cadavru văzut, întins fără viață pe podea, palid, rece, în aer simțindu-se un iz înțepător. Și culmea e că mi s-a părut ceva atât de firesc, nu am fost înspăimântată, și chiar în mintea mea, la vremea respectivă, s-a conturat în minte întrebarea “dar ce are dacă stau și eu să văd? sunt curioasă”.

Acum cred că se explică de ce străbunica din partea tatălui nu prea mă plăcea.

---

¹ lăicér, lăicere, s. n. (Mold.) –  scoarță îngustă de lână colorată, țesută cu dungi sau alesături, cu care se împodobesc la țară lavițele și pereții.

² láiță, -e, (laviță), s.f. – 1. Bancă din scânduri (fără spătar) așezată în lungul pereților în casele tradiționale și care servesc și drept paturi. 2. Scândura pe care se așază mortul.

Capitolul 3

Să vă zic de admiterea în liceu, o să fie destul de a-cronologic ceea ce așez pe hârtie în aste zile, o să sar când în perioda copilăriei, când în prezent.

Eu am făcut filologie intensiv englez, am o postare aici în care explic de ce am dat la medicină și menționez și de liceu. Dar hai să vă dau detalii de munca asiduă și de stresul părinților, acele momente de chin prin care ei au trecut și nu puteau dormi nopțile. Cred că părinții sunt mult mai stresați uneori decât copilul, și tot acel stres și-l revarsă sub forma unui jet de presiune pe umerii lui, iar sentimentele lor reprimate tot pe copil și le revarsă. Dar hai să o luăm de la capăt. În clasa a opta, când sufeream eu din dragoste neîmpărtășită, prin semestrul doi, am început să mă înțeleg din ce în ce mai bine cu un alt coleg. De fapt, noi ne înțelegeam bine de prin clasa a șaptea, dar printr-a opta parcă s-a înfiripat ceva. (tot la mine, stați liniștiți, nu e cu happy end). Cu acel coleg vorbeam în fiecare zi, îmi plăcea atât de mult sunetul râsului lui și era mereu atât de glumeț și ironic, încât mă făcea și pe mine să râd. De abia așteptam să ne vedem la școală, să jucăm x și o în pauze. Până într-o zi, când s-a întâmplat o chestie. Să vă explic. Eu eram cam proastă pe atunci, de abia acum îmi dau seama de acest aspect, dar atunci, fiind influențată din toate părțile, “să nu îți faci părinții de rușine”, eram tocilara și șefa clasei, cu notele cele mai mari și, astfel, eu îi dădeam dirigintei raportul (adică pâram). Nu mai știu care a fost disputa de atunci, însă, în pauză, colegul al cărui râs mie îmi trezea fiori plăcuți, îmi zise: “ce știi tu, ești proastă, nici măcar nu ieși din casă, stai toată ziua în casă și înveți ca proasta!”. Ceea ce era adevărat și nu era. Pentru că eram și sunt o procrastinatoare. Mă uitam toată ziua la desene, filme cu turci (că la ora 4 începea Poveste de familie) și seara mă apucam și eu de teme. Dar ce e drept, nu prea ieșeam din casă. Cu toate acestea, m-a supărat acea atitudine, căci noi ne înțelegeam foarte bine și credeam că, mai întâi de toate, era prietenul meu. Și astfel, așa m-am supărat eu pe viață și aia fu marea poveste de dragoste încheiată precoce. Dar poate că fu mai bine așa, căci tezele cu subiect unic erau la finele acelui an, iar ele, împreună cu mediile din toți cei 4 ani, reprezentau șansa sau eșecul nostru de a fi acceptați în liceul pe care ni-l doream. Cărțile Cireșarii m-au marcat atât de mult, încât la un subiect la limba română, unde trebuia să facem o mini compunere, eu i-am pus titlul Fata în alb ( volumul doi din Cireșarii se numește așa) Când diriginta venise să ne vadă în timpul examenului, se uită în foaia mea și îmi zise “ce treabă ai tu cu fata în alb?”. Nu i-am zis nimic, dar nici nu am șters acel titlu, mă simțeam chiar mândră de la atâta creativitate.

După ce am dat examenele vieții, a urmat completarea acelor cereri de admitere la liceu, cu mers de mânuță cu părinții la școală, cu bătăi de cap și, mă repet, mult stres ( în special din partea mamelor). Am mers la școală, am stat în cancelarie, zici că era consiliu, toți profii și directorii erau adunați în jurul meu și multe discuții au avut loc în acea zi călduroasă pe baza alegerii liceului. De ce să mint, m-am simțit bine, căci eu fiind prima pe școală din generația mea, am avut parte de acest privilegiu. Am completat foile iar într-o săptămână trebuia afișată și repartiția. Mi-o aduc aminte în detaliul detaliului.

