iubește.

Prolog

Mi-am înşfăcat cu putere haina din cui, aproape smulgându-i o parte din căptuşeală. Am încuiat uşa în urma mea, bombănind că nu nimerisem cheia corectă, şi, fără să privesc în urmă, am ieşit din bloc. Aerul era tare, decembrie instalându-se cu fulgi mari de nea peste întreg oraşul. Am urcat cele trei trepte dinspre strada principală, şi, cu mâinile în buzunar, am început să număr paşii până în staţia de autobuz. Ca de obicei îmi uitasem fularul acasă, aruncat pe undeva prin cameră, iar acum vântul rece îmi biciua pielea gâtului. Fiori îmi străbăteau întreg corpul, dârdâind alături de ceilalţi călători, în încercarea de a ne încălzi până la sosirea unui autobuz. Cerul era cenuşiu, fiind pictat de nori tulburi ce îşi descărcau intreagă zăpadă peste străzile ţinutului. Ramurile încolăcite ale copacilor fără de frunze se împreunau în orizont, încercând parcă şi ei să se încălzească. Am privit lung cerul, pierzându-mă din nou în gânduri, fiind mult prea acaparată să observ că autobuzul venise deja. Mi-am clintit corpul îngheţat către cea mai apropiată uşă, încurajându-mi inima să facă faţă unei noi zi. Pentru mine orele treceau agale, Ştefan bântuind mereu în preajmă, aducându-mi aminte cât de mult îmi ardea pieptul. Îl uram că trebuia să îndur toate acestea, deşi îmi promisese că voi fi pentru totdeauna fericită alături de el. Mi-am zărit reflexia în geam, îngrozindu-mă de cearcănele adânci şi negre de sub ochi, de ochii umflaţi şi roşii de la atâta plâns. M-am speriat când am văzut că ochii mei nu mai zâmbeau atunci când colţurile gurii se ridicau. Eram o epava ce încerca să îşi continue rutina, adâncindu-mă în mii de detalii pentru a uita pentru câteva secunde de mine.


Capitolul 1

Era o zi de octombrie. Facultatea începuse de o săptămână, iar ploaia nu mai contenea. Traficul era îngreunat, autobuzele erau arhi-pline,iar eu eram strivită de vreo 3 moşuleţi, undeva în partea din spate a autobuzului. Număram în gând câte staţii mai aveam şi încercam să îmi păstrez calmul să mai rezist câteva minute. Calvarul se sfârşi 15 minute mai târziu, când autobuzul ajunsese la facultate. Deschizând uşile, o mare de oameni fu împinsă afară din vehicul, toţi căutând sprijin pentru a-şi recăpăta echilibrul. Mi-am îndreptat paşii spre semaforul de lângă trecerea de pietoni. Am scos un deget din mâneca paltonului şi am apăsat pe butonul roşu, totodată trăgând aer în piept şi făcându-mi curaj pentru ziua ce urma. Aveam de predat 4 cursuri în ziua respectivă, 3 dintre  ele a câte două ore şi unul de trei ore. Asta însemnau 9 ore de vorbit încontinuu unor studenţi prea adormiţi, prea interesaţi de altceva, prea flămânzi, prea cu gândul în altă parte. S-a făcut verde şi am păşit pe trecerea proaspăt vopsită, strecurându-mă printre ceilalţi oameni. Am urcat 10 trepte şi am intrat în curtea facultăţii, adulmecând aerul umed şi aroma brazilor din jur. Alte 10 trepte au urmat, urcându-le şi pe alea fără pic de efort. Înăuntru era cald, noroc că cei din conducere nu se zgârceau cu căldura. Am urcat două şiruri de scări până la biroul meu, o încăpere micuţă dar care îmi devenise foarte dragă. Mi-am agăţat paltonul în cuier şi am pus de o cafea. Era linişte, doar ploaia bătea în geam, printre picături admirând pădurea din jur. Verdele ei era unul închis şi proaspăt, în aer emanau aburii calzi dinspre pământ. Încă o oră până la primul curs. Mi-am pregătit notiţele, fiind în aşteptare cu cafeaua alături.

Ceasul de pe perete ticăia, minutele grăbindu-se să se scurgă. Am auzit o bătaie în uşă, apoi aceasta s-a deschis timid. Am aşteptat cu respiraţia întretăiată până când uşa s-a deschis în larg şi am observat că era Ştefan.

―     Neaţa, Evelyn! Zii faină, nu-i aşa?

―     Da, păcat că dimineaţa mea a fost stricată de călătoria cu autozul.

Un zâmbet şiret îi lumină faţa,ochii căpătând acea strălucire stranie pe care încă nu reuşisem să o desluşesc. Astăzi era extrem de chipeş, de fapt cred că pe zi ce trecea arăta din ce în ce mai bine. Purta blugi negri şi un pulover ce îi scotea în faţă pieptul masiv. La mâna stângă, ca de obicei,  purta ceasul lui pe care îl ştiam de atât timp, iar părul îi era dezordonat. Cât mi-aş fi dorit să îmi infing mâinile în acele plete şi să îmi rămână parfumul lui impregnat în buricele degetelor. Tăcerea fu oprită de un pas făcut de el, privindu-mă în continuare intens.

―     Deci, cum a decurs weekendul tău?

―     Hmm, relaxant, încă sunt cu gândul la vacanţă, dar gata, de acum trebuie să muncim. Al tău?

―     A fost ok. Te-am văzut sâmbătă la teatru.

Am ezitat înainte să îi răspund, fiind luată prin surprindere de această remarcă.

―     Da, aşa e. Am fost. Recomand cu căldură piesa.

―     Ştiu, am fost şi eu acolo.

Din nou acea privire pe care nu o înţelegeam îi întunecă chipul, postura lui căpătând oarece unghiuri stranii. Dură câteva secunde până am reuşit să zic altceva.

―     Vrei o cafea? Tocmai am făcut pentru mine una.

―     Când te-am invitat la teatru m-ai refuzat. M-am simţit destul de jignit să te văd acolo alături de acel domn.

―     Nu trebuie să fi ironic. Nu am avut încotro. Antoniu e soţul prietenei mele, a fost ziua lui sâmbătă, iar Victoria m-a rugat să îi acaparez atenţia pentru vreo două ore ca să îi poată pregăti surpriza. Deci dacă era după mine, nu mergeam la teatru nici cu acel domn, însă împrejurările m-au forţat să o fac. Deşi, recunosc, nu îmi pare atât de rău încât am râs o grămadă.

―     Da, am observat.

M-am fâstâcit când am auzit acele cuvinte ieşind din gura lui şi pentru un moment am rămas blocată cu mâna pe cana de la filtru. Mi-am revenit repede, sperând că Ştefan să nu fi observat. Totuşi, când m-am întors cu faţa înspre el, chipul îi era inundat de un râs năstruşnic, ochii strălucindu-i.

Restul zilei m-am frământat încontinuu, corpul meu vibrând de fiecare dată când îmi aduceam aminte de discuţia de dimineaţă cu Ştefan. Cursurile de câte două ore le predasem pe toate, având acuma o pauză de o oră până la cel de trei ore. M-am întors în micul birou, ridicându-mi picioarele pe birou, exclamând de bucurie de senzaţia de bine ce mi-a străbătut corpul. Mă uitam pe geam pierdută în alte locuri, fiind trezită brusc din reverie de o voce puternică.

―     Frumoasă poziţia, bat pariu că stai foarte confortabil.

Un râs colorat reverberă în întreaga cameră, speriindu-mă atât de tare încât era să cad cu tot cu scaun.

―     Tu nu ştii să baţi la uşă?

―     Ba da, dar cineva e prea absorbit de gândurile lui ca să audă.

Nu am mai spus nimic, fiind în aşteptare să văd ce doreşte Ştefan, căci el era cel care îmi deranjase siesta.

―     Ce faci? Mai ai un curs, nu?

―     Da. Cel de trei ore. Tu?

―     Eu am terminat, însă mai am ceva foi de completat deci îmi voi mai face veacul pe aici.

―     Aaa, e bine.

M-am uitat lung la el, o tristeţe cuprinzându-mi sufletul. Ştefan observase schimbarea şi făcu doi paşi înspre mine, luând loc pe scaunul de pe cealaltă parte a biroului. Se sprijini într-un cot privind şi el pe geam, la pădurea din zare.

―     Uneori mi-ar plăcea să evadez undeva, să fiu doar eu şi şoapta sufletului meu.

Am rămas şocată auzind aceste vorbe venind de la el. Mi-am îndreptat privirea nesigură spre chipul lui, aşteptând încordată continuarea. Din păcate, Ştefan nu a mai zis nimic, lăsându-mă într-o stare agitată, încercând să aflu ce însemnaseră acele vorbe.

―     Ştiu, eu mă gândesc la asta tot timpul. Ar fi atât de simplu. Să nu mai ştiu de nimic.

―     Dar de mine? Şi de mine vrei să uiţi?

Ochii lui mă ardeau, neştiind cum să reacţionez din nou. Corpul şi mintea mea în preajma lui erau copleşite de un amalgam de sentimente de nedescris ce îmi provocau fiori de emoţii în gât şi în pântece. Discuţia noastră fu întreruptă de telefonul meu ce începu să zbârnâie. Am privit ecranul ce lumină, văzând că este un număr pe care nu îl cunoşteam.

―     Da!

―     Ăăăă, Evelyn? Tu eşti?

―     Da. Cine e vă rog?

―     Sunt eu, Horia, mă mai ştii?

―     Doamne, Horiaaaa!!! Ce mai faci?? De când nu am mai vorbit cu tine!

―     Sunt bine, mulţumesc de întrebare, vorbeam cu Adela şi ni s-a făcut dor de tine.

―     Awwwww cât mă bucur că ai sunat. Auzi, dar trebuie să te las că eu am un curs acuma. Te sun eu mai diseară când ajung acasă şi mă bag în pat. E ok aşa?

―     Daa, cum să nu, o să vorbeşti şi cu Adela atunci.

―     Bineee. Vai cât mă bucur că m-ai sunat Horia, nici nu îţi imaginezi! Bine,  te las atunci!

Ştefan încă era în faţa mea, urmărind reacţiile de pe faţa mea. Ochii îi erau întunecaţi, zâmbetul năstruşnic de adineauri transformându-se într-o linie frântă. Mimica lui era serioasă şi se uita la mine într-un fel ce mă intimida. Fâstâcindu-mă, am dat să zic ceva când am fost întreruptă de Ştefan.

―     Uau, văd că ai mulţi prieteni, domnul Antoniu, domnul Horia.

―     Da, aşa e. Mă bucur când lumea îşi aduce aminte de mine. Păcat că toţi aceşti domni au soţii pe acasă, că de altfel mi-ar fi fost greu pe care dintre ei să îi aleg.

Puţin iritată, mi-am îndreptat din nou privirea pe geam, observând cu colţul ochiului un mic zâmbet pe faţa lui.

Jumătate de ora mai târziu, tocurile mele răsunau pe holul ce ducea la sala 2, acolo unde aveam ultimul curs. Cel de trei ore. Studenţii erau deja pregătiţi sufleteşte de cele 180 minute de chin, privind toţi prin mine şi prin ecranul de proiectare. După o prezenţă scurtă şi după o urare de bun venit înapoi la facultate, mi-am început cursul, uitând de mine şi de Ştefan până seara târziu.


Capitolul 2

Aseară, după ce ajunsesem acasă, mi-am aruncat pantofii în faţa uşii, sărind cu toată forţa pe patul dublu. L-am sunat pe Horia aşa cum îi promisesem, seara încheindu-se cu o cină bogată şi un duş fierbinte. Aşternuturile erau curate şi miroseau a flori de câmp, pernele moi ademenindu-mă într-un somn adânc. Am privit partea cealaltă a patului, goală şi rece, sufletul strângându-mi-se ca într-o menghină. Al 29-lea an de singurătate.  Fără sărutări de noapte bună, fără îmbrăţişări, fără căldura altcuiva. Mi-am răsfirat părul pe pernă, încă privind spre partea cealaltă a patului. Am închis ochii, deja umezi, şi am lăsat ca adierea somnului să îmi învăluie genele şi eu să adorm.

Dimineaţă, alarma sună la ora 6 jumătate, dar am amânat-o ştiind că marţea e ziua mea liberă. Două ore mai târziu am fost trezită de un sms,instant un zâmbet mare lăţindu-se până la urechi.

―           Să ştii că îmi e dor de cafeaua ta.

―           Ahaha. Îţi dau voie să îmi foloseşti filtrul. O cană cu apă, două linguriţe cafea şi două cu zahăr.

―           Ştiu. Dar când o  fac eu nu are acelaasi gust ca atunci când o faci tu.

Mai că am scăpat telefonul din mâna, inima bătând în piept cu atâta forţă încât am dus mâna să mă asigur că nu pleacă de acolo. Din nou am simţit acei fiori ce nu ar fi trebuit să îi simt, pentru că mi-am înfrânt emoţiile de atâtea ori, încât deja devenisem o expertă.

M-am ridicat în şezut, la marginea patului, balansându-mi picioarele înainte şi înapoi. Gura mea se destindea încontinuu într-un zâmbet iar eu nu puteam să redevin serioasă. M-am îndreptat spre bucătărie ca să pun de cafea şi de mic dejun. Telefonul vibră din nou. Era tot Ştefan.

―           Având în vedere că îmi datorezi o ieşire la teatru, în seara asta este din nou o piesă comedie. Vin să te iau pe la 6.

Am privit lung spre mesajul primit, neştiind cum să reacţionez. Inima voia să accepte invitaţia, însă raţiunea mă împiedica.

―           Îţi datorez?

―           Da, mă bucur că recunoşti acest lucru. Din moment ce cu domnul Antoniu ai mers, după ce că eu am fost primul care te-a invitat, chiar consider că îmi datorezi o ieşire la teatru.

―           Domnul Antoniu e căsătorit, Ştefan. Ce legătură are?

―           Bun, deci pe la 6 te iau. Apropo, arăţi bestial în rochia cea verde.

―           Nu am acceptat invitaţia ta la teatru.

―           Iar eu nici măcar nu te-am întrebat, te-am anunţat că vin să te iau diseară.

―           Aaaah, cât mă poţi enerva, eşti imposibil.

―           Nu te enerva, ochii tăi sunt mai frumoşi când surâd. Şi da ştiu, dar nici cu tine nu mi-e ruşine. Nu uita, diseară la ora 6.

Am aruncat telefonul pe canapeaua din sufragerie, râzând şi fiind speriată în acelaşi timp. Era ok ce făceam? Puteam permite una ca asta?

Ziua a trecut repede, eu agitându-mă şi frământându-mi mâinile în poală în tot acest timp. Când ceasul a bătut ora 5, am început să mă pregătesc pentru teatru. Mi-am scos din dulap o rochie neagră, întrucât nu aveam de gând să îl ascult pe Ştefan, şi mi-am pus în picioare o pereche de cizme fără toc. Eram extrem de scundă, însă tocurile mă storceau de puteri şi de multe ori preferam să le las acasă. La ora 6 fix soneria dela uşă sunase. Am tras aer în piept şi, cu o mişcare bruscă, am deschis zăvorul. Am apăsat pe cât de calmă puteam fi pe clanţă şi am tras de uşă înspre mine. Ştefan se sprijinea de tocul uşii, cu acelaşi râs năstruşnic şi viclean în privire. Am simţit cum mă analizează din cap până în picioare şi invers, ochii lui sorbindu-mă lacom. Şi-a ridicat o sprânceană, pregătindu-se să dea o replică.

―           Parcă ţi-am zis să îţi iei rochia verde.

I-am zâmbit ironic, trăgând de timp ca să îi dau un răspuns pe măsură.

―           Mi-ai zis că arăt bestial în ea. Aşa e, chiar arăt.

