Capitolul 1

E târziu în noapte, iar eu nu am somn. Mă întorc de pe o parte pe alta, căutându-mi poziția, însă somnul nu vine nicicum. E a nu știu câta noapte când din nou dorm prost sau am coșmaruri, trezindu-mă agitată și speriată din ațipitul meu de 15 minute.

Deschid ușa balconului, lăsând aerul stătut de vară să pătrundă înauntru. Sunt într-o pereche de colanți negri și o bluză pe care o port de vreo săptămână încoace. Afară e liniște. Se aud greierii din când în când, se aude vântul adiind discret, crengile copacilor balansându-se pe ritmul lui. Cerul e atât de senin. Mă pun într-un colț, pe un taburet, și îmi ridic privirea înspre tavanul înstelat. De când nu am mai stat să discut cu mine? De când nu am mai stat să vorbesc cu Dumnezeu? Să îi zic necazul? Să îi cer ajutor? Dar poate că El mă vede și știe că merit toate acestea, să am probleme cu somnul, să mă trezesc agitată și speriată în toiul nopții, să tresar la orice zgomot. Poate că sunt un om rău.

E ora 02:34. Închid ușa în urma mea și mă bag la loc în pat. Simt din nou oboseala cum îmi subjugă simțurile, și, într-un final, reușesc să adorm pentru câteva ore.

Sunt zile în care știu de dimineață dacă ziua respectivă va fi una bună sau nu. Pot zice de pe acuma că asta va fi o zi bună. M-am trezit cu o stare destul de bună, trezindu-mă chiar înaintea alarmei, programată de cu o seară înainte. Afară lumea deja muncește, soarele e sus pe cer, porumbeii din balcon, care mă mai vizitează din când în când, sunt și ei treji, pregătiți de o nouă zi, iar eu stau într-un picior lângă cuptorul cu microunde să mi se încălzească apa în cană. De câteva luni de zile am devenit extrem de leneșă în anumite privințe, un exemplu fiind cafeaua. Am descoperit că pot face totul mai rapid și mai ușor, punând apă într-o cană, băgând cana în cuptor, lăsând-o vreo 5 minute ca să ajungă la punctul de fierbere, apoi punând direct în cană lingurița (lingurițele) cu cafea și zahărul. Simplu. După acest mini ritual repetat în fiecare dimineață, fug rapid înapoi în pat, lăsând cana pe noptieră, pentru a-și mai pierde din fierbințeală. Uneori mă uit la știrile de dimineață, alteori citesc (dacă sunt trează psihic), alteori pur și simplu mai închid ochii pentru câteva minute.

Ai putea zice că viața mea e destul de plictisitoare, dar pentru mine e perfectă. Am realizat că trăind în acest mod sunt cea mai liniștită. Am încercat ani de-a rândul să nu mai fiu așa “pasivă”, să mă implic în mai mult activități extra zonei mele, să ies poate mai des prin cafenele, însă toate aceste lucruri le făceam forțat. Le făceam pentru că așa îmi ziceau alții, pentru că judecau că “nu ies din casă”, că nu socializez prea mult, că nu îmi deschid cercul de prieteni, iar uneori o făceam din obligație. Nu mă înțelegeți greșit, anumite lucruri chiar trebuie făcute din obligație, cred că așa funcționează lumea asta, însă ar trebui în același timp să putem fi noi înșine alături de oamenii cu care ne înțelegem. Ce rost are o prietenie dacă tu nu mă accepți așa cum sunt și încerci să mă schimbi după placul tău? Și am realizat că în toți anii ăștia m-am rezumat în a face lucruri pe care alții le vor. Până într-o zi când mi s-a tăiat mie așa de toate, și am zis “știi ceva, dacă am ajuns să mint, să inventez tot felul de scuze ca să nu văd anumite persoane, atunci clar ceva nu e în regulă.” Și mi-am băgat picioarele. Bine, nu la modul nesimțit, ci așa, încet încet. Iar acum am ajuns la concluzia că viață mea o fi plictisitoare pentru unii, însă pentru mine nu e. Cred că sunt genul ăla introvertit, care evită oamenii, are puțini prieteni, dar pe ăia îi poți suna și la două dimineața, sunt genul ăla ce nu prea iese din zona de confort, poate e un lucru rău, dar ies din zona rezidențială doar când trebuie să fac un anumit lucru. Iar dacă pe mine mă face mai fericită să dau o tură de bloc seara, în loc să te văd pe tine (o persoană ce încerci să mă schimbi), atunci asta e decizia mea. La urma urmei nimeni nu e indispensabil.