Era o zi caldă de vară, eu și ai mei eram plecați în oraș (aveam o dacie roșie și mai ieșeam la plimbare),iar pe la ora 4 când ne-am întors acasă, mă sună o colegă, anunțându-mă că s-au afișat repartițiile, însă ea nu dispunea internet să vadă. (Da, eram evoluați, din nou printre primii din sat ce aveau internet). Când am auzit vestea, a picat cerul peste mine, dar la mama fu și mai grav. Aveam noi o masă în fața geamului pe care stătea calculatorul în toată splendoarea lui. Am apăsat cu degetele tremurânde butonul de aprindere, cu mama în spatele meu care îmi trimitea toate undele stresante fix în ceafă. Și i-am zis: “ieși, te rog, vreau să văd singură”. Rețeaua era încărcată, a durat 10 minute să mi se încarce pagina și să mă găsesc pe mine, dar da, fusesem admisă acolo unde îmi dorisem. Pentru încă o dată reușisem ce îmi propusem eu (și ei mei). M-am dus în hol (la țară se zice tindă),unde mama stătea cu un pahar de bere în mână și bea din el. Nu, să știți că mama nu e acoolistă, dar cred că de la emoții a simțit nevoia atunci de o băutură. (doamne, dacă citește mama asta, mă dezmoștenește.). Restul e poveste, i-am dat vestea, fericire mare în toată familia și, cel mai important, laudă în tot satul.

 

Capitolul 2

Eram într-o zi pe autobuz și am văzut doi liceeni sărutându-se. Ori aveam eu o stare proastă, ori chiar sunt o persoană dificilă, însă când i-am văzut lingându-se în fața mea, plescăiturile lor răsunându-mi în urechi cu un ecou intensificat, în clipa respectivă, mi-a trecut prin minte că i-aș da cu capul de geam pe amândoi (nimic personal având cu ei). După ce am coborât în stația de autobuz, în drumul spre locuință, mi-au venit în gând oamenii de acasă, de la mine de la țară. Păi eu dacă și acum mă plimb cu o persoană de sex masculin pe drum, jumătate de metru distanță fiind între noi doi, 3 ore mai târziu și la slujba de duminică se vorbește că eu mă mărit. Prejudecățile de la țară există și în ziua de azi, există în bunicii noștri și în copiii pe care i-au crescut. Și nu zic asta cu tentă de reproș, oricum eu acasă când mă duc rar ies din curte, dar m-am confruntat în trecut cu fenomenul “ce zice lumea”. Să vă povestesc, am așa un chef zilele astea de a rememora anumite scene din viața asta efemeră.

M-am născut și am crescut la țară, după părerea mea cel mai frumos lucru. Am avut parte de o copilărie extraordinară ( o să intru în detalii despre asta mai încolo), dar sunt anumite lucruri care și în ziua de azi mă frustrează, dovadă că nu am putut trece peste acele “incidente”. Să o luăm pe rând. Am început grădinița într-o clasă cu vreo 30-40 copii. Eram extrem de mulți, vă dați seama ce concurență pe părinți și cât stres în a dovedi că plodul lor e cel mai cel. Așadar, perioada cu grădinița a fost perioada cu etalatul hainelor, care copil e cel mai frumos, care e cel mai deștept, care evoluează cel mai rapid, care e preferatul educatoarei ( că și acolo era luptă), care ia cel mai frumos cadou educatoarei, care zice CEA MAI LUNGĂ poezie în fața părinților cu ocazia serbării de crăciun. (da,da și acolo erau concurențe). De mici am fost învățați să ne luptăm între noi, să ne etalăm talentele și să arătăm celorlalți care e cel mai bun. Apoi a urmat generala, păi dacă în timpul generalei tu nu învățai cum trebuie, iar mama mergea la ședință și o făceai de rușine în fața celorlate mame (pentru că asta era de fapt problema, ce zic celelalte mame și nu faptul că poate acel elev are note mici că nu îi place o anumită materie sau nu o înțelege) era bai mare. “Păi cum, eu îți dau de mâncare, te îmbrac, îți cumpăr cele mai frumoase haine ca să fii cel mai frumos dintre toți copiii, iar tu nu ești în stare să iei note bune și mă faci de rușine în fața celorlate mame?! Dar ce o să zică ele despre mine? Că sunt o mama proastă, că nu știu să te educ!! Așa mă răsplătești tu pe mine?”, citat încheiat. Am trăit și eu asta pe pielea mea, nu prea des pentru că am fost bună la învățătură. ( vreau să zic tocilară, am fost tocilară). Am avut niște colegi atât de deștepți, cu o gândire atât de logică, și, în sinea mea, mereu am fost oarecum invidioasă pe ei, dar nu invidia aia răutăcioasă, ci un sentiment gol care mi se contura în suflet că pe mine nu prea mă duce capul. După cum vă ziceam mai sus, de fenomenul ce zice lumea, în generală am dus o luptă continuă cu “învață că mă faci de rușine, mergi la biserică cu hainele astea pe care ți-am zis să le îmbraci, nu vorbi cu „x” că ce o să zică lumea de mine”. Și uite așa, mi-am construit viața în jurul unor oameni pe care nici măcar nu știu cum îi cheamă, dar ca să nu mă fac eu de rușine (adică părinții), am devenit total altceva, un produs al societății care a făcut ceea ce i s-a cerut și impus și și-a clădit viața în jurul acestor preconcepții. Fenomenul acesta e în plină anvergură și în timpul prezent, stați liniștiți, mama încă îmi zice să nu fac „x” că o fac de rușine, dar acum, nu prea o mai bag eu în seama. Să vorbească oamenii, ce au altceva de făcut, cum și eu vorbesc de alții, cum și ea o face, un cerc vicios.