Un hohot de râs răsună pe întreg palierul la care stăteam. Ştefan mă privi acum altfel, din nou nereuşind să îi descifrez mimica.

―           Ştii, mereu încerc să ghicesc ce îţi trece prin mintea aia diabolică, dar mereu mă surprinzi cu replicile tale.

―           Oh, am ani de experienţă deci cam greu.

―           Să ascunzi ce simţi cu adevărat, Ev?

Era atât de aproape de mine, încât îi simţeam respiraţia caldă pe obrazul meu. Îi zăream ochii căprui printre genele lungi şi dese,corpul îngheţând atunci când el şi-a pus un braţ pe talia mea. Îmi aranjă o şuviţă pe umăr, uitându-se în continuare în sufletul meu. Mă simţeam atât de dezgolită de privirea lui încât am roşit. M-am îndepărtat de el şi nu l-am mai privit în ochi tot drumul până la teatru şi tot drumul înspre casă, iar când am coborât repede din maşină şi am intrat în bloc la mine, am alergat pe cele 5 rânduri de scări fără să mai aştept vreun semn de la el. Cinci minute mai târziu soneria sună, în cadru fiind din nou Ştefan. Făcu un pas în holul apartamentului şi se aplecă asupra mea, inima mea accelerându-şi bătăile şi mai tare în urma efortului depus de a urca toate acele etaje. Îşi sprijini palma de obrazul meu roşu, mângâindu-l şi îşi tatuă sărutul lui moale pe celălalt obraz.  În aceeaşi linişte în care doar bătăile inimii mele se refăceau simţite, îmi şopti la ureche o frază ce îmi răsună în minte întreaga noaptea.

―           Nu puteam să nu îmi iau rămas bun de la tine. Îţi voi purta mirosul şi atingerea pe buzele mele până la următorul sărut.

Înlemnită, l-am privit pe Ştefan închizând uşa după el. Tremuram din toate încheieturile, tremuram şi nu mă puteam opri, lacrimi fierbinţi inundându-mi chipul, sărutarea lui arzând parcă mai tare.


Capitolul 3

Următoarea zi se anunţa fără vreo pată întunecată pe cer. Mi-am tras halatul bej auriu din mătase peste umerii goi, înfiorându-mă de fiecare dată la atingerea cu materialul fin. Încălțându-mă, mi-am îndreptat paşii către fereastră şi am rămas pironită câteva minute. Nu am dormit prea bine noaptea trecută, agitându-mă încontinuu în aşternuturile transpirate. Nu mi-l puteam scoate din minte pe Ștefan, obrazul încă era fierbinte şi roşu. Am zărit ecranul telefonului luminându-se, un nou mesaj făcându-se auzit. Extrem de acaparată de gânduri am ales să ignor semnalul şi am mers să fac un duş. Am lăsat apa caldă să se scurgă pe pielea albă şi neatinsă de soare. Mi-am analizat din nou fiecare colţişor din trup, şi ca de obicei m-am întristat. Nu eram nici pe departe frumoasă. ÎncercAm să îmi accept corpul, în fiecare zi mă încurajam, dar nu găseam nimic care să îmi placă la mine.

Jumătate de oră mai târziu mă simţeam mai bine, eram în pat şi urmăream ştirile. Stăteam sub plapumă, doar o mână fiind afară, căci aveam ceaşca cu cafea. Telefonul zbârnâi din nou, un mesaj cu “ce faci nesuferita mea” primind de la Victoria. Mă anunţa că Antoniu fusese încântat de surpriza pregatită cu multă râvnă. Am zâmbit copilăreşte, bucurându-mă din tot sufletul pentru căsnicia lor. Ştiam că celălalt mesaj era de la Ștefan. Am încercat în tot acest timp să îmi fac curaj să văd ce mi-a scris.  Am lăsat ceaşca pe noptieră şi cu o apăsare pe ecran am deschis mesajul.

„Neaţa, Ev! Cred că şi azi lipseşti de la locul de muncă.”

„Hei… Nu chiar, am două cursuri diseară de la 4.”

„Mă întreb ce ţi-a luat atât să răspunzi. Sper că nu e vreun alt domn ce te deranjează.”

„Haha. Cred că tu eşti singurul ce se simte deranjat.”

„Diseară unde mergem? Te iau la 8 după curs.”

„Diseară mă duc direct acasă,  Ștefan.”

„Super, mie îmi convine.”

„Haha, cum să nu.”

„Bine, ne vedem diseară, eu întru la curs acum. Nu ai să ghiceşti ce plină e sala!”

La scurtă vreme după ultimul mesaj, am primit un altul cu o poză. Ştefan îşi făcuse un selfie cu întreaga sală doldora de studenţi. Cumva această imagine m-a facut să zâmbesc. I-am privit chipul senin, privind în obiectiv, în spatele lui vreo 100 de studenţi având mâinile ridicate în aer.  El era altfel, era plin de viaţă şi vesel. Logic că lumea din jurul lui îl iubea. Până şi eu ţineam la el. I-am  răspuns la mesaj cu o inimă şi un emoticon ce arăta că e cool, regretând mai apoi că trimisesem acea inimă. Ştefan nu a mai zis nimic şi m-am frământat restul zilei în privinţa acelui mesaj. Mereu sunt stupidă şi stric totul.

La ora 4 eram deja în sala de curs, aşteptând ca şi ultimii studenţi să îşi găsească locul. Erau aceeaşi amărâţi cu care avusese Ștefan curs la amiază. Mi-am dres vocea, şi după o scurtă glumă la care toţi au râs în hohote, am început predarea. Pe la ora 7 îmi priveam stresată ceasul, în timp ce încercam să nu zic vreo prostie în faţa studenţilor. I-am lăsat mai devreme, pe la 7:25, toţi răsuflând când am anunţat că asta era tot pe ziua de azi. M-am îndreptat grăbită spre birou, să îmi aşez toate foile şi să plec cât mai repede acasă.

―           Am prevăzut că ai de gând să fugi, aşa că am venit mai devreme.

Tonul lui Ștefan reverberă în încăpere, mâinile mele blocându-se din ceea ce făceau.  Am ridicat privirea speriată spre el, fiind prinsă cu garda jos. Din nou. A păşit în birou sigur pe el, cu paltomul sprijinindu-i-se pe umeri. Mă privea oarecum iritat şi nu zâmbea deloc.

Am dat să deschid gura ca să zic ceva dar el mi-o tăie

―           Evelyn, am avut o zi plină. Chiar nu sunt în stare de o altă contradicţie cu tine. Hai, ia-ţi haina. Vreau să bem un ceai împreună. Nu te reţin mult.

Ceva m-a făcut să încuviinţez şi să îmi iau paltonul din cuier şi să îl urmez. Mi-a deschis portiera, cum o făcea de obicei. Drumul cu maşină fu tăcut, iar Ștefan strângea cu putere volanul. Am încercat să spun ceva însă nimic nu îmi venea în minte. Nu îl mai văzusem pe Ștefan nervos şi nu ştiam dacă eu eram cauza. Am ajuns la local şi ne-am aşezat la o masă cu privelişte spre luminiţele oraşului. Mi-am lăsat paltonul să alunece pe spătar, aranjându-mi discret bluza. Ştefan nu zicea nimic, liniştea dintre noi fiind tensionată. Am comandat ceaiurile şi mi-am aşezat coatele pe masă. Fără să îl privesc în ochi i-am vorbit.

―           Tu eşti nervos pe mine?

Ştefan ezită să răspundă până când îmi prinse privirea într-a lui. Acei ochi căprui păreau mai întunecaţi în acea lumina pală.

―           Nu, nu sunt.

―           Ok.

Ne-am băut ceaiurile în linişte, el tăcând iar eu simţindu-mă uşurată că nu voi mai roşi la orice zice el. Mă jucam cu toarta cănii şi desenam modele cu degetul pe masă. După ce am terminat şi ultima picătură din cană, ne-am ridicat de la masă. Din nou Ștefan îmi deschise portiera şi mă invită să iau loc. Ajunşi în faţa blocului, acesta se grăbi să îmi deschidă din nou uşa. Cu braţul lung şi puternic mă cuprinse de după talie şi urcă cu mine până în faţa apartamentului. Mă întrebam ce păţise, de ce era atât de tăcut. Mă întrebam dacă era de vină mesajul meu cu inimioare stupide. În dreptul uşii Ștefan zăbovi câteva clipe, eu neștiind dacă să îl chem înăuntru sau să îi zic noapte bună.

―           Mâine ai ore?

―           Da, de dimineaţă două cursuri.

―           Bun, ne vedem mâine. Noapte bună.

―           Noapte bună.

Eram şocată de atitudinea lui. Am intrat în casă, chinuindu-mă iniţial să nimeresc cheia corectă. Am trântit geanta pe jos şi mi-am scos telefonul din haină. Am început să tastez un mesaj usturător dar am şters totul înainte de a-l trimite. Poate că Ștefan îşi dăduse seama într-un final ce fel de persoană eram şi renunţase. Surprinzător, acest gând mă durea destul de tare.


Capitolul 4

Joi dimineaţă. M-am trezit cu o dispoziţie excelentă, zicându-mi în gând “ei şi ce dacă Ștefan  nu mă mai vrea”. Primul curs îl predasem deja. Eram acum în biroul meu, savurând o pauză de o oră. Pe Ștefan nu l-am zărit dis-de-dimineaţă şi mi-am spus că era mai bine aşa. Cu cât mai puţin contact vizual, cu atât mai bine.

Seara, m-am instalat în pat în faţa tv-ului cu multă mâncare, chicotind că vineri nu am cursuri. Adela apela.

―           Uăi, ce faci, vii în club în seara asta?

―           Haaha nuu.

―           O hai. Nu mai fi atât de babă.

―           Nu mersi, Adela. Have fun cu Horia.

―           Păi asta e seara fetelor.

―           Cine mai vine?

―           Păi Victoria şi Aurora.

―           Aaah, nu mersi, totuşi, distraţi-va voi.

―           O haideeee, se auziră în cor trei glasuri vesele.

―           Nu o să fie la fel fără tine!, zise Aurora.

―           Daaa, nu ştii cât de greu am scapat de Horia!!

―           Ok ok, hai că vin, doamnee.

Mi-am îmbrăcat rochia cea verde. În câteva minute eram într-un taxi, cu destinaţia spre un club la mama naibii. Ajunsă acolo, deja eram binedispusă, râsetele din jur destinzând atmosfera. Fetele mele erau deja la o masă şi mi-au făcut cu mâna atunci când am intrat.

―           Uau Evelyn, arăţi trăznet!

―           Daa, noroc că nu am venit cu soţii noştri că le cam luai privirile.

―           Oh haide, fiţi serioase, noroc că nu m-au văzut înainte să va căsătoriţi că vi-i luam cu totul.

Întreg grupul începu să râdă, la fel şi eu în timp ce analizam întreaga încăpere. Am rămas şocată văzându-l pe Ștefan  într-un colţ cu o tipă superbă. Înaltă, slabă, blondă. Cu nişte picioare kilometrice bronzate şi fine precum kimonoul meu. Mi-am luat rapid privirea şi am încercat să prind ce povestea Aurora despre noua ei cucerire. Am început să râdem din nou toate, încercând să uit de Ștefan  şi acea tipă sexi. Două ore mai târziu, puţin ameţite, am început să dansăm toate 4, îngrămădite fiind de cei din jur. Ne hlizeam toate şi mă simţeam atât de bine încât chiar nu îmi mai părea rău că am acceptat ieşirea fetelor. Pe la 2 dimineaţă gaşca s-a spart şi am plecat toate acasă. Nu ştiu dacă Ștefan  m-a zărit sau nu, cert e că pentru restul serii nu îl mai văzusem. Poate avea parte de ceva acţiune chiar în acel moment. Alungându-mi gândul din cap cu o fluturare a mâinii, am intrat în bloc. Am luat liftul încât picioarele mă dureau de la tocuri, când am dat nas în nas cu Ștefan  ce cobora din lift. Era puţin cam ameţit şi mă privi cu ochi sclipitori.

―           Oh, domnişoară Evelyn! Cum v-aţi distrat în club? Va stă foarte bine cu această rochie verde.

Am decis să nu zic nimic întrucât tonul lui ironic şi răutăcios m-a făcut să mă simt cam prost.

―           Văd că din nou domnişoara Evelyn nu binevoieşte să discute cu mine.

L-am privit oarecum dezamăgită şi am intrat în lift, simţind cum obrajii îmi ard. Seara mea fusese chiar mişto. Am încercat să îmi păstrez dispoziţia în continuare deşi eram conştientă că ceva se rupse în mine.


Capitolul 5

Trecuseră două săptămâni de la incidentul cu Ştefan. Cu toate acestea, nu mă simţeam mai bine. La facultate ne-am intersectat o dată pe hol, salutându-l scurt şi tăios. Mă privise mirat, eu păşind în continuare, cu capul plecat. Nu am primit niciun mesaj de la el şi nici eu nu i-am trimis vreunul. Probabil acuma era fericit într-o relaţie cu acea blondă seducătoare.

Era miercuri, ziua în care eu aveam doar două cursuri, seara. Deşi era toamnă, afară era cald. Un soare auriu se înălţa pe cer, trimiţând fiori calzi, alintând scheletele copacilor cu dogoarea lui. Eram în birou cu geamul deschis şi capul scos afară. Mi-am închis ochii şi mi-am lăsat chipul să fie brăzdat de acea lumină magică. În zare, pădurea se afla sub o aură protectoare, iar cerul era senin, vibrând de vremea frumoasă. Era o zi prea senină pentru a ţine cursuri. Mi-am întors privirea înspre foile de pe birou când l-am observat pe Ștefan stând fix lângă mine, privindu-mă. Am făcut un pas în spate, fiind speriată şi intimidată. Nu aveam curajul să port cu el încă o discuţie care să îmi dărâme fortăreaţa. Am tras aer în piept şi aşteptam cu inima gonind să aud ce avea de spus. Câteva raze de soare încă îmi brăzdau chipul, scoţând la iveală cearcănele şi neliniştea de sub fondul de ten. Îmi muşcam buza inferioară la cât eram de agitată şi mi-am dus instinctiv mâinile la spate. Încă eram în aşteptare, acea tensiune dintre noi storcându-mă şi mai mult de puteri. Văzând că nu are nimic de spus, m-am strecurat pe lângă el, inspirându-i after-shave-ul. Ajunsă în uşă, Ştefan vociferă.

―           Hei, ai cumva nişte formulare de alea pentru studenţi pentru feedback?

Am rămas tăcută în continuare, străduindu-mă ca vocea să nu îmi tremure. Spre bucuria mea, tonul meu sună extrem de glacial.

―           Da, pe birou. Serveşte-te, eu trebuie să plec la curs.

Nu ştiu de ce sufletul mă durea atât de tare. La urma urmei nu fusese nimic între noi, şi după ultimele schimbări, nici nu va fi. Și, la urma urmei, chiar fusese doar vina mea. Ştefan încercase să se apropie de mine, însă eu mereu îl refuzam şi dădeam înapoi.

Seara, în pat, mă simţeam din ce în ce mai singură. Stăteam cu corpul îndreptat spre cealaltă pernă şi scrutam cu privirea spaţiul gol de lângă mine. Poate totuşi ar fi trebuit să îi dau un mesaj lui Ştefan. Fără inimi stupide de acea dată.

“Nu am mai apucat să ne vedem, dar ai găsit acele formulare?”

Mă aşteptam ca Ştefan să nu îmi răspundă, ba chiar regretam gestul deja făcut. În mai puţin de 10 secunde telefonul vibră.

“Da da. Erau într-un sertar al biroului. Ţi-am luat şi câteva bomboane când le-am zărit.”

“Uau, data viitoare când ai nevoie de ceva îţi voi da chiar eu personal. Nu îmi împart bomboanele cu nimeni.”