Pierzându-mă în astfel de gânduri filosofice, cafeaua a devenit numai bună de savurat. Nu mă consider o persoană dependentă de cafea, avusesem o discuție în liceu bazată pe subiectul ăsta, și am susținut atunci că nu sunt dependentă. Persoana în cauză nu m-a crezut și voiam să îi zic “păi dacă ai părerea deja formată, de ce mă mai întrebi dacă sunt?”. Au fost perioade de câteva luni când nu beam cafea, la mine e un viciu din ăla că îmi face plăcere actul în sine (și gustul, evident), însă dacă eu sunt moartă de somn și beau o cafea, nu simt cine știe ce beneficii, ori mi-am setat eu psihicul pe modul asta.

Azi am multe de făcut. Deși e ziua mea liberă, căci e duminică, tot trebuie să îmi mișc posteriorul să fac câteva cumpărături, să termin cartea începută ieri, să îi scriu recenzia, să împătur niște rufe și probabil să lenevesc și eu, mai apoi. Când Dumnezeu a creat lumea a zis că în cea de-a șaptea omul trebuie să stea, să se relaxeze după o săptămâna întreagă de muncă. Mă simt destul de păcătoasă când spăl rufe duminica, calc sau fac curățenie. Când eram mică, la noi în familie se respectau cu sfințenie datinile religioase. Ne trezeam duminică de dimineață, chiar dacă nu mergeam la slujbă, nu era bine să dormim în timpul ei, nu se călca, nu se spăla, nu ne spălam, nu se făcea mâncare, totul era pregătit de cu o zi înainte. Cumva rememorez cu drag clipele acelea, dar nu știu dacă e din cauza faptului că atunci eram lipsită de griji, stres, responsabilități, sau chiar sunt niște clipe dragi în adevăratul cuvântului.

În fondul psihic care alimentează ideile latente se întâlnesc frecvent amintiri ale unor fapte trăite, impresionante, a căror origine se află în prima copilărie. Ele oferă visului o situaţie care se prezintă totdeauna sub formă concretă şi constituie un element foarte important, deoarece exercită asupra formării visului o influenţă activă, servind drept nod de cristalizare, în jurul căruia se ordonează şi se grupează restul materialului. (Sigmund Freud)

În zilele de sâmbătă ne pregăteam pentru zilele de duminică. Toată treaba se termina până la ora 6 seara, după acea ora deja fiind păcat să mai muncești, iar în fiecare zi de sâmbătă aveam un ritual. Dimineața începea devreme, cu mama cu un batic pe cap și începând treaba. Mai întâi frământa într-un lighean mare. Doamne, pâinea aia de casă și mirosul ei ieșind din cuptor, îmi bântuie și acum reziduurile amintirilor. Apoi, lăsa aluatul la crescut. După, începea curățenia, ștersul prafului. Avea mama niște flori de se întindeau prin toată casă, agățători le zicea sau “telefon”. Nu am înțeles niciodată de ce erau poreclite “telefon”, probabil că făcea referire la acele telefoane vechi cu fir lung, altfel nu îmi explic legătura. Ah, și să nu mai zic și de lupta între vecinele din cartier, “cine avea cele mai multe și mai frumoase flori” (vecina cu două case mai la vale avea, și acum are). Astfel, cădea în sarcina mea să șterg “telefoanele” de praf. Doamne cât uram sarcina aia, și ce dramă mare când din greșeală rupeam câte “un fir” din floare.