O scenă care m-a făcut să plâng și m-a determinat să mă închid puțin câte puțin în mine (poate de asta sunt așa în ziua de azi), a fost la începutul clasei a opta. Rememorez în detaliu acele vremuri. Era la tv pe atunci, pe un post, o telenovelă turcească, „1001 și una de nopți”, o redifuzau ăștia, iar în prima săptămână de școală, neavând teme, având un orar extrem de lejer, chiar și la ore plictisindu-ne căci erau de abia primele zile, nici catalogul nu era terminat, am zis că mai pot ieși seara pe afară cu prietenii. (fete și băieți). Pe parcursul generalei, în toți acei ani am fost mega îndrăgostită de un coleg, dar el niciodată nu se uitase la mine, pentru că să fim serioși, nu prea ieșeam din casă (mă uităm la desene non-stop, la telenovele cu turci, citeam și îmi făceam temele), aveam și o greutate mai mare (a râs de mine pe subiectul asta, nu vreți să știți cum m-am simțit în momentul ăla, ceva s-a frânt în mine). Deci, eram super in love cu tipul ăla și, în serile de la începutul anului, venea special pe strada noastră, dar nu pentru mine, ci pentru altă colegă de clasă. Dar în naivitatea mea, credeam că poate mă va observa și pe mine. (Spoiler: nu). În acele zile am tot ieșit, până joi, când m-am întors acasă (ora 22 era maxim maximorum până la cât stăteam afară, în timpul vacanțelor de vară, când nu era școală, puteam sta și pana la 3 dimineața, că nu avea treabă cu mine), ca să dau de mama plânsă, făcând pe drama queen pe canapea, cu filmul de turci în față. Am simțit pericolul, așa că am salutat și am mers să îmi fac ghiozdanul. Au trecut vreo 5 minute învăluite într-o atmosferă apăsătoare, eu așteptând izbucnirea care veni ceva mai rapid decât mă așteptasem. “Păi ce?! Crezi că eu nu văd? Gataaa, adio fata mea care învață, acum ieși toată seară, te-ai destrăbălat, am văzut că nu mai înveți precum învățai înainte pentru școală!”, citat încheiat, insert plânset. Știu că am fost nesimțită atunci cu ea, căci am răspuns destul de răutăcios, dar în sinea mea ceva s-a rupt și nu s-a mai vindecat de atunci. Am simțit o dezamăgire și o naivitate profunde, dar venind din partea mea. Până în clasa a opta fusesem mereu prima pe clasă, chiar pe școală, cu medii crescânde de la an, cu ședințe în care diriginta mă dădea exmplu clasei, iar faptul că am ieșit câteva zile din casă a dus la astfel deducții, m-au făcut evenimentele să mă închid iarăși în mine.

Am muncit atât de mult, am vrut să fie mândră de mine că să nu o fac de rușine în fața celorlalți, iar ea nu avea încredere în mine. Doar știa că sunt un șoarece ce nu iese din casă, că atunci când lecțiile de la școală se vor înmulți, eu nu voi mai aiura pe afară. Și când mă întorceam înspre locuință, mi-am zis: foarte bine că ăia se lingeau pe autobuz, să își trăiască toate senzațiile la timpul lor. Încă nu sunt de acord să o facă chiar pe autobuz (eu tot i-aș da cu capul de geam că erau chiar enervanți), dar totuși, așa ca și idee, că și eu m-am ghidat și am făcut ce au vrut alții și vezi unde s-a ajuns.