“ Tu ce mai faci? Eşti bine?”

“Da, mulţumesc de întrebare. Tu?”

“ Nu prea ştii să minţi, Ev. Te-am privit azi pe furiş şi nu păreai tocmai ok.”

“Hmm, asta nu se numeşte hărţuire sexuală?”

Mi-l şi imaginam pe Ştefan râzând în hohote la prostiile pe care le inventam. Un alt mesaj apăru pe ecran.

“ Atunci promit că mâine îţi voi aduce bomboanele înapoi.”

“ Parcă ai spus că ai luat câteva!”

“Oops. Dar acum am o scuză ca mâine să te văd.”

Acela fusese ultimul mesaj de la el, eu emoționându-mă prea tare ca să îi mai zic ceva. Nu înţelegeam. Acum câteva zilele fusese un nesimţit cu mine, iar acum flirtra din nou cu mine. Poate ca blondă cea înaltă nu mai exista în viaţa lui, sau poate că exista, iar el îşi bătea joc în continuare de mine. Am adormit cu mii de întrebări în gând.

Eram în biroul meu. Nesimţitul, chiar îmi luase toate bomboanele! În câteva clipe apăru şi el, eu având deja o figură iritată.

―           Deci? Unde sunt? Ai zis că îmi aduci bomboanele!

―           Neaţa şi ţie Evelyn!  Mulţumesc, mă simt foarte bine.

―           Păi logic că eşti bine, după ce mi-ai luat bomboanele!

―           Oh, chiar au fost bune, dar nu am avut timp să îţi iau altele.

―           Da, probabil ai fost ocupat cu noile cuceriri.

 Rămăsese oarecum surprins de remarca mea, după care un zâmbet îi apăru în colţul gurii, ochii lucindu-i pentru o milisecundă.

―           O să mă revanşez, Ev. Îţi promit.

Îmi făcu cu ochiul în timp ce ieşi din birou. Eram încă nervoasă că se juca aşa cu mine, trântind cu zgomot ce aveam în mâna pe masă. Mi-am înşfăcat geanta şi am plecat nervoasă spre curs.

Vineri eram liberă şi îmi propusesem să mă duc să văd un film. Profitam că încă nu era perioada examenelor, deci nu aveam lucrări de corectat. Aflată în faţa panoului cu filme, analizam pe care să îl aleg. Lângă mine apăru Ştefan cu acea blondă. Din nou. Ce naiba, chiar şi aici trebuia să mă întâlnesc cu ei? Am încercat să zâmbesc oarecum forţat, inima bătându-mi cu forţă.

―           Evelyn, de ce nu ai anunţat că vii la film? De ştiam, te luam şi pe tine.

―           Îmi e bine aşa, mulţumesc.

Eram roşie la faţă şi nu făceam faţă prea bine situaţiei.

―           Oh, să îţi fac cunoştinţă. Evelyn ea e Angela. Angela ea e Evelyn.

―           Uau, mă bucur să te cunosc Evelyn, Ştefan mi-a povestit câte ceva despre colegii lui.

Colegii lui.  Deci pentru Ştefan nu eram mai mult decât o colegă.

―           Da? Mă bucur, deşi cred că ar trebui să auzi şi varianta noastră despre el.

Angela privi nedumerită când la unul, când la altul, Ştefan înăbușindu-şi chicotele.

Ca să vezi coincidenţă, am mers toţi trei la acelaşi film. Şi am stat şi toţi împreună. Mă aşteptam ca în timpul filmului cei doi să se îmbrăţişeze sau sărute dar nimic din toate acestea nu avură loc. M-am simţit uşurată când filmul a luat sfârşit. Am ieşit toţi în aerul de toamnă, câteva frunze zburând haotic prin aer. Am dat să plec când Angela vociferă.

―           Hei, Evelyn! Nu vrei să vii cu noi la un ceai?

―           Hmmm, mulţumesc, dar mă grăbesc acasă.

Ştefan pufni, iar eu mi-am îndreptat privirea tăioasă înspre el. Eram atât de nervoasă încât aş fi putut face o scenă chiar acolo,  în mijlocul străzii. Mi-am dres vocea şi cu un zâmbet ironic şi maliţios am zis:

―           Îmi pare rău, Angela. Dar i-am promis lui Cătă că ne vedem în seara asta, deci nu pot. Poate altă dată. Ba chiar mi-ar plăcea să ne mai vedem, să iei numărul meu de la Ştefan.

L-am privit triumfătoare şi m-am întors să plec mai departe. Cine era Cătă? Cătă era vărul meu, dar meritase acea minciună, doar ca să văd cum îi pică faţa lui Ştefan. Mă simţeam un pic mai bine. Din moment ce el îşi permite să râdă de mine, la fel de bine puteam şi eu. Ba mai mult, ştiam că se va frământa tot weekendul, căci azi era vineri, iar până luni mai era mult.

Seara cu Cătălin fu extrem de relaxantă. El se afla în vizită în oraşul unde locuiam, având ceva treabă. Am profitat de acea ocazie ca să ne vedem şi să mai povestim. Deja stabiliserăm că sâmbătă vom merge împreună la teatru. Adevărul e că în sufletul meu speram să mă întâlnesc acolo cu Ştefan.


Capitolul 6

M-am îmbrăcat cu o rochie neagră ce îmi venea ca turnată. Mi-am pus o pereche de cercei lungi, ce atrăgeau atenţia spre gâtul alb precum marmura. M-am machiat cât mai finuţ, cât să îmi scoată în evidenţă ochii şi m-am dat pe buze cu un ruj roşu aprins. Până şi eu m-aş fi agăţat. Cătălin era îmbrăcat într-o cămaşă asortată cu o pereche de blugi şi pantofi în picioare. Ne-am luat paltoanele din cuier şi ne-am îndreptat spre teatru.

Am ajuns acolo, o mulțime de oameni vibrând lângă intrare. Ochii îmi străluceau straniu, Cătălin întrebându-mă tot drumul ce se întâmplase. Când l-am zărit pe Ştefan cu Angela, Cătălin zise:

―           Oh, acum înţeleg. Evelyn, eşti diabolică!

―           Taci din gură Cătă, nu ne da de gol.

―           Oh vai, săracul Ştefan!  Te mănâncă cu acea privire nervoasă.

―            Ştiu, am zis eu zâmbind larg, arătându-mi toţi dinţii.

Ştefan se apropie de noi şi am făcut din nou cunoştinţele de rigoare. Ştefan era tensionat, iar Angela îl privea oarecum iritată. Ne-am îndreptat cu toţii spre sala unde se ţinea piesa şi ne-am căutat cu vederea locurile. Stăteam la colţuri diametral opuse, eu şi Ştefan având privelişte unul spre altul. Mi-am atins mâna de a lui Cătălin şoptindu-i la ureche un mulţumesc diabolic, zărindu-l pe Ştefan încordându-se în scaun. Mi-am îndreptat privirea către scena ce se petrecea în faţa noastră zâmbind des când îl vedeam pe Ştefan că mai mult se uita la mine.

Cu o satisfacţie ce îmi trimitea fiori în pântece, am părăsit teatrul şi ne îndreptam spre taxiul ce ne aştepta. Din spate Ştefan ne strigă.

―           Hei, voi doi! Eu şi Angela ne gândeam să mergem să bem un pahar cu vin. Ne gândeam să ni vă alăturaţi.

M-am uitat nehotărâtă spre Cătălin.

―           Desigur, să mergem Evelyn cu ei.

Un zâmbet mi-a fluturat pe buze, văzând că vărul meu e mai diabolic decât mine. Am ajuns la acelaşi local unde am băut ultima oară ceaiul cu Ştefan şi ne-am aşezat chiar la aceeaşi masă.

―           Şi, deci voi doi cum v-aţi cunoscut?, îndrăzni Ştefan să ne întrebe, mai mult uitându-se la mine.

Cătălin decisese să între în jocul meu şi răspunse el.

―           Aaa păi eu şi această fiinţă minunată ne ştim de mici copii, am crescut împreună. E cea mai nesuferită persoană pe care o ştiu, însă o iubesc la nebunie.

Ştefan se înverzi la faţă, iar eu de abia mă abţineam să nu râd. Oare să îi destăinuim că sunteam doar veri sau să îl las să fiarbă pentru tot weekendul? M-am uitat complice la Cătălin, iar acesta îmi făcuse cu ochiul.

―           Dar voi? Vă ştiţi de multă vreme? Cătălin îi adresă această întrebare Angelei, dar Ştefan îi tăie vorba şi începu să trăncănească.

―           Aaa păi şi noi ne ştim de câţiva ani.. să fie vreo  10 Angela?

―           Hmm, da, 10 facem anul acesta în decembrie.

―           Uau, multă vreme. Mă bucur pentru voi, spuse Cătălin. Ştefan tăcea în continuare, devenind morocănos.

La sfârşitul serii m-am uitat încă o dată complice la Cătălin, încuviinţând amândoi că era bine să ne recunoaştem minciuna.

―           Îmi pare rău că sunt totuşi în oraş pentru câteva zile, spuse Cătălin.

Dintr-o dată, Ştefan devenise interesat de discuţie.

―           De ce? Aveţi o relaţie la distanţă sau cum?

―           Păi eu nu locuiesc în acest oraş, am avut ceva treabă cu serviciul aici.

―           Şi nu vă e greu aşa la distanţă? continuă Ştefan.

―           Hmm, ba da, îmi lipseşte mult Evelyn, e prietena mea cea mai bună.

Ştefan se înverzi şi mai mult la faţă.

―           Chiar avem o relaţie extrem de strânsă, continuă Cătălin. Eu de abia mă puteam abţine să nu mă apuce criza de râs. Dacă ar fi fost posibile căsătoriile între verişori, zău că nu aş mai fi stat pe gânduri.

Am început să râd atât de tare, scoţând tot aerul înăbuşit în mine. Cătălin începuse şi el să râdă, mirându-se cât de departe ajunsese cu discuţia. În scurt timp Angela şi cu Ştefan râdeau de se prăpădeau, deşi în ochii căprui ai lui Ştefan se citea răsuflarea.

Angela glăsui după o lungă perioadă de tăcere.

―           Da, păcat că şi pe mine mă aşteaptă un soţ acasă.

Am început din nou cu toţii să râdem atât de tare încât ceilalţi de la celelalte mese se uitau la noi, unii zâmbind, alţii trimițându-ne priviri crucișe. Mi-am muşcat buza şi l-am zărit pe Ştefan ce mă privea intens, mutându-şi rapid ochii în altă parte când mă văzu că l-am prins. Am zâmbit şi eu, inima bătând din nou cu putere, o căldură plăcută cuprinzându-mi pieptul.


Capitolul 7

 

În acea seară am dormit cât pentru toate nopţile agitate din ultimele zile. M-am trezit duminică cu un zâmbet mare pe faţă şi am început să ţopăi în timp ce încercam să pun apă la fiert. Poate că nu aveam nicio şansă cu Ştefan, poate că el nu simţea pentru mine ce simţeam eu, dar pentru moment eram extrem de entuziasmată că acea blondă superbă nu era iubita lui. M-am plimbat prin cameră timp de vreo 2 ore, căutându-mi de lucru şi fredonând melodii când soneria de la uşă sună. Nu aşteptam pe nimeni. M-am ridicat pe vârfuri ca să pot zări pe vizor cine era. Respiraţia  mi se tăiase. Era Angela….

Am deschis uşa apartamentului, verde la faţă, şi aşteptam ca cerul să se prăbuşească peste mine.

―           Bună, Evelyn! Hei, scuze de deranj….dar..

Angela mă privea cu nişte ochi de căprioară rănită, schimbându-şi poziţia de pe un picior pe altul.

―           Heei, mă bucur să te văd!! Intră te rog!

Am încercat să par cât mai veselă, iar corpul Angelei se mai relaxă.

―           Angela, doreşti o cafea?

―           Hmm, dacă nu te deranjează, da. Ştefan mi-a povestit de cafeaua ta bună.

Am zâmbit pe ascuns, fericită fiind de cele ce auzeam.

―           Ştefan exagerează uneori, am spus eu râzând. S-a întâmplat ceva Angela? Nu vreau să fiu nepoliticoasă însă venirea ta aici m-a îngrijorat puţin.

―           Hmm, păi nu e nimic grav..ştii, mi-a plăcut mult de tine când am ieşit zilele trecute…uite ce e, eu mai rămân câteva zile în acest oraş, în vizită la Ştefan, dar déjà simt nevoia şi de o prezenţă feminină. Angela râse forţat.

―           Hmm, deci ce vrei să facem astăzi?

Angela îşi ridică privirea spre mine, plină de uimire.

―           Uau, tu chiar eşti o fiinţă bună, aşa cum a zis Ştefan.

M-am uitat lung la Angela, întrebându-mă dacă era o capcană tot ce se petrecea în acel moment. Sufletul îmi tresări când pomeni numele lui Ştefan şi mai ales că acesta vorbea cu prietena lui cea mai bună despre mine. O mică speranţă mi se aprindea în suflet, şi din nou, corpul fu cuprins de o căldură copleşitoare.

Am petrecut întreaga zi alături de Angela, râzând mult şi vizitând oraşul. Seara eram frânte amândouă şi am stabilit ca data viitoare când ne vom mai vedea să fim mai cumpătate. Am luat cina în oraş, înfulecând tot ce comandasem. Ştefan venise după Angela, dar eu am preferat o plimbare pe jos către casă, astfel îmi mai puneam în ordine gândurile. Partea cea mai nasoală era că a doua zi era luni, 4 cursuri de predat plus un Ştefan de care încet încet mă îndrăgosteam.

Vremea de afară continua să mă surprindă. Soarele era cald, scăldând oamenii din jur, frunzele erau aurii şi formau un covor protector peste pavelele din beton aranjate în zig-zag. Se auzeau strigăte de copii ce ieşeau de la şcoală, zgomot de maşini, păsări ce migrau în alte părţi şi paşii mei. Mă plimbam agale pe lângă râul de lângă casă. Aveam căştile în urechi şi îmi priveam papucii în timp ce păşeam pe lângă bănci ocupate de bătrânele ce stăteau la o bârfă. Era cald şi eu îmi lăsasem părul desprins pe spate, ca adierea calmă şi călduţă a vântului să îl răscolească. Era luna noiembrie, ultima zi. Trăgeam cu nesaţ aerul în piept şi îl ţineam câteva secunde ca mai apoi să îi dau drumul. M-am aşezat pe o bancă, având în geantă o carte şi am deschis-o la primul capitol. Lângă mine se aşeză un alt plimbăreţ, însă nu i-am dat atenţie căci eram prea absorbită de cuvintele din faţa mea. Jumătate de oră mai târziu, telefonul din geantă începu să glăsuiască, trezindu-mă din transă. Am privit ecranul cum lumina. Era Ştefan. Am dat pe silenţios melodia şi am pus înapoi telefonul în geantă când vocea de lângă mine prinse viaţă.

―           Deci mereu faci aşa când te sun?

Lângă mine era Ştefan. Am început să mă bâlbâi, de data asta fiind prinsă în fapt şi neavând nicio scuză.

―           Stau lângă tine de jumătate de oră, acea carte trebuie să fie chiar interesantă.

Încă nu ştiam ce să îi răspund, mi-am înghiţit cuvintele, iar ochii îmi erau măriţi de surprindere.

―           Evelyn! Eşti ok? Se pare că te-am speriat grozav.

Am îngăimat ceva în şoaptă, déjà roşie la faţă.

―           Ce faci? Azi a plecat Angela acasă.

―           Îmi pare rău, o să îmi fie dor de ea.

―           Da, şi ei de tine. I-ai plăcut mult.