Dacă stau și sunt sinceră, și acum urăsc florile. Poate nu e neapărat urâ, dar nici nu mă dau în vânt după ele. Îmi place să le admir, însă eu mereu uit să le ud, iar când o fac, e mult prea târziu. Plus că nici nu îmi place să vorbesc cu ele.

După ce le ștergeam de praf, și le udam, treceam la următoarea sarcină, o ajutam pe mama să scoată așternuturile la aerisit, și de pe jos luăm toate țolurile (covoare din petice) și le scoteam și pe alea afară la scuturat. Până când am avut aspirator, și știu că am fost printre primii din sat ce au avut unul, căci bunicii nu îi convenea lucrul asta (citez, “ce aspirator ne trebuie nouă!”), cam asta era metoda de curățenie, căci cu mătura cu reușeai să faci curat calumea prin casă. Apoi mama mătura prin casă, între timp pe mine mă punea să aduc fărașul să strângem mizeria. Aluatul era pus la loc ferit, creștea încet încet. Măturam, scuturam, apoi treceam afară în cerdac, îl măturam și pe el, puneam țolurile bune, că în timpul săptămânii stăteau unele ponosite pe jos pentru a nu le murdări și deteriora pe cele bune, măturam pragul casei și apoi mica alee ce ducea până la poartă. Cât timp eu făceam asta, mama se apuca de copt, colaci mari și rumeni făcea în cuptor și în fiecare sâmbătă făcea plăcinte cu brânză, cel mai bun deliciu al copilăriei mele. Ultima chestie de măturat era podul din fața porții. Asta era lege, nu exista sâmbătă fără a mătura podul din fața porții, întrucât a doua zi era sărbătoare, lumea mergea la biserica și trebuia să fie curat. Așa că nu mare era mirarea dacă mă vedeai pe mine și alți câțiva vecini măturând podul sâmbătă, cam pe la ora 5, aia fiind ultima treabă pe ziua respectivă. După toate astea, mă întorceam în casă, destul de obosită dar și mulțumită cumva, și urma apoi ora de baie. Pe vremuri ne spălam o dată pe săptămână, nu știu de unde tradiția asta, poate și de la faptul că vremurile erau destul de grele, apa nu curgea din pereți, ci o aduceam cu găleata în casă și o puneam la încălzit. Aveam o vană rotundă din tablă pe care mama o punea în mijlocul casei, și urma îmbăierea, pe rând fiecare, toți în aceeași apă, eventual mai punând puțină apă caldă din când în când, când se răcea. După asta, urma cina în familie, masa de sâmbătă seară, pregătindu-ne pentru a doua zi, cea de sărbătoare.

E amuzant când mă gândesc acum că în fiecare duminică mama ne îmbrăca cu cele mai bune haine, hainele de duminică. Dacă mergeam la biserică aveam alte haine chiar și mai bune, dar când nu mergeam, tot aveam ceva care știam că nu avem voie să murdărim. Acum sincer, am ieșit în pijamale din casă chiar și duminica, sau chiar și în altă zi de sărbătoare.

Aș vrea să cred că sunt un om bun, însă mă simt atât de păcătoasă și de rea. Îmi dau seama cât de mult îi supăr pe cei din jurul meu, mă căiesc pentru asta, dar nu fac nimic în a mă schimbă. Eram zilele trecute pe facebook, dădeam și eu scroll din plictiseală, mai un like la o poză cu foste colege, sau mă amuzam de diferite.. hmm hai să nu vorbesc vulgar. Și după încă 3 minute de scroll am dat de o poză, pusă de un tip, pe un grup din ăsta legat de cărți. (Dacă mă întrebi pe mine, dar eu sunt rea, nu prea se pune ce zic eu, însă, dacă e să mă întrebi pe mine, tipul a pus poză mai mult să se laude cu ceasul lui ostentativ de la mână, îi mai lipsea o cheie de bemve din mână cealaltă și un telefon de ultima generație pe masă.). Lângă poză era scris un citat, care pe mine una m-a atins cât de cât, întrucât cu asta mă confrunt și eu.

