Capitolul 5

Înainte ca la mine la țară să se mai construiască o biserică, imașul din fața casei mele era liber, fiind o întindere de iarbă verde ce îți clătea ochii, și era plin de copii pe timpul verii, printre acei plozi obraznici și gălăgioși aflându-mă și eu. Verile erau cele mai frumoase, și mă refer la verile care au durat până în clasa a patra, că de la clasa a cincea încolo s-a spart gașca. Dar până atunci, atât de multe clipe am adunat, încât nu o să le uit până mor. (asta dacă nu fac Alzheimer și uit și cum mă cheamă).

Ieșeam în timpul vacanțelor de vară pe imașul cel mare și puțin denivelat, o distracție totală fiind: adunam flori și făceam coronițe, făceam roata țiganului ( nu sunt rasistă, chiar așa se numește), jucam „țară, țară, vrem ostași”, “rațele și vânătorii”, „țările” (când arunci cu mingea în sus, strigând numele unei țări, noi alergând la depărtare cât mai mare, cu excepția jucătorului a cărui țară fu strigată și trebuia să prindă mingea), „flori, fete sau băieți”, „omul negru”, „telefonul fără fir” (și ce stâlciri ieșeau acolo, ca la final nici nu mai puteam pronunța cuvintele de la cât de tare râdeam), „1, 2, 3, la perete stai”, „podul de piatră”, „statuile”, „adevăr sau provocare” (ce mai provocări), „șotron”, săream coarda , băteam mingea, înălțam zmeie (doamne, ce dor îmi e să înalț un zmeu), ne dădeam cu bicicleta, stăteam pe țoluri și jucam cărți (popa prostu, chems, război, macao),iar când era noapte de tot, ne jucam de-a v-ați ascunselea prin șanțuri. Erau niște băieți mai mari care uneori mai veneau pe imaș cu un casetofon și puneau muzică, ei dansând pe un linoleum (mușama).

Acum e o biserică mare construită (pe lângă cea din centru), e frumoasă nu am ce zice, dar îmi e dor de imașul meu. Pe timpuri, când satul nostru a avut timp de opt ani de zile un primar cu doar 8 clase, fiind bunicul unui coleg din clasa mea, acel primar organiza tot felul de baluri pe câmpul din fața „reședinței” mele, în zilele de sărbătoare sau când se apropiau campaniile electorale. Să vă explic în ce cadru mirific decurgea totul. O să va zic în alt capitol cum decurg azi balurile, însă atunci, lumea era mult mai săracă. Se știa cu câteva zile înainte că duminică pe imaș la ora x va fi bal, astfel, o stare de petrecere se instala în tot satul. Pe imaș erau pregătiri intense, se aducea o remorcă de tractor care reprezenta scena și o împodobeau cu țoluri și scoarțe (de care va pomenisem în capitolele trecute). De asemenea, boxe mari erau instalate, tot pe remorcă, noi așteptând cu sufletul la gură să înceapă bairamul. În zilele respective ieșeam cu hainele cele mai bune întrucât toată lumea se aduna acolo și trebuia să ne admire și să se vorbească „uite ce costum frumos avea fata lui x”. Când campaniile electorale erau în plină desfășurare, primarul se urca în remorcă și mituia bărbații cu țigări, având următorul slogan: votați PD, fumați L&M. Nu votați PD, nu fumați L&M, noi dansând haotic în jurul remorcii ăleia, de zici că eram posedați, și chiuiam cât de tare puteam.

Dar au apus acele vremuri. Acum, cu noua biserică, am acces nelimitat din casă la fiecare slujbă, netrebuind să mai merg să iau parte in the middle of the people la rugăciune. E o chestie mișto și asta cu biserica. Eram Paștele trecut la slujbă și am trăit atâtea peripeții, că dacă aș fi vrut sa inventez totul, nu dispuneam de atâta creativitate. De obicei nu mă duc singură la slujbe, căci mă ia cu panică că nu prea știu ce să fac, mă refer când trebuie să mă pun în genunchi, când intru în biserică ce icoane să pup și multe altele.( la făcut cruce nu e așa greu că mă mai iau după alte enoriașe, și la pusul în genunchi e la fel, însă întotdeauna sunt unele care se pun în genunchi cu 10 minute mai devreme decât trebuie, deci nu pot risca).

Fun story, eram la o mănăstire și era destul de gol înăuntru, iar eu mă aflam singură, mai în spate, prinsă de pioșenie și închinându-mă de zor, când un alai de 5 preoți se îndreptă înspre mine, cu un sfeșnic cu lumânare (deși cred că asta e o exprimare pleonastică) în mână. Nu vreți să știți ce transpirații reci m-au luat și ce palpitații îmi reverberau în piept, întrucât așa ceva nu mai văzusem și nu știam ce trebuia făcut. M-am calmat câteva clipe mai târziu când am văzut că s-au oprit și au început să zică o rugăciune, but man, clipa aia dinainte!