Mi-a zâmbit cald şi tandru. Părea atât de intim cu mine, deşi eram pe o bancă în public. Se apropie mai mult de mine privindu-mă în continuare. Eram vrăjită de ochii lui căprui ce se uitau în ai mei cu atâta sinceritate. Ştefan îmi luă o şuviţă de păr şi începu să se joace cu ea. Îşi îndreptă privirea spre cer şi zâmbi apoi se uită din nou la mine, eu fiind nedumerită în continuare.

―           Îţi stă bine cu părul desprins, Ev.

Am dat să mă ridic de pe bancă însă m-a prins de încheietura mâinii. L-am privit urât şi el începu să mustăcească.

―           Evelyn, Evelyn, azi nu îmi mai scapi.

―           Ştefan, de ce nu mă laşi în pace? Spune-mi, ce vrei de la mine, ca să ştiu şi eu.

―           Păi în primul rând te vreau pe tine. În al doilea rând vreau o viaţă cu tine. Şi în al treilea rând aş vrea să te îmbrăţişez.

Se apropie de mine, încolăcindu-şi braţele pe după umerii mei şi coborî mai jos înspre talie. Mă trase mai aproape de el, sânii mei strivindu-se de pieptul lui. Îşi aşeză capul pe umărul meu şi îmi mirosi părul, rămânând pentru câteva secunde în acea poziţie. Mă strângea atât de tare, încât simţeam căldura corpului lui prin straturile groase de haine.

―           Se pare că cea de-a treia dorinţă a mea s-a îndeplinit.

L-am privit în continuare. Adevărul era că îmi doream să nu îmi mai dea drumul. Ştefan mi-a simţit schimbarea din privire şi mă trase încă o dată la pieptul lui, de data asta strângându-şi braţele şi mai tare în jurul meu. Mă prinse de încheietura mâinii, degetele lui căutându-le pe ale mele. Şi le încolăci între ale mele şi le duse la gură pentru a le săruta. Am simţit cum picioarele mi se înmoaie instant. Cine era acest om şi ce putere avea asupra mea?! Cu o mână în părul meu, îmi şopti la ureche

―           Îmi placi mult, Ev!

Am rămas pironită în mijlocul aleii, cu inima bătând în piept, cu privirea pierdută într-a lui şi cu corpul într-o stare de nedescris. Am dat să răspund ceva, dar buzele lui Ştefan le acoperiră pe ale mele într-un sărut blând, mai apoi brutal. Îşi implantă limba în gura mea, având un gust dulce sărutul lui. I-am răspuns şi eu la fel de brutal, petrecându-mi mâinile prin părul lui, trăgându-l mai aproape de mine. Mă simţeam ameţită, vedeam stele în aer, printre ele şi chipul lui Ştefan.

Mi-a atins obrazul arzând de emoţie, coborându-şi degetele mai jos pe gât. Mă privea în ochi atât de intens încât am simţit nevoia să îi evit privirea. Mă trăsese din nou înspre el pentru a mă îmbrăţişa din nou.

―           O să iau tăcerea ta ca pe un lucru bun.

Am început să zâmbesc atât de tare încât mă dureau fălcile la un moment dat.

―           Hai să mergem, astăzi vei fi răsfăţată.

Îmi deschise uşa maşinii ca de obicei,cu o mâna ajutându-mă să mă aşez în scaun. Ştefan se urcă la volan cu un zâmbet mare pe chip. Radia de fericire şi îmi doream ca mereu să îl văd aşa. Dacă doar prezenţa mea în viaţa lui îl făcea să salte în halul ăla de bucurie, atunci puteam face acel lucru.

―           Unde mergem?

―           Mă gândeam să bem o cafea împreună.

―           Hmm, ok. Sună bine. Mergem în centru?

―           Da…acolo. Ştefan mustăci în timp ce era atent la trafic.

În 5 minute ajunseserăm în centru…şi trecuserăm de el.

―           Nu mai mergem în centru? Mergem în mall?

―           Ba da, în centru mergem.

―           Păi nu am trecut de el, geniule?

―           Nu, Sighişoara e puţin mai încolo.

Am deschis gura ca să zic ceva, însă rămăsesem fără replică. Simţeam fiori electrizanţi în pântece, inima luând-o din nou la goană. El începu să râdă cald şi colorat, toracele mişcându-i-se odată cu râsetele. Am surâs timid, gândindu-mă cât de mult ţinea Ştefan la mine.

Priveliştea ni se întindea în faţă, ca un film la cinema. Şoseaua era îngrădită de schelete de copaci amestecate cu brazi verzi şi bogaţi. Ştefan  conducea, atent fiind la drum şi fredona o melodie. Mi-am conectat ipodul la playerul lui din maşină, punând melodia mea preferată. Întreg drumul am ascultat melodii ce îmi linişteau sufletul zi de zi şi în nopţile când mă simţeam extrem de singură. Îmi căută ochii, cercetând adânc în sufletul meu. în acea zi,l-am lăsat pe Ştefan să îmi cunoască o parte din suflet. Mai erau multe, însă măcar făcusem primul pas.

La Sighişoara vremea era mai rece. Mi-a dat fularul lui să îl port la gât, întrucât eu îl uitasem pe al meu din nou acasă. Îmi cuprinse talia cu un braţ şi am pornit pe pavajul mozaicat către o cafenea. Înăuntru aerul era copleşitor de cald, obrajii înroşindu-se instant. Ne-am aşezat la o masă, amândoi relaxaţi, zâmbind în continuare. Cafelele erau fierbinţi, ungându-se sufletul şi încălzindu-ne. îl studiam pe Ştefan de partea cealaltă a mesei, el uitându-se pe geam. Era un bărbat frumos. Mult prea frumos pentru mine, şi îmi era frică de acel lucru. Aveam mâini mari şi puternice, cu degete lungi şi elegante. Nu mergea la sală însă avea un corp rigid. Ochii lui erau două diamante, te cutremurau când îi priveai. Am îndrăznit să îl întreb ceva ce mă măcina de câteva săptămâni.

― Ștefan….mai ţii minte când mi-ai dat acel selfie?

El încuviinţă, aşteptând ca eu să continui.

―           De ce te-ai supărat atunci pe mine? Când am ieşit la ceai? Nu mi-ai vorbit deloc. Apoi ne-am întâlnit în faţa liftului şi ai fost cam bădăran cu mine..

Ştefan tăcea în continuare, parcă analizând ce are de spus. Am continuat cu acelaşi glas timorat întrebarea ce îmi bântuia mintea de atâta vreme.

―            A fost de vină modul în care ţi-am răspuns la acel selfie? Să ştii că îmi cer scuze dacă te-a deranjat.

Tăcere. Am considerat muţenia lui Ştefan ca pe un lucru greşit că pusesem toate acele întrebări. Încă încercam să înţeleg ce făcusem atât de greşit, când Ştefan grăi

―           Îl ştii pe Cezar?

―           Colegul de la facultate?

―         Exact. Ei bine, în acea zi mă simţeam cel mai fericit om de pe pământ. Încă nu ştiu dacă acel mesaj se referea strict la mine sau la studenţii mei. După ce am terminat acel curs, Cezar venise la mine să îmi destăinuie că avea de gând să te invite în oraş şi că a simţit din partea ta anumite semnale încurajatoare. Doamne, Ev, am simţit un pumnal în inimă când am auzit acele vorbe. Seara nici nu puteam să te privesc în ochi, îmi tot făceam curajul să te întreb ce simţi pentru Cezar. Tu erai pierdută în gândurile tale şi am crezut că sentimentul era reciproc. De aceea m-ai văzut după cu Angela, am chemat-o aici ca să mă ajute.

―           Se referea la tine, Ştefan.

―           Ce?

―           Mesajul. Prostuţule, tu chiar credeai că îmi place de Cezar? Tu nu ai observat că ori de câte ori vorbeai cu mine mă fâstâceam şi mă înroşeam toată? Nu ai văzut că gravitam cât mai mult în preajma ta şi ne tachinam reciproc? Astea nu au fost semnale pentru tine?

―           Ba da, dar eram confuz şi m-am speriat pentru o clipă că ar exista şansa ca Cezar să mi te ia.

Am întins mâna peste masă, căutând-o pe al lui. Mi-a făcut cu ochiul, iar eu din nou am roşit.

Seara dormeam amândoi îmbrăţişaţi în pat. Eu cu spatele sprijinită de pieptul lui, el cu mâna pe pântecele meu. Îmi sărută umărul şi îşi aşeză capul pe pernă, inspirând parfumul din părul meu. M-a tras cu faţa înspre el şi mă sărută atât de profund, încât răsuflarea mi se tăiase. Mă simţeam exagerat de stânjenită, eu nemaitrăind toate acele lucruri. Ştefan mă scrută cu privirea în semn de întrebare.

―           Nimic, i-am răspuns îndoit, însă el nu mă crezuse.

―           Ev? zise el cu un ton acuzator.

―           Nimic, Ştefan. Sunt bine.

―           Evelyn, tonul lui Ştefan deveni şi mai acuzator. E ok, dacă nu vrei să spui, nu te forţez. Îmi tatuă o altă sărutare pe frunte.

―           Ştefan, îmi e foarte ruşine…doar că eu chestia asta nu am mai trăit-o până acum.

―           Da, nici eu nu am mai ţinut aşa la cineva până acuma.

―           Nu, Ştefan. Mă refer la faptul că eu nu am mai avut relaţii până acuma. Deşi am 29 de ani. Niciuna. Şi când zic niciuna mă refer că nici în şcoala generală nu am avut iubit. Îmi e extrem de jenă cu acest lucru şi fiind singură în toţi aceşti ani, m-am obişnuit să mă închid în mine şi să nu mai comunic cu ceilalţi despre ceea ce simt. M-am obişnuit să îmi adun secretele undeva în piept şi să le accesez în nopţile târzii şi singuratice. Eu nu am mai iubit pe nimeni Ştefan şi nici  nu am fost iubită la rându-mi. Am devenit din ce în ce mai acră cu fiecare zi ce trecea, iar faptul că nimănui nu i-a plăcut de mine m-a dărâmat complet. Imaginează-ţi, Ştefan, cum e să îţi petreci fiecare crăciun de una singură, cum e să îţi culci capul pe pernă doar tu şi cu respiraţia ta. Atunci când eşti la pământ tu singur să îţi faci curaj să te ridici. Atunci când simţi că nu mai poţi, plânsul tăindu-ţi respiraţia, să nu fie nimeni care să te strângă puternic în braţe. Eu nu am avut parte de nimic din acestea Ştefan. Nicio îmbrăţişare, niciun te iubesc, niciun sărut furat pe furiş. De aceea îmi e atât de greu. Căci eu nu mai am încredere în mine Ştefan. Când mă uit în oglindă mă urăsc şi nu găsesc nimic la mine care să îmi placă. Mă simt atât de singură Ştefan.

Ştefan tăcea. Probabil îl şocase confesiunea mea. Cine ştie ce îi trecea prin minte, poate mă credea vreo ciudată. Mi-am ridicat privirea spre el şi am văzut că avea lacrimi în ochi. M-am cuibărit la pieptul lui, acea reacţie însemnând mai mult decât toate cuvintele din lume.


Capitolul 8

 

Era luna decembrie. La facultate atmosfera era destul de agitată, studenţii ştiind că venea vacanţa. Eu şi Ştefan ne înţelegeam destul de bine, petreceam destul de puţin timp împreună întrucât prima parte din examene începuse deja. Totuşi, eram încântată că acela urma să fie primul mereu crăciun petrecut alături de cineva. Ştefan făcea mici gesturi ce mă cucereau şi mai mult, dacă acel lucru era posibil. Majoritatea timpului mintea se plimbă undeva alături de el, şi nu arareori mă surprindeam că zâmbeam. Mai erau 10 zile până la crăciun. Vacanța oficială a studenţilor începea de pe 24 dar cu toţii eram conștienți că ei vor pleca cu cel puţin 2-3 zile mai devreme. Nu reuşisem încă să stabilesc împreună cu Ştefan planul de crăciun, însă oricum ar fi fost, presimţeam că îmi va plăcea la nebunie.

Era o zi de luni. Oraşul era alb, fulgi simetrici înveşmântând copacii. Priveam pe geamul din birou la priveliştea de afară şi m-am întristat din nou. Dacă relaţia cu Ştefan nu va funcţiona? Prea multe despre el nu ştiam încă, deşi observasem că el devenise mai protector de la confesiunea mea când vizitasem Sighişoara. În fiecare dimineaţă îmi trimitea câte un mesaj şi de câte ori putea, venea şi mă vizita între cursuri la facultate. Serile în care eram amândoi liberi fuseseră puţine şi prea multe lucruri nu făcuserăm împreună.

Mă ataşasem prea mult de acel om. Încercam să trag aer în piept şi să mă îndepărtez puţin. Dacă rămâneam cu inima frântă în toată această ecuaţie? Dacă intervenea între noi vreo fostă iubire de a lui Ştefan şi mi-l fura? Dacă…

―           Hei, Evelyn! La ce te gândeai?

Şirul meu de întrebări fusese întrerupt de vocea lui Ştefan, ce stătea acum în faţa mea.

―           Hei, la nimic..

M-am adâncit mai tare în scaunul de birou şi am rânjit către Ştefan. Mă privise suspect, încercuind masa şi dându-mi un sărut pe frunte. L-am prins de mână şi l-am tras înspre mine, de data aceasta sărutându-l pe buze.

―           Ev, îmi place când eşti spontană! Zise acesta fixându-mă.

―           Ştiu, i-am răspuns, cu un rânjet pe chip.

Cursurile din ziua respectivă mă terminară psihic. De abia aşteptam să vină vacanţa şi să lenevesc în pat cât era ziua de lungă.

În data de 20 decembrie ne luaserăm cu toţii vacanţă. Majoritatea studenţilor erau déjà plecaţi, iar noi eram nerăbdători să ne facem planurile de sărbători. Dar ceva ce avusese loc pe 23 decembrie roti întreaga situaţie la 180 grade.

Mă trezisem dis-de-dimineaţă cu forţe proaspete şi fericită că aveam să mă întâlnesc cu Ştefan. După o scurtă conversaţie la telefon, căzuserăm de acord să treacă el pe la mine pentru a stabili toate detaliile. Se făcuse amiaza însă niciun semn de la Ştefan. Trecuseră încă vreo 3 ceasuri, dar Ştefan nu apăru la uşă. Pe seară, pe la ora 8, telefonul sună.

―           Evelyn….ce faci?

Vocea lui era schimbată. Era rece şi distantă.

―           Ăăă, te aştept să vii la mine, parcă aşa discutaserăm astăzi dimineaţă, i-am răspuns pe un ton uşor sarcastic.

―           Da, scuze. Uite, nu mai pot veni. A intervenit ceva şi trebuie să plec.

―           Dar te întorci până de crăciun, nu?

―           Nu. Nu mă întorc până de crăciun, Evelyn.

―           Ai păţit ceva Ştefan? De ce ai o voce atât de rece?

―           Astăzi a venit pe la mine Aida.

Vocea mi s-a crispat scoţând un mic icnet de durere. Aida. Fosta iubită a lui Ştefan.

―           Ce vrei să spui Ştefan? Şi ce dacă Aida te-a vizitat?

―           A venit să îşi ceară scuze că m-a înşelat, şi că aceasta a fost cea mai proastă decizie din viaţa ei. Încă mă iubeşte.

―           Ştefan ce tot spui? Şi pentru ce trebuie să pleci?

―           Trebuie să închid, Evelyn.

―           Ştefan!!

Mi-a închis telefonul în nas, eu rămânând lângă receptor cu lacrimi şiroaie pe obraz. Ai zis că nu ai mai ţinut la nimeni aşa cum ai ţinut la mine, nenorocitule…… am început să plâng, nu îmi venea să cred că pieptul mă putea durea atât de tare.