„Sigur, și eu te-am rănit adesea cu vorbele mele, însă eu am știut-o întotdeauna, și mă durea și pe mine, dar nu mă puteam stăpâni, nu-mi puteam reține cuvintele, și mă căiam chiar în clipă când le pronunțam.” (Franz Kafka- Scrisoare către tata.)

Reclame

fără titlu

Este luna octombrie, temperaturile de afară scad pe zice trece, în casă resimțindu-se tot mai intens mirosul tomnatic ce pune încet-încet stăpânire pe întregul ținut. Privesc în gol pe geam răsăritul roșu ce întretaie cerul în două, despărțind lumea de sus de cea de jos. Privesc aburii ce plutesc precum niște nori pufoși, disipindu-se în văzduhul cețos în care, din când în când, se mai zărește creasta vreunui brad. Am ieșit în balcon înfășurată într-o bluză groasă din lână și cu o ceașcă fierbinte de cafea în mâna stângă. Mă așez cu grijă în scaunul balansoar și îmi aduc picioarele sub mine. E atât de rece încât simt frigul cum pătrunde prin materialul gros, trimițând un fior electrizant în tot corpul. Sorb cu zgomot din ceașcă, bucurându-mă de aroma cafelei ce-mi trezește atât de multe amintiri.

Acum e luna martie și e la fel de frig. Vremea e destul de bipolară (așa ca mine cred), când e cald, când ninge. Mă uitam azi pe geam și am văzut fulgi de zăpadă care se îndreptau dansând înspre pământul acoperit de un strat fragil de iarbă. Am vrut să mă pierd pentru câteva clipe, uitându-mă în gol pe geam și încercând din nou să mă ascund de mine. Pentru că e atât de greu uneori, e atât de greu să o iei de la capăt, să treci din nou prin anumite chestii. E atât de greu să nu mai faci ce făceai înainte. Mi-e dor să scriu. Mi-e atât de dor, însă nu știu ce mă oprește. Uneori deschid laptopul, deschid aceeași foaie goală din word și mă uit la ea. Poate că e vina mea, poate că singură îmi înfrâng anumite sentimente și le barez eu singură cu un dig de câțiva metri. Sau poate că până aici a fost. E atât de greu să nu poți spune exact cum te simți de teamă că oamenii se plictisesc să audă mereu aceeași placă stricată, de teamă că și ei au problemele lor și nu au nevoie de altă durere de cap, de teamă că ei momentan se află într-un loc bun iar tu îi sufoci, iar ei să se îndepărteze.

Prea multe griji, prea multe temeri.

Prin septembrie, anul trecut, am scris o listă, “în ce constă fericirea”. Acum, când am recitit-o, mi s-a părut destul de banală, chestiile astea le citești pe toate gardurile.

O las aici:

Fericirea- listă

În ce constă fericirea?

Fericirea constă în zâmbete sincere și priviri furișe.

În cărți, pagini pline de cuvinte.

Constă în muzica din caști ce îți trimite fiori în tot corpul.

În cafeaua de dimineață sau de la amiază, sau ceaiul târziu.

Fericirea constă în anotimpuri, în locuri dragi nouă.

Constă într-o plimbare cu bicicleta.

În privitul cerului.

În ascultarea picăturilor de ploaie ce lovesc acoperișul.

Fericirea constă în zile mai proaste când nu suntem atât de productivi pe cât ne-am fi dorit.

Fericirea constă într-un curcubeu apărut după ploaie.

Constă în vântul ce suflă printre copaci.

Fericirea constă în râsetele din miez de noapte.

În cuvintele nerostite, dar subminate de sentimente.

Constă în mesaje când te aștepți mai puțin.

În clipele în care ai nevoie să petreci timp doar cu tine.

Într-o baie fierbinte.

Într-un pahar cu vin (sau bere, după preferințe).

Constă în regăsirea unui lucru demult pierdut/uitat.

Într-o discuție ce ne acaparează toată atenția și devenim pătimași.

În mângâierea unui câine.

A unei pisici.

Papagal.

Oh, please, toate animalele.

Într-un răsărit de soare.

Un apus.

Constă în visurile pe care le purtăm în suflet.

Constă în vizionarea unui film în așternuturile proaspăt spălate.