Revenind. Am mers la biserică împreună cu o prietenă dragă, pentru că noi două mereu mergem la slujbă, suntem niște fete tare credincioase, din toată biserica cel mai dârz stăm la închinăciune. Și fiind în perioada dinainte de Paște, în Vinerea mare, la denii se cântă. Eu și prietena nu ratăm acest eveniment niciodată, pot spune că suntem vocea corului. Ne-am luat pozițiile de atac, în fața altarului, cu câte o lumânare într-o mână  (de aia scumpă, la 5 lei) și cărticica cu versurile în cealaltă mână (că doar nu aveam cum să le știm din cap). Să vă dau mai multe detalii despre corul bisericii. La țară, pe lângă popa, mai este un dascăl care cântă, dar, de fapt, (și aici urmează adevăratul twist al poveștii) babele sunt vocea bisericii. Ele sunt cele care cântă cu patimă, aș putea zice că o fac cu o sinceritate dureroasă, întrucât niște voci sugrumate, sparte, țiuitore și total asincrone se aud în toată biserica. Eu și prietena eram flancate din toate părțile de ele, una stând chiar în fața mea. De la început nu mi-a plăcut de ea, însă mi-am zis în gând că “nu am ce face”. Și am avut dreptate. În timpul slujbei, când nu cântam, se tot întorcea la mine și se uita lung. Eu neștiind ce se întâmplă, mă uitam înapoi, zâmbindu-i. Ea se uita, eu mă uitam, până după vreo 10 minute când se întoarse înspre mine și îmi zise: „Ăsta îi Prohodul Maicii Domnului! Îl știi, ia zi, îl știi?”. Luându-mă total pe nepregătite (pentru că eu în momentul ăla analizam o babă din colțul opus care la rându-i mă analiza pe mine) am răspuns că nu. Ăla cred că a fost declicul pe care îl aștepta: „Eee cum să nu știi Prohodul Maicii Domnului, ia și ascultă! Cum să nu știi Prohodul Maicii Domnului! Da da, ăsta e Prohodul Maicii Domnului!”. Am avut impresia că acea exprimare repetitivă era mai mult pentru ea, ca să se convingă, dar nu i-am zis nimic, doar nu era să mă cert cu baba la biserică (deși am mai făcut asta). Cinci minute mai târziu, când am reluat cântatul, se întoarse din nou înspre mine și îmi zise: „așa, așa! Mai tare. Așa.”. În sinea mea deja toată pioșenia se scurse, niște înjurături făcându-și parcă loc. Oricum trecu și asta, între timp prietena mea luase foc de la o lumânare de prin preajmă, o flacără arzând maiestuos pe spatele ei, distrugându-i eșarfa. Cu toate acestea, slujba se apropia cu pași rapizi de momentul ieșirii afară. În Vinerea mare, după acele cântări, Sfântul Epitaf, zis și Sfântul Aer, e scos afară, lumea înconjurând biserica de trei ori. Dar, există niște reguli! Întregul alai e condus de două persoane care duc în mână o icoană, și ghiciți oare cine fură cele două persoane? Nu cred că bănuiți.

În timp ce ne aflam încă în biserică, lumea forfotind în jur, dându-și coate care mai de care să ia primul startul, acel drac de babă își făcu suav apariția lângă noi, precum un ninja urmărind orice mișcare, și zise: „voi două trebuie să duceți icoana. păi cum, sunteți la medicină, trebuie să duceți icoana!”. Ei, atunci mi s-a tăiat, răspunzându-i pe un ton rece: „Consider că nu contează statutul și faptul că noi suntem la medicină, la urma urmei toți suntem oameni”.  S-a uitat destul de urât la mine, de ce să mint, cred că procesa ce i-am zis, dar ideea e că tot am dus icoana. De aici, a fost o distracție totală. Imaginați-vă aproximativ 100 de oameni, tu fiind în fruntea lor, ei ținându-se după tine. Aia cu înconjuratu’ fu treabă grea pentru că din când în când trebuia să și te mai oprești, și acolo era baiu’, când ne opream? După ce că icoana era mai mare decât mine, eu având doar 1 metru 53, după ce că nici nu vedeam de ea, mai eram și stresată că „acum ce facem?”. Prietena ținea de celălalt colț al icoanei, întrebând în disperare din zece în zece secunde pe baba din spatele nostru: „când ne oprim? Ne oprim acuma?”. La un moment dat, când ar fi trebuit să ne oprim, însă am mai făcut câțiva pași, se auzi din spate un glas de copil needucat, citez: „Hoooo”. La pornire bineînțeles că prietena i-o luă înainte și îmi zise ea mie „hai geee”, că să nu se mai streseze băiatu.(la țară, „diii”se zicea cumva altfel pronunțat, „geee”).

Momentul incantației de trei ori în jurul bisericii se termină. Urma de acum etapa următoare. După ce ni s-au făcut poze și am fost și filmate pe podiumul de defilare, a urmat etapa proptirii cu icoana în fața ușii bisericii, ca lumea să treacă și să o pupe. Stativ: eu și prietena mea (bine, ai fi zis că era doar ea pentru că eu nu mă vedeam). Dar o chestie dubioasă care mi s-a întâmplat atunci când lumea săruta icoana, și căruia i-am găsit explicația câteva minute mai târziu, a fost că multă lume mă mângâia pe mână (mâna cu care țineam icoana în partea de jos) și era destul de creepy căci nu avea de ce să o mângâie. După slujbă, mi-a zis prietena: „ai auzit ce se rugau unii, mă bufnea și râsu’, dă doamne să se însoare”, which now it makes sense , căci sunt o partidă bună în sat, am avere.

Dar, după toată acea muncă asiduă pe care am depus-o, cel mai important a fost că, la final, preotul ne-a lăudat în fața enoriașilor cât de frumos am cântat și am dus noi icoana și asta a făcut totul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s