Capitolul 9

 

Mi-am înşfăcat cu putere haina din cui, aproape smulgându-i o parte din căptuşeală. Am încuiat uşa în urma mea, bombănind că nu nimerisem cheia corectă, şi, fără să privesc în urmă am ieşit din bloc. Aerul era tare, decembrie instalându-se cu fulgi mari de nea peste întreg oraşul. Am urcat cele trei trepte dinspre strada principală, şi, cu mâinile în buzunar, am început să număr paşii până în staţia de autobuz. Ca de obicei îmi uitasem fularul acasă, aruncat pe undeva prin cameră, iar acum vântul rece îmi biciua pielea gâtului. Mi-am adus aminte de momentul când Ștefan îmi împrumutase fularul lui. Încă îi puteam simţi parfumul. Fiori îmi străbăteau întreg corpul, dârdâind alături de ceilalţi călători, în încercarea de a ne încălzi până la sosirea unui autobuz. Cerul era cenuşiu, fiind pictat de nori tulburi ce îşi descărcau întreaga zăpadă peste străzile ţinutului. Ramurile încolăcite ale copacilor fără de frunze se împreunau în orizont, încercând parcă şi ei să se încălzească. Am privit lung cerul, pierzându-mă din nou în gânduri, fiind mult prea acaparată să observ că autobuzul venise deja. Mi-am clintit corpul îngheţat către cea mai apropiată uşă, încurajându-mi inima să facă faţă unei noi zi. Pentru mine orele treceau agale, Ștefan  bântuind mereu în preajmă, aducându-mi aminte cât de mult îmi ardea pieptul. Îl uram că trebuia să îndur toate acestea, deşi îmi promisese că voi fi pentru totdeauna fericită alături de el. Îl uram pentru că mă lăsase în neant, fără nicio explicaţie. În jurul meu plana un vid, iar eu nu îmi găseam busola. Mi-am zărit reflexia în geam, îngrozindu-mă de cearcănele adânci şi negre de sub ochi, de ochii umflaţi şi roşii de la atâta plâns. M-am speriat când am văzut că ochii mei nu mai zâmbeau atunci când colţurile gurii se ridicau. Eram o epavă ce încerca să îşi continue rutina, adâncindu-mă în mii de detalii pentru a uita pentru câteva secunde de mine.

… nu mai ştiam nimic de Ştefan de câteva zile. Trecuse crăciunul, pe care îl petrecusem în majoritatea timpului plângând. Se apropia cu paşi repezi revelionul, care presimţeam că o să fie la fel de sumbru.

Trecuse mai apoi şi noaptea dintre ani, eu plângând în pat, simțindu-mi faţa iritată de la atâtea lacrimi. Ştefan nu mă mai sună, nu îmi dăduse nicio explicaţie şi îmi blocase toate apelurile. Nu avusesem oficial o relaţie prea lungă, însă ne ştiam de mulţi ani, iar în utima vreme ne apropiasem destul de mult, încât începuse să devină o parte din sufletul meu. L-am sunat de nenumărate ori însă îmi devia toate apelurile. Dacă într-o zi se va întâmpla să apară în faţa mea, nu aş fi fost în stare să îl mai privesc în ochi, la cât de mult îmi rănise inima.

Până la începerea facultăţii mai era o săptămână doar.

Cursurile au început, examenele mai bine spus. Pe Ştefan încă nu îl zărisem la facultate, observând că în locul lui au venit cei care îşi făceau practica pentru acelaşi post. Mi-am petrecut majoritatea timpului pe la facultate, stând mai mult în birou, căci îmi era teamă să merg acasă. Ştiam că mă voi ascunde între aşternuturi şi voi plânge cât noaptea era de lungă. Tresăream  de fiecare dată când cineva intra în birou, gândul că ar fi putut fi Ştefan terminându-mă psihic.

Venise şi vacanţa intersemestrială, primul semestru de studiu intens luând sfârşit. Aveam o săptămână liberă aşa că decisesem să merg în vacanţă, undeva pe malul lacului. Pe Ştefan nu am mai încercat să îl contactez. Îi ştersesem şi numărul ca să nu fiu tentată, deşi îl ştiam pe de rost. Mi-am împachetat câteva haine şi am luat autobuzul spre o staţiune din apropiere. Vremea devenise mai blândă, încet încet soarele făcându-şi simţită prezenţa. Zăpada se topise, spălând toate necazurile acumulate în anul precedent, iar inima mea începea leneş să revină la viaţă. Mă simţeam vlăguită de puteri, mă simţeam deshidrată, aveam un aer bolnăvicios.

Corectam ultimele lucrări minunându-mă de prostiile pe care unii dintre studenţii mei le puteau debita. Dacă ar fi fost Ștefan cu mine probabil am fi râs o grămadă pe seama acelor fantasmagorii. Eram atât de prinsă în muncă, încât de abia remarcasem că telefonul lumina lângă mine. Era Angela. Am aruncat pixul din mână, dărâmând pe jos jumătate din foi şi am răspuns precipitat.

―           Angela!!

―           Bună Evelyn. Sper că nu te deranjez.

―           Angela. Nu. Nu, e ok. Angela nu pot să dau de Ștefan.

Vocea îmi tremura în telefon şi de abia mă abţineam să nu plâng.

―           Despre asta voiam să vorbim.

―           S-a întâmplat ceva? De abia reuşisem să şoptesc acea întrebare încât mă întrebam dacă am zis-o cu glas tare sau fusese doar în gând. Am auzit-o pe Angela la celălalt capăt al telefonul trăgând aer în piept. Ştiam că urma să aflu ceva dureros.

Mi-am strâns mâna stângă ca într-un pumn şi aşteptam să fiu lovită. Angela începuse să trăncănească pe nerespirate iar eu eram într-o stare execrabilă.

Am închis telefonul neştiind ce să mai simt. Angela mă lămurise în anumite privinţe dar tot nu înţelegeam de ce Ștefan refuza să vorbească cu mine. M-am lăsat pe pat, privind tavanul alb, în cap bântuind ultima frază rostită de Angela. „Ștefan încă nu e pregătit să te vadă,  Evelyn.”

De ce nu era pregătit? La urma urmei eu nu îi făcusem nimic care să îl rănească, cel puţin în mod voit. În acea seară am lăsat baltă toate lucrările şi am mers la culcare.

Acum, în timp ce priveam pe geamul autobuzului natura desfăşurată în faţa mea, mă simţeam la fel de confuză. Ştefan încă nu mă contactase iar Angela îmi specificase strict că el ar dori să nu îl mai sun până când se simţea el pregătit să o facă. Îmi tot schimbam poziţia în scaunul destul de incorfortabil, socotind minutele până la atingerea destinaţiei.

Ajunsesem într-un final la casele de vacanţă de la lac, unde îmi închiriasem o cameră. Era curat în jur, iar aerul se simţea proaspăt datorită multitudinii de copaci. Mi-am aşezat hainele în dulapul din cameră şi, schimbându-mă cu un rând nou de haine, am ieşit să iau masa. Prânzul copios mi-a mai liniştit sufletul zvăpăiat de eşecul emoţional peste care încercam să trec. După achitarea notei de plată, mi-am aşezat haina pe umeri şi am coborât înspre băncile de pe marginea lacului. Am fixat cu privirea una mai lăturalnică, corpul tremurând de la fiorii reci ce îmi străbătură șira spinării când luasem loc. Era destul de multă lume în jur, ba chiar la un moment dat mi s-a părut că am zărit un student de al meu. Mi-am recules gândurile vreo două ore pe acea bancă, luând guri mari de aer. M-am întors spre cameră simţindu-mă puţin mai bine, deşi durerea din piept încă era vie.

Trecuseră 3 zile de când eram în vacanţă. Angela mă sunase chiar în prima zi şi mă anunţă că Ștefan se va reîntoarce la muncă atunci când va începe cel de-al doilea semestru. Eu încă nu primisem nicio veste de la el şi, ca să fiu sinceră, ura pe care i-o purtam mă făcea să fac faţă mult mai bine situației. Speram ca la sfârşitul acelei săptămâni să nu mai simt nimic în legătură cu el, să îl privesc în continuare ca pe un coleg de la servici ce îţi sărea în ajutor ori de câte ori aveai nevoie.


Capitolul 10

Mă aflam în apartamentul meu, pregătind noile notiţe pentru primele cursuri din luna februarie. Aveam în continuare acelaşi orar, ceea ce îmi convenea pentru că începusem să mă obişnuiesc cu acea rutină. Mica escapadă de la lac mă făcuse să mă simt mai bine. Eram oarecum emoţionată că aveam să îl revăd pe Ștefan în curând, dar sufletul meu se simţeam ceva mai bine. Nu ştiam ce îl făcuse pe Ștefan să dea înapoi, dar acum nu mai eram atât de curioasă. Îl iubisem pe Ștefan? Da. Îl mai iubeam? Cu siguranţă. Însă iubirea presupunea sacrificiu, iar dacă ştefan era fericit fără mine eram gata să accept asta. În acele zile cât fusesem împreună se comportase exemplar cu mine. Îmi era frică să nu caut de atunci înainte un Ștefan în fiecare om pe care aveam să îl întâlnesc.

Prima săptămână din semestrul 2 trecuse repede întrucât era o săptămână în care orarul nu era definitiv. Pe Ștefan nu îl zărisem nici măcar pe holuri, iar mie îmi convenea acea amânare. Din păcate pentru mine weekendul venise cu o gripă cruntă. Nu mă puteam ridica din pat, aveam febră şi cu ultimele puteri am sunat-o pe Angela să mă ducă la spital. În perioada cât suferisem pentru Ștefan mă cam îndepărtasem de fetele mele şi regretam enorm acea decizie proastă pe care o făcusem. După ce aveam să mă repun pe picioare aveam să le sun şi să le cer scuze.

Bineînţeles că ele erau la curent cu starea mea datorită Angelei şi au venit rând pe rând să mă vadă în cele 3 zile cât am stat în spital. Toate aveau feţe triste, în ochii lor citindu-se îngrijorarea.

M-am concentrat prea mult asuprea lui Ștefan încât uitasem de mine, dar şi de cei din jur. În astfel de momente, după tot ce se întâmplase, lor încă le păsa. Mă luptasem pentru o persoană căruia nu îi păsa de ce simţeam. Eu eram pregătită să îmi las fericirea deoparte pentru el, dar el nu era pregătit. Şi poate că nici nu voia să o facă. Şi cu cât mă gândeam mai mult la asta, sentimentele mi se schimbau de la înţelegere la ură. Eram confuză, eu nemaiştiind ce se petrecea înlăuntrul meu.

Telefonul bipăi, Adela apelându-mă.

―           Hei omule. Mai trăieşti? De câtă vreme nu ai mai dat vreun semn de viaţă?

―           Ştiu, nu ai idee cât de rău îmi pare. Îmi cer iertare

―           Oh, hai, fii serioasă. Ia spune, vii sâmbătă seară la un bal?

―           Pff.. Fără partener? Nu mersi!

―           Oh, hai,  nu fi laşă. Te iau Horia şi Antoniu pe rând la dans.

Mi-am înăbuşit un chicot de râs imaginându-mi scena. Adela nu trebuise să se roage de mine prea mult ca să accept invitaţia. Trebuia să uit de Ștefan la urma urmei deşi nu prea îmi doream asta.

În fiecare an se organizau câte 3-4 baluri. Lumea se aduna într-o sala mare şi toţi dansau, făceau hore şi se simţeau bine. Care aveau veneau în costume populare atent cusute cu mărgele, modelele înflorate înfrumuseţând cămăşile de bumbac. Eu decisesem ca la acest bal să mă duc într-o rochie, cât mai simplă, încât nu aveam niciun chef să port costumul popular de această dată.

Sâmbătă seară mi-am făcut părul bucle, m-am machiat din nou cât mai finuţ şi m-am dat cu un ruj vişiniu. M-am încălțat cu cizmele încât aveau să mă doară picioarele de la atâtea ore de dans. Ne-am întâlnit toţi înainte de a pleca la bal. Eu, Adela, Victoria, Aurora şi o altă cucerire de a ei, Antoniu și Horia. Mă simţeam oarecum stingheră văzându-i pe toţi împreună dar au avut grijă să facă glume şi am început cu toţii să râdem. Când am ajuns acolo, eram deja toţi destinşi, probabil şi de la vinul consumat cu o oră în urmă. Sala colcăia de oameni, se auzeau râsete din toate colţurile iar formaţia cânta sus pe scenă. Am intrat cu toţii într-o horă, iar mintea mea fu acaparată de veselia din jur.Mă simţeam bine dar mă îngrijora faptul că seara nu va ţine până la nesfârşit, iar momentul de la final va fi din nou trist pentru mine. Adela mă strânse de mână în semn de totul va fi ok. I-am zâmbit şi am continuat să ţopăi în horă. 3 ore mai târziu eram cu toţii încălziţi şi transpiraţi şi puţin şi mai ameţiţi de la băutura ce o aduseserăm cu noi.  Am mai zăbovit cu toţii încă vreo două ore pe acolo, dansând cu Horia şi cu Antoniu aşa cum îmi promiseseră fetele. În timp ce dansam cu Antoniu, acesta mă privi în ochi cu compătimire şi îmi şopti la ureche că totul se va rezolva cu bine şi că era sigur că Ștefan mă va căuta să îmi explice totul. L-am privit suspectă şi am realizat că el ştia mai multe decât spunea şi m-au frământat câteva secunde vorbele lui, până ce mă învârti şi mi-am pierdut şirul gândurilor. Pe la 4 dimineaţă am ajuns acasă, ruptă de oboseală. M-am schimbat în timp ce mă îndreptam spre dormitor, în urma mea rămânând câte un articol vestimentar la fiecare pas.

Zilele treceau mult mai uşor pentru mine. Am reuşit să birui sentimentele înflorite în piept cu ceva timp în urmă. Zâmbeam din nou şi o făceam cu tot sufletul. Joi seară am primit o invitaţie la teatru de la Azer. Fetele mă încurajaseră să accept aşa că, fără a sta prea mult pe gânduri, am răspuns afirmativ invitaţiei. Vineri dimineaţă mă trezisem bine dispusă şi mi-am petrecut marea parte a zilei lenevind prin casă. Pe la ora 5 începusem să mă pregătesc întrucât am stabilit cu Azer să ne vedem la 6:30 în faţa teatrului. Am luat autobuzul din staţia de la 5 minute distanţă de casă ca să îl observ pe Ștefan când uşile s-au deschis. Cu mâinile tremurânde m-am sprijinit de bara uşii ca să urc cele două trepte. Ştefan mă ţintuia cu privirea, căutând-o pe a mea. L-am salutat cu un glas uşor timorat şi am trecut pe lângă el, totodată inspirându-i parfumul, pentru a mă aşeza pe un scaun. Era destul de liber la acea oră autobuzul, nefiind o oră de vârf. Ştefan se întoarse din uşă şi veni lângă mine. Luă loc şi nu îndrăznea de data aceasta să mă mai privească. Nu am zis nimic, de teamă să nu îmi tremure vocea şi aşteptam cu respiraţia regulată ca el să spună ceva. La auzul vocii lui, corpul mi s-a relaxat şi mai mult, dându-mi seama cât de mult îmi lipsise acea familiaritate.

―           Încotro?

―           La teatru. Tu?

―           Mă duc acasă. A fost o zi obositoare. Singură?

―           Nu. Azer mă aşteaptă.

Încercam să îmi dau seama de continuarea acestei discuţii, însă nu puteam întrezări finalitatea ei.

Drumul nu dura mai mult de 5 minute. În tot acest timp am aşteptat vreun semn însă acela nu venise. Am coborât la staţia de lângă teatru, sprijinindu-mă din nou de bara uşii. Ştefan coborî în spatele meu, parcă neavând curajul să înceapă o conversaţie. Azer mă zărise şi deja îmi făcea cu mâna, răspunzându-i la rându-mi la salut. M-am întors spre Ștefan şi l-am mai privit încă o dată, aşteptând în continuare vreo reacţie. Cum aceasta nu veni, mi-am îndreptat paşii spre Azer, care era din ce în ce mai aproape. Ne-am sărutat pe obraji şi am urcat împreună treptele ce duceau spre clădirea teatrului. Ştefan rămăsese în urmă mea, privindu-mă, aşa cum o făcusem şi eu odată.