Constă într-o poezie.

Într-o floare de la colț de stradă.

Într-o piesă de teatru.

În dezvoltarea unui hobby.

În adulmecatul parfumului când o persoană trece pe stradă.

Fericirea e plăsmuită de și din noi.

Fericirea e simplă.

Acum am ajuns să cred că fericirea nu mai e atât de simplă. Adică da, încă cred că toate acele lucruri de mai sus te fac fericit, dar cred că e nevoie de ceva mai multă muncă. Fericirea se obține greu, prin muncă asiduă. Să rămâi în cele mai nasoale momente alături de anumite persoane, să le fii alături și să nu le lași la greu, ca peste zile, luni sau ani să te bucuri alături de ele. Aia e fericire, dar e mult de muncă, nu se realizează într-o săptămână. Să muncești mereu pentru visurile tale și să le îndeplinești, și aia înseamnă fericire, însă iarăși presupune multă muncă, să lupți mereu, să nu abandonezi totul în momentele cele mai dificile, să îți ridici tu moralul. Deci da, cam greu. Și uneori stau și mă gândesc, cine îmi garantează mie că la capăt de drum ea va fi acolo așteptându-mă? De unde știu că nu e totul în zadar, de unde știu că nu o voi mai revedea decât peste ani și ani? E incert totul.

De abia aștept să vina căldura, să apară câteva raze de soare, să mă trezesc pe la 5 dimineața, doar ca să pot privi răsăritul sângeriu și să ascult primele ecouri ale păsărilor din copacii îndepărtați și să evadez din gândurile mele.

Ce am mai citit în ultima perioadă

Am absentat cam mult de pe aici, fiind „ocupată” și „împiedicată” în tot felul de gânduri și, deși acestea îmi țin mintea destul de ocupată, nu am lăsat deoparte pentru nicio clipa cititul, care mă relaxează și îmi oferă cele mai frumoase momente. Așadar, ce am mai citit în ultima perioadă?

După lunga vară care a trecut precum o adiere de vânt, una călduță și plăcută, a început toamna la fel de blândă, razele soarelui încă poposind pe acest tărâm. Mi-am continuat la fel de asiduu lecturările, uneori încercând să uit de problemele cotidiene, alteori fiind total acaparată de anumite povești. Le voi enumera într-o ordine aleatorie, întrucât nici eu nu mai rețin ordinea cronologică, pe Goodreads fiind adăugate mult mai târziu.

Așa că voi începe cu Sub luna de șofran, de Nicole C. Vosseler, o carte cu un scris tare elegant, cu o fluiditate fină a frazelor, cu descrieri ce te purtau pe aripile filelor cărții. I-am făcut și o recenzie aici întrucât nu m-am abținut să nu vorbesc despre ea și a rămas o amintire plăcută pe care o rememorez și acum cu drag.

Continui cu o carte mai rigida, cu un limbaj greoi pentru mine si poate pentru varsta mea, deoarece inca nu ma simt destul de matura sa inteleg anumite lucruri si concepte, eu copilarind adesea. Despre frumusetea uitata a vietii, scrisa de Andrei Plesu, o carte pe care am digerat-o mai greu, citita in mai mult zile doar pe timpul diminetii cand mintea mea era mai odihnita. E o carte realista, uneori realitatea lovindu-te prea tare parca, deschizandu-ti ochii si facandu-te constient de anumite lucruri pe care le stiai insa nu le procesai. Pot sa zic ca mi-a placut dar in acelasi timp e o carte care m-a intimidat, asa ca va trece ceva timp pana voi citi altceva de la acest autor.

Mai departe. Nebunul, de Savatie Bastovoi. O trecere destul de brusca de la cartea de mai sus la aceasta, insa imi aduc aminte ca pe aceste carti le-am citit in acea perioada. Imi place Savatie Bastovoi si mereu o sa imi placa, inca mai am carti de la el pe care nu le-am lecturat dar va veni vremea cand o voi face. O carte destul de scurta, cu un limbaj usurel si simplu, nu atat de profund pe cat cel din A iubi inseamna a ierta. Dar mi-a placut, autorul a reusit si de data aceasta sa imi retina atentia pentru 2-3 ore desi la final am avut impresia ca nu prea am inteles mesajul lecturii. A mers rapid cititul, fiind pe alocuri in carte presarate scene ceva mai emotionante care te ating fix in acel punct pe care de multe ori il evit.

Fluturele alb, de Nicu Nicolaescu a fost o carte extrem de diferita fata de ce citesc eu. Asta nu inseamna ca mi-a displacut, ba din contra, m-am intalnit cu ceva nou, cu sentimente si trairi diferite, la final cartea avand un mesaj puternic. E o carte scurta de 140 de pagini, o carte pe care o termini rapid, avand capitole destul de scurte. Sunt destul de socante evolutia cartii, dezumanizarea personajelor si finalul “gol si pustiit”. Din cate am citit e un autor basarabean, am dat dintr-o intamplare peste cartea lui, dar nu regret nicio clipa.

Recunosc, am mai citit si carti destul de “seci”, fara substanta, fara un anume mesaj, carti care abunda in scene de sex ce te sufoca, iar acum imi vin in minte doua carti, si anume Dezgolita, de Lola Beccaria si Scoala supunerii, de Marina Anderson. Prea multe de zis despre aceste carti nu sunt de zis, sunt doar niste carti adaugate pe lista “citit”.

O alta carte pe care am citit-o este Printre tonuri cenusii, de Ruta Sepetys, o carte care are ca tematica nazismul, deportarile si toate acele atrocitati intamplate la vremea respectiva. Are vreo 300 de pagini, capitole scurte si un limbaj usor, o adolescenta de 15 ani fiind cea care ne relateaza povestea. Mi-a placut mult, daca mi se permite sa ma exprim asa cand vorbim despre astfel de subiecte, au fost pasaje mai socante, au fost pasaje mai cuminti, pasaje mai emotionante sau pasaje care te lasau rece, dar nu la modul de neimpresionat, ci la modul iti cutremurau corpul. Si tot de la aceeasi autorea am citit si O mare de lacrimi, unde de asemenea am avut din nou m-am intalnit cu acelasi stil al autoarei si am avut aceleasi trairi.

Domnul Ibrahim si florile din Coran, de Éric Emmanuel Schmitt. O cartulie atat de scurta, eu terminand-o intr-o ora, dar cu un ritm atat de alert al desfasurarii si prezentarii actiunii incat nici nu simti cum trec minutele. Cartea o aveam pe lista mea “de citit”, vazand recomandarea undeva mai demult, nu mai tin minte. O aveam in laptop si am dat de ea pe cand eram in cautarea altei carti, asa ca am zis sa o citesc. Mi-a placut tare tare mult, si are un mesaj profund. Stiu ca dupa am cautat pe net sa mai vad alte recenzii, opinii si am descoperit noi laturi ale lecturii, eu nefiind poate inca destul de matura sa vad profunzimea profundului. Dar da, ca sa vezi, o carte atata de scurta ce sentimente placute iti poate provoca si cat de multe iti poate transmite! Cine s-ar fi gandit?

Placandu-mi atat de mult cartea mentionata, am mai citit de la acelasi autor, Milarepa. Mi se paru a fi la fel de scurtuta, aici intalnindu-ma cu ceva diferit fata de precedenta. Asta m-a lasat un pic mai confuza, cum am mai precizat de vina fiind poate ca inca copilaritul meu, si poate de aceea precedenta imi placu mai mult, dar totusi, trecand peste acest aspect, si cartea asta imi placu. (De felul meu evit cartile care nu imi plac, le las balta, cred ca numarul cartile care nu m-au prins e triplu fata de numarul cartilor citite.)

Uimire si cutremur, de Amelie Nothomb, o carte scurtuta, luata de la un anticariat, fara a stii despre ce e vorba, coperta si titlul atragandu-mi atentia. Ah, tare mult imi placu. E o autobiografie legata de un internship, dar fu atat de amuzanta, cu note de ironie, se sarcasm, cu fraze ce curg usor si rapid desi actiunea se desfasoara pe un an de zile, iar cand eram pe la finalul cartii am remarcat cu stupoare ca autorea a scris atat de frumos despre locul ei de munca, incat nu am simtit nevoia de interventii din viata ei personala, ca sa ne mai scoata din “rutina” aceea legata de slujba ei.