Seara trecu în neştire. Piesa a fost ca de obicei peste aşteptări, iar acum eram la un local cu Azer, unde sorbeam din frapp-eul pe care îl comandasem. Azer era un bărbat chipeş. Avea ochii verzi şi migdalaţi, o strălucire stranie urmărindu-ţi gesturile. Avea părul creț şi purta un pulover asortat la o pereche de pantaloni negri. Avea o vastă cultură generală, îmi era uşor să fac glume cu el dar să purtan şi discuţii serioase. Tocmai trecuse printr-un divorţ şi nu dorea altceva decât pace sufletească. Mă privea cu un aer întrebător, eu şovăind când i-am prins privirea. Îşi ridică o sprânceană şi mă întrebă.

―           Deci ai de gând să îmi povesteşti sau preferi să trag eu de tine?

M-am prefăcut că nu înţelegeam la ce se referea şi am adoptat un aer inocent.

―           Ce vrei să spui, Azer?

―           Nu ştiu dacă ai alte defecte, dar cel puţin ştiu că nu eşti proastă, Evelyn. Hai, spune-mi. Cine era cel din staţie?

―           Aaa, te referi la Ștefan? am răspuns cu nepăsare, ridicând mâna în semn că nu conta subiectul.

―           Sunteţi colegi?

―           Da.

―           Şi care e istoria dintre voi?

―           Păi ne-am tachinat puţin în trecut. Nimic important.

―           Hmm. Am înţeles. Dacă nu vrei să îmi spui mai multe, eu nu am ce face.

Cu această remarcă am încheiat discuţia nu înainte ca Azer să mai facă o altă observație.

―           Nu ştiu ce a fost între voi,  însă pare că nu s-a terminat. Am observat cum te privea Ștefan. Şi pot spune din experienţă, aceea nu era privirea unui om fericit. Am trecur printr-un divorţ şi ştiu cum e să pierzi ceva pe care l-ai iubit enorm. La Ștefan am observat că sentimentele încă erau prezente.

―           Şi ţi-ai dat tu seana dintr-o privire de toate acestea, Sherlock!

Azer începu să râdă, un zgomot cald venind din piept.

―           Ei, nu chiar, mi-a povestit Antoniu câte ceva.Când am ajuns acasă şi mi-am verificat telefonul, aveam două mesaje de la Victoria, soţia lui Antoniu. Mă invita să trec pe la ea sâmbătă întrucât Antoniu era plecat cu serviciul pentru două zile. Am ieșit pe balcon, cu privirea îndreptată asupra cerului. Era o noapte senină, în aer simţindu-se primele miresme ale primăverii. Era răcoare şi m-am acoperit cu o pătură mov. M-am aşezat în balansoarul ce stătea mereu în balcon şi am rămas câteva minute bune ţintuită în acel scaun. Nu mă gândeam la nimic, priveam doar cerul şi trăgeam cu poftă aerul de primăvară.

După jumătate de oră m-am întors în cameră şi m-am băgat sub plapumă. Telefonul ce era pe noptieră lumină camera în mare parte întunecoasă. Câteva raze ale lunii se filtrau printre jaluzelele închise, trimiţând săgeţi albe şi reci pe covor. M-am întors cu faţa înspre noptieră şi am numărat în gând până la 10. Am scos un braţ de sub plapumă şi am înşfăcat telefonul. Era Victoria.

“Deci vii mâine, da?”

“Da, vin. Pe la cât?”

“Nu ştiu, vorbim şi mâine.”

“Bineee.”

Am pus telefonul la loc şi m-am întors cu faţa înspre perete. Aveam un pat dublu şi moale şi puteam dormi în orice poziţie îmi năzărea. Apartamentul era destul de modest aşa că am încercat să aranjez lucrurile în el cât mai practic cu putinţă ca să rămână şi puţin spaţiu liber. Aşa că îmi pusesem patul într-un colţ al camerei, un perete fiind vecin cu partea cealaltă a patului. Adesea mă întorceam cu faţa înspre perete, încercând să mă protejez de anumite sentimente.

Telefonul bipăi încă o dată. Am scos din nou un braţ de sub plapumă, scoţându-l totodată de la încărcat, din moment ce eram atât de căutată.

“Dormi?”

Vocea adormită a lui Ştefan îmi răsună în urechi, stomacul strângându-mi-se într-un ghem.

“Nu.”

Nu aveam chef de conversaţie cu el, mai ales că nu ştiam ce să îi zic şi îmi era teamă de slăbiciunea mea pentru el.

“Cum ţi-a fost ziua? A fost frumos la teatru?”

“Da..a fost ok.”

Am pus telefonul pe silenţios, ignorând următorul mesaj de la Ştefan. Mi-am tras plapuma până sub nas şi am încercat să adorm.

Sâmbătă când m-am trezit, am verificat telefonul. Aveam un mesaj de la Victoria şi unul de la Ştefan, de astă seară.

 “Te iubesc, Ev..”


Capitolul 11

 

Am decis să amân întrevederea cu Victoria încât mă simţeam din nou rău. Un aer bolnăvicios plana din nou în jurul meu şi presimţeam că aveam să revin la starea nasoală din ultima perioadă, peste care tocmai trecusem. Sau mă amăgisem.

Într-un acces de nervi i-am răspuns mesajului de la Ştefan.

“Ei bine, ce pot să zic, şi Aida te iubeşte.”

Telefonul începu să sune, Ştefan fiind apelantul. I-am anulat apelul, neştiind ce să fac. Telefonul sună din nou. Şi din nou. Şi din nou.

―           Ce vrei, Ştefan?!

―           Doar o ultima şansă să vorbim. Te rog.

―           Ei bine, atunci când am vrut eu să vorbesc cu tine, tu nu ai binevoit să îmi dai un căcat de explicaţie. O singură frază doar. Te-a durut în cur de sentimentele mele. Du-te dracului, Ştefan,să nu îndrăzneşti să mă mai suni sau să îmi apari în cale!

Am închis telefonul, aruncându-l pe pat. Acesta începu din nou să sune şi cu suspine în glas am răspuns în nou.

―           Băi, idiotule, tu nu înţelegi de vorba bună? Ai retard cumva? Deşi e o întrebare retorică că doar simpla privire la faţa ta pune acest diagnosticul.

―           Evelyn? Ăăă oare am greşit persoana?

De la celălalt capăt se auzi vocea lui Antoniu, ezitantă şi confuză.

―           Ah, antoniu, tu erai, scuze. Nu erau pentru tine acele cuvinte.

Antoniu începu să râdă aşa de tare încât am roşit toată şi am schiţat şi eu un zâmbet.

―           De fapt, să ştii că ai dreptate, Victoria adesea mă face idiot retardat. Nu ştiu cum vine asta, dar zău că nu îndrăznesc să îi zic ceva când e nervoasă. Ia zii, cine te-a enervat aşa tare?

―           Eeh, nimeni  important.

―           Eu  aş  zice că e, însă nu e treaba mea. Auzi, ce voiam să te rog…ştii că în seara asta eu sunt la muncă şi era vorba ca tu şi Victoria să vă vedeţi…am înţeles că nu mai poţi veni şi Victoria s-a întristat când a auzit asta. Adică nu mă înţelege greşit, dar totuşi dacă ai putea trece pe la ea. Plus că din câte observ un idiot te-a enervat la culme, şi aşa poate mai schimbaţi şi voi nişte bârfe.

Tonul calm al lui Antoniu mă convinsese să accept invitaţia Victoriei. Avea dreptate, eram nedreaptă gândindu-mă doar la mine.

Spre seară am sunat la uşa Victoriei având în mâna nişte alune şi nişte popcorn. Voisem să iau şi un vin însă eu una nu aveam chef de nicio băutură, eram destul de beată de sentimentele dinlăuntrul meu.

―           Hello!!!

Ochii Victoriei se luminară, toată fericirea ei acumulându-se într-un zâmbet până la urechi.

―           Evelyn!! Intră, vai cât mă bucur că ai venit, să ştii că mă cam întristasem când mi-ai zis că nu mai vii.

―           Păi, am realizat că sunt o egoistă şi că ar trebui să îmi îndrept energia şi asupra celor din jur.

―           Fii serioasă.

―           Plus că am nevoie să vorbesc cu tine. Mă apasă sufletul rău de tot. Câteva lacrimi mi-au apărut în colţurile ochilor însă le-am alungat repede înainte ca Victoria să observe.

―           Bine, hai intră rapid. Ţi-ai adus haine de schimb sau să îţi dau eu? Ah, super ai déjà, răspunse Victoria în timp ce îi făcusem semn înspre geanta umflată pe care o aveam în mână.

―           Am pregătit şi un film la care să ne uităm.

―           Bunn.

M-am aşezat în patul Victoriei, schimbându-mă mai întâi cu rândul de haine lejere pe care mi-l adusesem. Victoria veni lângă mine, cu două boluri pline cu alune şi popcorn. Telefonul Victoriei sună.

―           Da, reşedinţa Iancu.

Un râset se auzi în difuzorul telefonului, recunoscând vocea lui Antoniu.

―           Ok, deci să înţeleg că Evelyn a ajuns la tine. Nu mai ai nevoie acum de mine.

―           Pentru moment, mustăci Victoria.

―           Ok, atunci al tău idiot retardat te lasă să bârfeşti cu Evelyn.

―           Ok, ne auzim.

Un mesaj apăru şi pe telefonul meu. Era Antoniu. “Mulţumesc, Evelyn.”

Trei ore mai târziu eu şi Victoria muream de râs, având chiar şi lacrimi în ochi. Ne-am apucat de depănat amintiri, am revăzut filmuleţe şi poze vechi cu noi două. Nu am mai râs atât de mult de câteva luni de zile. Faţa mi se schimonosi de durere, Victoria observând schimbarea de dispoziţie.

―           Oh, draga mea!

Victoria mă luă în brațe, iar eu m-am agăţat de acea îmbrăţişare cu toată forţa mea.

―           Evelyn…sunt însărcinată în trei luni. EVELYN, VEI FI CEA MAI SUPER MĂTUŞĂ!!

Am început să plângem amândouă de fericire, sărind în sus de bucurie. Tremuram din toate încheieturile, când râdeam, când plângeam. Nu ştiam cum să mai reacţionez.

―           Victoria, iartă-mă că am fost aşa nenorocită. Iartă-mă, te rog.

―           Fii serioasă, Evelyn. Tu auzi ce spui? Pentru ce să te iert? Că ai trăit în ultimele săptămâni cele mai oribile stări peste care nimeni nu ar trebui să le simtă?

―           Nu ştiu, Victoria. Îl urăsc aşa de mult pe Ştefan. Îl urăsc pentru că încă ţin la el.

―           Oh, eu nu ştiu ce să zic. Poate că ar trebui să stai de vorba cu el, Evelyn.

―           Şi tu, Victoria? Ce aveţi toţi, şi Antoniu mă tot încurajează să stau de vorba cu el.

Victoria se fâstâci.

―           Păi nu ştiu, Evelyn, probabil ar trebui să stai de vorba cu el ca să auzi ce are de spus! Aşa vei putea să treci mai uşor peste.

Dar nu voiam să trec peste.

―           Ok ok, nu trebuie să ţipi la mine.

Am început să râdem din nou amândouă, şi am pus capul pe pernă undeva spre zorii zilei.

Vremea trecuse, iar vara începea să îşi instaleze mrejele peste oraş şi îi fermeca pe toţi. Era de abia luna mai şi o căldură extenuantă. Burtica Victoriei era mai mare, fiind adorabilă în postura de mamă, ca să nu mai zic de Antoniu, ce era în culmea fericirii că devenea tată.

Mă aflam în biroul meu bucurându-mă de soare, păsărele glăsuiau în întreaga pădure, ecoul lor penetrând până la mine în încăpere, unde îmi odihneam picioarele. Ştefan bătu la uşă. I-am răspuns rece, poftindu-l să între, neavând chef de el. La îndrumarea lui Antoniu şi a Victoriei i-am făcut promisiunea că îl voi asculta, însă nu eram pregătită psihic de un alt şoc. Viaţa mea decurgea cum nu se putea mai normal, trecând cu greu peste acele sentimente. Mă simţeam mai bine, iar prezenţa lui Ştefan nu mă încânta prea mult.

―           Hei, vrei să mergem azi după amiază la zoo?

―           Hmm, nu mulţumesc. Am ceva lucrări de pregătit pentru săptămâna viitoare, am răspuns cu un aer ocupat, prefăcându-mă că aşez câteva foi.

―           Dar astăzi e miercuri.

―           Întocmai

Nedumerirea din mimica lui dură doar două secunde, revenindu-şi rapid din şocul refuzului.

―           Pot să iau loc?

―           Te rog. Doreşti cafea?

―           Da, te rog.

―           Îmi place acest formalism între noi, am remarcat cu ironie în glas. Probabil ar fi trebuit să îl fi păstrat de la început.

―           Nu glumi pe seama asta Evelyn! Ştii prea bine că nu e aşa!

Ştefan se răsti la mine, auzindu-l pentru prima oară cu vocea ridicată.

―           Uau, mă scuzi, domnule amorezat, scuze de jignirile-ţi aduse!

―           Nu ştii nimic din ce s-a întâmplat Evelyn, nu îţi dau voie să îţi faci asta!

―           Să te urăsc adică? Da aşa e, încă mă zbat să trec peste aceste sentimente deloc plăcute. Dar ce să faci, când iubeşti persoanele nepotrivite, îţi mai  iei şi ţepe.

O tăcere apăsătoare se lăsă în încăpere, chiar şi glasul păsărilor fiind estompat. I-am întins cafeaua lui Ştefan, uitându-mă pe geam în continuare.

El încercă să îşi dreagă vocea, cu toate acestea părea destul de afectat.

―           E prima oară când spui că mă iubeşti. Mi-ar fi plăcut să fie altele circumstanţele.

―           A da?, dându-mi seama la rându-mi de gafa comisă, eu aş fi preferat să nu le simt din start. Ştii vorba aia, tai răul de la rădăcină.

―           Nu vorbi aşa, Ev! Te rog, ascultă-mă. O întâlnire doar, să îţi povestesc tot, după mă car dracului, crede-mă.

Dar dacă nu vreau să te cari? Atunci ce vom face?

―           Nu ştiu Ştefan. Nu sunt pregătită. Să lăsăm să se încheie semestrul ăsta, după mai vedem. Chiar nu pot, iar tu ar trebui să ştii cel mai bine asta.

―           Să înţeleg că eşti acum împreună cu Azer?

―           Nu Ştefan, asta nu înseamnă că dacă ies cu el la cafea suntem iubiţi. Pur şi simplu suntem prieteni

―           Nu există prietenii aşa bune între bărbaţi şi femei, Evelyn.

―           Cum nu? Uită-te la noi doi.

Chipul lui Ştefan căpătă o grimasă suferindă. Ochii lui mari, căprui, cândva plini de lumină, mă priviră depresivi în ei citindu-se disperarea. Mi-am ferit privirea de a lui, ştiind că eram pe punctul de a începe a plânge. Mi-am fixat ca punct de sprijin un stejar din dreptul geamului, simţind cum mă pierd într-un hău al suferinţei, simţind cum toate acele luni în care am încercat să îmi revin au fost o minciună.

Deşi viaţa mea amoroasă era destul de zvăpăiată, zilele celorlalţi decurgeau destul de calm. Antoniu şi Victoria se pregăteau intens cu venirea pe lume a noului membru al familiei Iancu, iar Aurora tocmai ne dăduse vestea cea mare că se logodea. Ne invitase pe toţi, inclusiv pe Ştefan, dar nu eram destul de sigură de această hotărâre. Antoniu, ca de obicei, îl susţinea şi insista să vină şi el, dar eu mă simţeam destul de stingheră în preajma lui, sentimentele mele încă existând şi accetuandu-se. Petreceam mult timp în prezenţa Victoriei, schimbând opinii despre cumpărăturile pentru Antoniu jr. Încă nu avea un nume pentru copil, aşa că noi glumeam între noi, zicându-i Antoniu jr. Între timp, înlăuntrul meu lupte seculare aveau loc. Încercam să mă conving şi să îmi fac curaj să port acea discuţie cu Ştefan, dar doar gândul la ce aveam să aflu mă făcea să dau înapoi de fiecare dată.

Weekend-ul în care Aurora avea logodna veni. Îi cumpărasem cadoul, iar acum mă priveam în oglindă, în timp ce încercam să îmi fac şi ultimele bucle de la spate. Mi-am îmbrăcat rochia cea albastră, cu o curea în talie, în picioare având o pereche de stiletto. În timp ce mă priveam în oglindă, gândul meu zbură din nou la Ştefan şi la faptul că voi fi nevoită să petrec în preajma lui o zi întreagă. Ironic,  înainte nu ştiam cum să fiu mai mereu în preajma lui, iar acuma nu ştiam cum să scap. Pentru o secundă un gând fugitiv mi-a brăzdat mintea, şi anume că Aida ar putea veni cu el.

Mi-am scos telefonul de la încărcat, şi am tastat un mesaj către Victoria.

“Eşti gata?”

“Da, eu da, aparent Antoniu nu, zici că el are logodnă.”

Am început să râd, amintindu-mi de faptul că Antoniu stătea mult să se aranjeze.

“Bănuiesc că vine şi Ştefan azi….”

“Da, e la noi.”

Inima mi-a tresărit la auzul acelei veşti, devenind confuză pentru câteva clipe. Puţin iritată, i-am răspuns Victoriei la mesaj în câteva minute.

“Ok, păi ne vedem acolo.”

“Stai, venim după tine să te luăm.”

“Nu e nevoie, am luat déjà un taxi. Ne vedem acolo.”

“Tipic ţie Evelyn. Mereu faci aşa, nu ştiu de ce mai încerc.”

Am ignorat ultimul mesaj, buna mea dispoziţie disipindu-se. După ce am luat parte la formalităţile pe acea zi, ne-am îndreptat cu toţii la un restaurant din centrul oraşului pentru a-i sărbători pe cei doi. Aurora purta o rochie vaporoasă, lungă până în pământ, de culoarea lavandei. Pe partea de sus avea mărgele cusute manual, partea de jos fiind formată dintr-un tul ce foşnea discret în timp ce păşea.

Viitorul ei soţ, extrem de emoţionat, purta un costum albastru închis, frumos cambrat pe corp, o pereche de pantofi maro asortând ţinutei. La restaurant atmosfera era destul de intimă, o masă rotundă fiind pregătită doar pentru noi. Stăteam pe scaun lângă Victoria şi Adela, Ştefan stând lângă Antoniu. Cei doi schimbau priviri între ei, iar eu mă întrebam ce se întâmpla. Ştiam că probabil Ştefan le povestise Victoriei şi lui Antoniu ce se întâmplase, de acolo venind vehemența lor cu care îl apărau. Cu toate acestea, eu nu îmi puteam convinge sufletul să îl asculte pe Ștefan de teama şocurilor ce le va primi, dar şi de teama că exista o mare posibilitate ca totul să se termine şi încercam astfel să mai prelungesc momentul. Masa fu copioasă, am mâncat şi băut pe săturate, îndreptându-mă spre casă de dată aceasta cu maşina lui Antoniu. Stăteam pe bancheta din spate lângă Ştefan, când telefonul începu să ţârâie în geantă. L-am scos şi am răspuns, necunoscând numărul.

―           Futu-ţi morţii mă-tii de târfă!! Ai s-o păţeşti, mă auzi? Târâtură ce eşti!!!

Am scăpat telefonul din mână ţipând tare, Antoniu frânând brusc.

Tremuram şi încercam să povestesc ce se întâmplase, pe gură ieşind doar o bâlbâială neinteligibilă. Am ajuns în grabă acasă la Antoniu, unde eu cu ultimele puteri am reuşit să le povestesc ce se întâmplase.

―           Păi să mergem la poliţie!

Ştefan era nervos lângă mine, eu nefiind în stare pentru încă o criză de nervi.

―           Stai puţin Ştefan, să o luăm logic. Evelyn, tu nu ştii cine era cel care te-a sunat?

―           Nu ştiu Antoniu şi nici nu am idée. Întreg corpul fu curprins de un frison spasmodic, eu ducându-mi mâinile instinctiv pentru a mă încălzi. Victoria era îngrijorată şi îmi era frică să nu păţească ceva copilul.

Telefonul lumină din nou, un nou apel de la acelaşi număr apărând pe ecran.

―           Eşti terminată.


Capitolul 12

 

M-am uitat cu ochii cât cepele la cei trei, și am înghițit în sec, lacrimi formându-se în colţurile ochilor. Niciodată nu mă simţisem atât de neajutorată şi de expusă, fiindu-mi teamă pentru viaţa mea.

―           Stai puţin, Antoniu îşi scoase telefonul şi începu să caute în agenda. Îl sun pe Laurenţiu, el lucrează în poliţie, sigur ne poate fi de folos.

―           Laurenţiu, comandantul ?, glăsui secătuită de puteri Victoria.

―           Da.

Trei ore mai târziu ne aflam cu toţii în biroul lui Laurenţiu.

―           Da, din câte văd apelul a fost făcut de la o cabină publică de undeva prin centru, ceea ce mă duce cu gândul că e posibil ca agresorul nostru să te urmărească, Evelyn. Trebuie să fii cu ochii în patru întrucât nu ştim ce vrea de la tine, şi dacă are o armă.

La auzul acestor veşti m-am înverzit la faţă, o senzaţie de greaţă simțind în gură. Am prins cu degetele tremurânde paharul cu apă de pe birou, sorbind cu zgomot din el.

―           Până ce aflăm mai multe informaţii ar fi bine să nu rămâi singură.

―           Asta nici nu încape îndoială, interveni Ştefan în discuţie. M-ai auzit Evelyn?! Rămâi la mine până când se rezolvă situaţia.

M-am uitat neajutorată la toţi cei aflaţi în încăpere, aş fi refuzat propunerea lui Ştefan dar déjà îmi era prea frică.

Am ajuns pe seară la apartamentul lui Ştefan, eu încă tremurând e frică. Acesta îmi descuie uşa de la intrare şi mă pofti pe mine prima înăuntru. Mintea mea nu mai funcţiona cum trebuie, iar înainte de a păşi înăuntru mi-a apărut un gând în colţul minţii că Aida ar fi putut fi  acasă la Ştefan. Acasă la ei. Uimită de ridicolul situaţiei, m-am descălţat lângă uşă, Ştefan fiind în spatele meu, agitat.

―           Intră. Lasă-mă să te ajut.

Ştefan îmi luă geanta cu haine pe care o aveam în mână, trecând iniţial pe la apartamentul meu. M-am dus la baie unde m-am schimbat de rochia de petrecere şi m-am îmbrăcat într-o pereche de pijamale largi. Am revenit în sufragerie cu ochii umflaţi de la plâns, simţindu-mi întreg corpul într-o stare execrabilă. Ştefan veni lângă mine cu o ceaşcă de cafea pentru mine şi una pentru el şi îşi puse braţul în jurul gâtului meu. Mă trase mai aproape înspre el după un sărut scurt şi rapid pe frunte. Am oftat uşor şi m-am lăsat învăluită de acel gest protectiv, încă fiindu-mi teamă pentru cele ce vor urma.

Seara trecu în neştire, eu am reuşit să adorm în braţele lui Ştefan ce nu mă părăsi nicio clipă.

Pe la 3 dimineaţa, telefonul sună din nou. Ştefan apăsă pe difuzor.

―           Hei iubito, îţi era dor de mine? O voce libidinoasă se auzea de la celălalt capăt, făcându-mi-se din nou greaţă la auzul acelor vorbe. Văd că te-ai adăpostit în braţele celuilalt iubit al tău, tu-ţi morţii mă-ţii de curvă! Lasă că vezi tu!

Telefonul fiindu-mi  ascultat, la poliţie punându-l sub urmărire, nu mare îmi fu mirarea când în câteva clipe mă sună şi Laurenţiu, să îmi zică că apelul fu prea scurt pentru a fi identificat. Am început să plâng din nou, mii de gânduri şi idei lugubre întunecându-mi vederea. Îmi doaream să ies din acel coşmar cât mai repede posibil.

Primele raze ale dimineţii îşi făcură simţită prezenţa prin perdelele de noapte, trimiţând frânturi calde de lumină pe perna unde dormeam. Am deschis ochii somnoroşi şi obosiţi de la prea puţin somn, ca să observ că locul de lângă mine era gol. M-am ridicat în şezut şi am privit lung peretele din faţa mea, mintea mea planând în atemporalitate. Mi-am făcut curaj să cobor din pat, şi m-am îndreptat spre baie. Apa rece luă contact cu tenul meu, cearcănele intensificându-se şi mai mult. Ştefan apăru în spatele meu, cu o faţă îngrijorată.

―           Hei, te-ai trezit. Sper că nu am făcut eu zgomot.

Mă privi în ochi, aranjându-mi părul încă nepieptănat.

―           Stai liniştit, i-am răspuns cu o voce înceată, de teamă să nu sparg liniştea din casă.

―           Vino, am făcut micul dejun.

Am dat să refuz, însă déjà Ştefan mă prinsese de mână. Ne-am aşezat amândoi la masă, tăcând amândoi.Sorbeam din cafeaua fierbinte, cu privirea aţintită spre geam, şi încercam să înţeleg ce se petrecea.

―           Să ştii că am vorbit cu Laurenţiu. Va trece azi pe la noi. Chiar nu ai nicio bănuială cine ar putea fi?

―           Nu ştiu, Ştefan. Crede-mă că nu am nici cea mai mică idée. Dacă aş fi avut relaţii în trecut, poate înţelegeam că ar putea fi vreun fost, însă aşa, nu îmi explic ce se întâmplă. Mă tot gândesc că ar putea fi unul dintre studenţii mei.

―           Chiar crezi că ar putea fi de vină vreun puşti de 19 ani?

―           Păi altcineva nu ar putea fi.

―           Şi bănuieşti pe cineva, ai vreun nume?

―           Paul. Îl ştii?

―           Puştiul ăla recalcitrant?

―           Da, la examenul din iarnă a picat, iar mai apoi mi-a creat ceva probleme. A venit la mine în birou făcând scandal,  să îi arăt foaia de examen,  întrucât el susţinea că a făcut de trecere. Am avut mari probleme în iarnă cu el. Bănuiesc că încă e afectat.

Ştefan îşi îndepărtă privirea dintr-a mea, un sentiment de vinovăţie luând naştere între noi. Nu am mai zis nici eu nimic până la vizita lui Laurenţiu, iar după discuţia cu acesta, m-am băgat în pat, acoperindu-mă cu plapuma. Am adormit instant, gândurile lăsându-mă în pace pentru câteva clipe.

Seara, la cină, Ştefan mă uimi din nou cu talentele lui. Am mâncat totul din farfurie, recunoscătoare fiind de grija ce mi-o purta. L-am ajutat să strângă masa, apoi ne-am aşezat confortabil în canapeaua din sufragerie pentru a vedea un film. Ştefan mă trase mai aproape de el, eu simţindu-i din nou căldura corpului. Mi-am sprijinit capul pe umărul lui şi m-am lăsat pradă tuturor sentimentelor plăcute ce mă învăluiau. Mi-am permis în acele momente să uit de tot, de studentul ce nu îmi dădea pace, de cearta dintre mine şi Ştefan, de trădarea ce o simţeam în suflet. Am adormit lângă Ştefan, trezindu-mă dimineaţă în pat, alături de el.

Trecuseră 4 zile de când mă aflam la Ştefan. Între timp am mai primit încă vreo 4 apeluri de la agresor, unul dintre ele fiind ceva mai lung. Laurenţiu a reuşit să identifice de unde veneau toate acele apeluri iar acum aşteptam toţi cu sufletul la gură să aflăm dacă Paul e prins şi dacă el era vinovatul.

Când am ieşit afară, căldura ce am resimţit-o îmi creă o stare de bine. În câteva secunde apăru şi Ştefan lângă mine, îndreptându-ne amândoi la secţia de poliţie pentru a afla ce se întâmplă. M-am urcat în maşina lui Ştefan, inspirându-i ca de fiecare dată parfumul. Drumul până la secţie fu scurt, însă stresul pe care îl trăiam făcea ca totul să se petreacă cu încetinitorul. Am coborât din maşină, sprijinindu-mă de portieră, agitată fiind că voi da nas în nas cu agresorul meu. Am urcat cele 5 trepte, iar când uşa de la biroul lui Laurenţiu s-a deschis, am rămas fără aer. Şocul mă lovi precum o bâtă în ţeasta capului, stomacul revoltându-se de la micul dejun luat în urmă cu o oră. M-am uitat pierdută înspre Ştefan, strângându-i mâna cu putere.


Capitolul 13

În faţa noastră se afla Cezar cu mâinile încătuşate.

Ceea ce se petrecu în următoarele ore era învăluit în ceaţă. Ştefan fusese lângă mine în tot acest timp, ocupându-se alături de Laurenţiu de toate procedurile legale. Ştiam doar că eram în siguranţă şi aşteptam ca acele clipe să se scurgă cât mai repede.

Obsesia lui Cezar pentru mine evoluase într-atât de mult încât atinsese un nivel grav. Îşi crease în minte o relaţie cu mine, eu nefiind interesată de el. Trebuia să îmi fi dat seama că avea de multe ori un comportament ciudat în preajma mea. Trebuia să îmi fi dat seama că mă privea urât când eram în preajma lui Ştefan, iar faptul că îl minţise pe Ştefan că i-am dat anumite semnale că şi eu îl plăceam constituiau un alt motiv ce confirma labilitatea mentală a lui Cezar.

Am mai stat la Ştefan încă o zi şi jumătate, greu fiindu-mi în momentul plecării. Mi-am strâns hainele punându-le în geantă cu care venisem. Ştefan mă privea cu un aer trist, mâhnit fiind de faptul că lucrurile dintre noi nu se rezolvaseră. M-a adus cu maşina acasă la mine, luându-ne adio în faţa uşii. Acesta dădu să mă sărute, când momentul fu interrupt de telefoanele noastre ce sunau isteric. Victoria intrase în travaliu. Am alergat amândoi la spital, inima mea bătând nebună în piept. O stare de fericire puse stăpânire peste mine şi nu mă puteam opri din zâmbit. 5 ore mai târziu, Antoniu jr îşi făcu simţită prezenţa, scoţând primul țipăt. Ne aflam toţi 4 în rezerva de la spital, o bucurie extenuantă învăluindu-ne trupurile.

Maşina rula cu o viteză constantă pe şosea. Mă aflam pe locul din dreapta, Ştefan fiind în stânga. În jurul nostru se întindea o privelişte pictată cu mult verde, bogăţia pădurii ghidându-ne drumul. În maşină era linişte, auzindu-se un pârăit al radioului doar. Ştefan era atent la drum iar eu priveam pe geam,  pierdută fiind în amintiri. Se făcea că era tot o zi de vară. Vacanţă. Eram vreo 20 de prieteni în total, toţi ieşiţi pe imaşul din faţa casei să batem mingea. Eram atât de fericită, atât de fără griji, cu atât de mulţi prieteni. Mi-am revenit din reverie când mâna lui Ştefan poposi pe umărul meu. M-am ferit de atingerea lui, în acelaşi timp tânjind după acel sentiment plin de căldură.

―           Ce e?

―           Voiam să te întreb dacă vrei să oprim, să privim în jur. Să luăm aer.

―           Ok.

Mai merse câţiva metri şi trase pe dreapta lângă o ceainărie.

Mi-am deblocat centura şi am coborât din maşină, pietrele scârţâind în semn de protest. Mi-am luat geanta de pe bancheta din spate, simţindu-l pe Ştefan vibrând în urma mea. Încercă să îmi atingă spatele dar eu deja mă întorsesem înspre el, fără a-l privi în ochi. Am luat loc la o masă mai ferită, dând cu privelişte spre un luminiş. Era luna august, o căldură sufocantă însă în mediul acela nimic nu putea fi mai perfect. După ce am primit ceaiurile cu gheaţă, am tras aer în piept ținându-l câteva secunde. Am închis ochii iar mai apoi am privit cerul senin brăzdat de nori albi şi pufoşi. Ştefan era de cealaltă parte a mesei şi privea şi el în jur. Nu zicea nimic, tăcerea dintre noi fiind una calmă şi totuşi tristă. Plana asupra noastră un aer bolnăvicios, inimile noastre frânte făcându-se auzite. Mi-am aşezat coatele pe masă şi am început să desenez modele cu o mână. Ştefan şi le aşeză şi el, cu intenţia de a se apropia de mine. Mă privi în ochi, eu simţind cum mi se strânge stomacul. Oare cum voi fi în stare să îi dau drumul? Acesta intui ce îmi trecea prin minte şi începu să îmi vorbească.

―           Mai avem cam 100 km până ajungem la cabane.

Nu am zis nimic, neştiind şi neputând să scot vreun cuvânt. Îmi era teamă de ce aveam să aflu. Aida fusese marea iubire a lui Ştefan, fuseseră împreună de prin liceu. Ştiam doar că la vârsta de 23 de ani aceştia au pus capăt relaţiei. Ştefan îmi atinse o mână, luându-mi degetele în palma lui. Le mângâie în timp ce privea pierdut spre masă, eu întrebându-mă pentru a mia oară ce îi trecea prin minte.

Drumul dură încă vreo 2 ore şi am reuşit să ajungem la casele de vacanţă spre seară. Cerul era rozaliu, apusul întemniţând totul în jur, luând asuprea lui toate privirile. De data aceasta Ştefan îndrăzni să mă cuprindă de după mijloc, eu fiind deja obosită ca să mai protestez. Ne-am îndreptat amândoi paşii spre casă pe care o închiriasem pentru acel weekend.

Era o zonă liniştită, plină de case, familiile şi îndrăgostiţii poposind adesea aici. Cabana noastră dădea cu priveliştea înspre lac, fiind cocoţată pe un deal mai abrupt. Sufrageria avea un perete format numai din sticlă, ce dădea înspre o terasă. Am rămas vrăjită de atmosfera de acolo şi mă rugam cu toate puterile mele să nu aflu lucruri ce să ne îndepărteze pentru totdeauna. Ne-am instalat, fiecare având dormitoare separate. Mi-am aranjat lucrurile în dulap şi în baie. Ştefan arunca priviri piezişe înspre mine, neputând parcă să mă privieasca în ochi. Veni înspre mine şi mă lipi de peretele de lângă baie, aruncându-se asupra mea şi a buzelor mele. Îl simţeam neliniştit, corpul lui fiind tensionat. Îmi luă chipul în mâini şi mă muşcă de maxilar, strângându-mă apoi la piept, luându-mi răsuflarea. Am încercat să mă împotrivesc însă puterea lui era mai mare decât a mea. Se îndepărtă de mine încet, încă protejându-mi faţa în căuşul palmelor lui. Îmi ridică chipul pentru a mă privi în ochi.

―           Îţi promit Ev, îţi promit.

Mă întrebam ce îmi promitea, dar inima mea bătea prea tare că să mai poată înţelege ce se petrecea în jur. Am coborât amândoi la masă, pe terasele dimprejurul cabanelor. Am comandat fiecare câte o friptură şi salată şi ca desert tort de ciocolată, Ştefan ştiind cât de mult îmi plăcea ciocolata.

Ne-am îndreptat pe la 10 seara înspre cabană, ştiind amândoi ceea ce urma.

Telefonul sună, numele Victoriei luminând ecranul. Am răspuns cu entuziasm,  speriată fiind când am auzit vocea lui Antoniu.

―           Antoniu? Victoria a păţit ceva?

―           Nuu, stai liniştită. Mie mi s-a stricat telefonul, o să ies mâine să îmi cumpăr altul. Mămica cea energică doarme acum. Mă rugase să te sun adineauri să văd dacă eşti bine.

―           Da… am zis eu ezitând şi neconvingător. Sunt bine cred…

―           Ai vorbit cu Ştefan?

―           Încă nu. De abia ce am venit de la masă.

―           Înţeleg. Uite ce e Evelyn, te rog să îl asculţi până la capăt pe Ştefan. Fă-o pentru fericirea ta.

Glasul mi se crispă, un gust amăriu simţind în gât.

―           Ok Antoniu, aşa voi face. Să o pupi pe Victoria din partea mea.

―           Am făcut deja asta. O să rămân cu gândul la voi doi. Ai grijă de tine, Evelyn. Ai grijă şi de Ştefan.

―           Bine. Ne auzim.

Am închis apelul planând într-un timp atemporal neputându-mă să mă mişc. Apelul lui Antoniu mă îngrijoră şi mai mult.

Ştefan veni la mine în dormitor, o sticlă de vin ţinând în mâna stânga şi două pahare în cealaltă. Ne-am aşezat amândoi confortabil în sufragerie, cerul înstelat şi razele lunii luminând încăperea. Ştefan îmi turnă un pahar cu vin, apoi îşi turnă şi lui.

―           Evelyn, în primul rând îţi mulţumesc că ai acceptat să vorbeşti cu mine încă o dată. Nu ai idee cât de grea a fost ultima perioadă pentru mine, şi nu, chiar nu încerc să mă victmizez. Doar că nu ştiu cât mai pot rezista, Ev. Nu ştiu dacă mai rezist să pierd o altă persoană pe care o iubesc. Cât am fost plecat ţi-am scris o scrisoare dar nu am avut curajul să ţi-o dau. Cred că a venit timpul să afli totul şi sper ca după toate acestea să mă iubeşti la fel de mult.

―           Ştefan….. Problema e că te-am iubit în tot acest timp, sentimentele mele intensificându-se şi îmi e frică Ştefan, că după ce voi afla adevărul, te voi iubi şi mai mult. Că voi rămâne pentru tot restul vieţii cu cicatrici adânci în inimă.

―           Ev, eu te iubesc atât de mult încât imina mi de chirceşte de durere. Mă gândesc în fiecare ora-minut-secundă la tine. Mă întreb cum te simţi, dacă azi ai mâncat ceva, dacă azi ţi s-a mai alinat durerea. Evelyn! De aş putea să îţi iau toată durerea să o simt doar eu! Antoniu mi-a povestit că eşti din ce în ce mai rău pe zi ce trece, ce te-ai îmbolnăvit, ţi-ai pierdut speranţele. Nici nu ai idee cât mă doare că nu am putut să îţi zic tot de la început. Am tot aşteptat căutându-mi curajul care nu mai venea, până când a fost prea târziu. Cel mai frumos crăciun din viaţa mea a fost cel mai dureros. Mai dureros decât cel cu 7 ani în urmă.

Sorbeam încet din pahar, simţind cum vinul se întoarce înapoi în gât. Îl ţineam strâns în mâna, de teamă să nu îl scap, de teamă să nu mă pierd eu.

―           Ev, eu am avut un copil. Un copil frumos ce semăna cu mine, avea ochii şi nasul meu. Mă furișam noaptea lângă el să îi adulmec mirosul, şi îmi aşezam capul lângă el, nesăturându-mă să îl privesc. Am început din liceu o relaţie de vis cu Aida. Anii au trecut şi iubirea noastră era la fel de vie şi de plină. Am început amândoi facultatea şi am decis să ne mutăm împreună căci oricum urma să ne căsătorim. Pe la 22 de ani Aida a rămas însărcinată, vestea cea bună transformându-se într-o secundă în cel mai mare coşmar al meu. Aida mă înşela de un an şi jumate. Nici măcar nu era copilul meu, dar totuşi nu ai idee cât l-am iubit. La 3 luni a murit datorită unor cauze necunoscute. Am intrat în depresie, un an de zile stând internat într-un spital de boli psihiatrice, încercând să îmi vindec mintea. M-am despărţit de Aida, ea oricum în tot acest timp fiind alături de celălalt „iubit” al ei, nepăsându-i de mine. Evelyn! Aveam de gând să îţi dăruiesc cel mai frumos crăciun din viaţa ta, aveam să te iubesc şi să îţi umplu toate acele goluri şi răni adânci. Aida m-a vizitat înainte de ajun, cei 7 ani împlinindu-se de la moartea fiului meu. Am mers împreună să îl pomenim, iar apoi depresia şi-a pus amprenta din nou asupra mea. Ţi-am zis că Aida mă iubeşte întrucât eram prea speriat şi nu ştiam cum să îţi spun adevărul. Evelyn, iubito, eu te iubesc şi nu îmi doresc mai mult pe lumea asta decât să te fac fericită. Să îmbătrânim amândoi ținându-ne de mână până la sfârşitul sfârşitului.

Ev în fiecare zi i-am vorbit psihologului despre tine. Nici nu ai idée cât de greu mi-a fost şi încă mi-e. Acel an în care am stat internat e un întuneric total pentru mine. Am pierdut o grămadă de prieteni, mi-am pierdut scopul în viaţă. Doar Antoniu mi-a fost alături, fără el nu aş mai fi fost acum în viaţă, de nenumărate ori încercând să o termin cu toate. Crede-mă,  Ev, de ar fi să dau timpul înapoi, aş face-o de 40000 de ori şi ţi-aş poveşti totul de la început. Nu mi-ar păsa că poate te-ai fi îndepărtat de mine, însă măcar nu îţi provocam atâta suferinţă.

Aida urma să îmi fie soţie pe vecie Ev, urma să ne punem verighte şi să nu le mai scoatem vreodată. Urma să avem o familie împreună, să ne trezim pentru restul zilelor unul lângă altul. Urma să creem istorie împreună. Să avem aventuri, să avem vacanţe, să avem certuri, să avem iubire. Toate acestea au luat sfârşit în momentul în care fiul meu a murit, şi nici măcar nu era al meu, era al celuilalt. Uneori mă întreb cu ce am greşit, dar apoi îmi zic cu nimic, întrucât tu eşti aici lângă mine. Poate că totul a fost plănuit, căci Ev, tu eşti şi vei fi cealaltă parte a sufletului meu, orice ai zice tu. Am trăit în întuneric în trecut, dar acum am regăsit lumina şi, oh Ev, nu ai idée ce frumoasă poate fi.

Vocea lui crispată ce era la linia subţire dintre calm şi plâns, declanşă în mine o criză incontrolabilă.

M-am retras în camera mea şi am început să plâng atât de tare încât mă înecam din cauza sufocării. Ştefan năvăli în dormitorul meu şi mă luă în braţe. Îmi adăposti capul la pieptul lui, mângâindu-l şi tatuându-mi sărutări. Ochii îmi erau fierbinţi şi roşii, faţa îmi era udă, lacrimile scurgându-se pe tricou. După vreo trei ore, suspinele mi s-au mai calmat iar eu am reuşit să adorm lângă Ştefan, ce mă ţinea în braţe protector.

Restul weekendului a decurs cât de inocent se putea, amândoi dându-ne voie să ne alinăm sufletele suferinde. Am lenevit cât mai mult îmbrăţişaţi în tăcere, bucurându-ne de pacea din jurul nostru.

Antoniu mă sunase chiar în următoarea zi să vadă cum mă simt, însă fu un apel scurt, el fiind conştient că aveam nevoie de timp pentru a asimila toate veştile primite.

Plimbări lungi pe malul lacului, priviri furişe şi mult somn au fost paroxismul acelei scurte vacanţe la lac.

Veştile aflate şi-au pus amprenta asupra mea şi de fiecare dată când mă gândeam prin ce a trecut Ştefan, fiori reci îmi străbăteau corpul. Câteva zile nu am mai funcţionat cum trebuia, mă plimbam precum o nălucă prin casă, şi încercam să accept întreaga situaţie. Eram şocată de suferinţa prin care trecuse şi niciodată nu îmi imaginasem că sub acel zâmbet năstruşnic, putea sta o suferinţă aşa mare. Zilele din august erau pe terminate, serile de vară devenind din ce în ce mai răcoroase. Petreceam cu Ştefan aproape fiecare zi, încă fiind oarecum distantă de el. Îl iubeam din tot sufletul şi ştiam că şi el mă iubea dar îmi era teamă ca eu să nu fiu cea care îl va frânge definitiv. Lucrurile intraseră pe făgaşul normal încet încet. Procesul în cazul lui Cezar se finalizase iar acum nu mai exista niciun pericol în ceea ce îl privea. Copilul Victoriei şi al lui Antoniu creştea pe zi ce trecea, Adela şi Horia plănuiau şi ei un copil în curând, iar Aurora era prin ţări exotice cu viitorul ei soţ.

În ceea ce mă privea pe mine şi pe Ştefan, lucrurile încă erau destul de incerte.

Cântecul poveştii noastre se auzea încet acaparându-mi simţurile. Aveam stări de apatie alternând cu stări de fericire, conştientă fiind că niciodată nu ne va fi uşor. Mă trezeam în fiecare zi cu o durere apăsătoare în piept, gândindu-mă că nu voi mai scăpa vreodată din acel labirint de sentimente sufocante. Ştefan nu era perfect şi nici eu nu eram. Imperfecţiunea noastră era cea care ne unea şi ne definea pe noi.  Mă făcea fericită, mă făcea să râd, mă făcea să vreau să trăiesc. Ochii lui căprui mă purtau departe, pierzându-mă de fiecare dată în sinceritatea lor. Braţele lui se îmbinau perfect în jurul corpului meu, buricele degetelor lui potrivindu-se cum nu se puteau mai bine peste pielea mea. Bătăile iniimii lui erau melodia perfectă, ce am căutat-o în ultimii ani cu ardoare.

Ştiam că nu există oameni şi relaţii perfecte, dar el era perfect pentru mine. Cu un zâmbit în colţul gurii, am apucat telefonul, având déjà pe jumătate format numărul lui.


 

Epilog

5  luni mai târziu..

 

Eram acasă la Ştefan. În pat. Făcuserăm sex de două ori şi se pare că urma runda trei. Se urcă peste mine, sărutându-mi gâtul, mușcându-mă de maxilar. Îmi supse lobul urechii, eu gemând încet. Îl simţeam cum se întăreşte .L-am atins timid, simţindu-l şi mai tare. Ștefand sugea şi muşca orice parte din mine. Coborî mai jos de gât, sugând fiecare părticică din mine. Făcea o treabă a naibii de bună.

―           Ştefan, nu mai rezist.

ÎI Simțeam respirația caldă pe umăr, corpul meu vibrând in continuare. Imi șopti încă o dată cât de mult ma iubea, inima mea îmbujorându-se de fiecare dată la acele două cuvinte.

I-am permis sufletului încă o dată să aibă încredere în Ştefan, i-am permis să se regenereze din nou. I-am permis să iubească cum nu o mai făcuse vreodată, i-am permis să se contopească cu cel al lui Ştefan şi îmi doream din totul sufletul să îl fac pe acel om fericit,  căci eu în braţele lui mă simţeam intangibilă.

Iubeam şi eram iubita.

Reclame