Trec la un ton mai sobru si voi vorbi despre In ape adanci, de Paula Hawkins, un roman cu personaje ce au un aer straniu, tu nedorindu-ti sa fii precum ele. Un roman din nou cu un stil usurel, nu pot spune ca actiunea e rapida, un roman cu multe personaje pe care le cunoastem nu intr-atat de bine pe cat am dori noi, la final ramand totusi cu acel gust ca nu am cunoscut indeajuns personajele. Dar fu o lectura placuta, eu cunoscand deja stilul acestei autoare, iar daca va mai scrie o carte cu siguranta i-o voi citi.

O sa vorbesc acum de o carte emotionanta, o carte care era de multa vreme pe lista mea, si de care am dat printr-o minune de ea pe net sa o descarc intr-o zi, dupa lungi cautari. Tatal celuilalt copil, de Parinoush Saniee. Nici nu pot spune cat de mult mi-a placut cartea asta, nici nu pot exprima cat de trista fu pe alocuri, acea senzatie de gol in suflet cand cineva nu te iubeste, cand prea multi rad de tine si vorbesc despre tine ca si cum tu nu ai fi de fata. Imi placu tare tare mult, desi te lasa cu un gust trist si amar.

Sar din nou la o carte cu note amuzante, aceasta fiind Spovedania unui preot ateu, de Ion Anion. Am impresia ca nu se vorbeste destul de cartea asta si nu inteleg de ce pentru ca e o carte foarte buna, e o carte amuzanta, dar in acelasi timp atat de profunda. Eu am recomandat-o tuturor persoanelor pe care le cunosc, chiar si tatalui meu, desi el nu prea e cu cititul. Dar inca o data tin sa o recomand, un rezumat scurt asa al ei nu prea pot face intrucat as dezvalui prea multe, dar persoanele care locuiesc la tara cred ca ar intelege-o cel mai bine. Bine,cel putin unele pasaje. Asa ca eu o pomenesc, din nou, aici, fiind o carte care isi merita banii.

Trec din nou la o carte iarasi tare emotionanta, citita chiar acuma recent, Vanatorii de zmeie, de Khaled Hosseini. Uau! Cartea asta fu uau! Pff, nici nu stiu de unde sa incep, dar am remarcat ca fata de Splendida cetate a celor o mie de sori, aceasta de acum imi placu mai mult iar impactul fu mai puternic. Acuma cine stie, poate gresesc, ce e drept Splendida cetate… am citit-o acu un an parca deci poate sentimentele mele s-au mai atenuat. Dar totusi, a fost o carte care mi-a placut atat de mult incat am simtit ca demult parca nu am mai citit o carte atat de buna. A fost cam trista, nu e o carte amuzanta sau care sa te faca sa razi, e o carte care te face sa devii serios. Dar e o carte uau.

O vai, si cum as putea sa il uit pe autorul meu preferat Dan Brown, cu a lui carte Origini. Nu o sa zic nimic despre cartea asta, vreau sa ii fac separat o recenzie caci la mine in suflet, daca ma pot exprima asa, exista raftul cu toate cartile citite pana acuma si exista un alt raft cu Dan Brown, asa ca voi trece sa vorbesc despre urmatoarea carte.

Urmatoarea carte care imi vine in minte este Misterul din Caraibe, de Agatha Christie, o carte ce mi-a pus mintea la contributie sa identific criminalul si ca de fiecare data sa “esuez magna cum laude”. Eu chiar sunt de parere ca nu voi fi in stare la nicio carte de la aceasta autoare sa identific vreodata cine e vinovatul. Si cred ca nu e nevoie sa mentionez cat de mult imi place Agatha Christie, iar de fiecare data cand nu stiu ce sa citesc sau ii duc dorul, la ea ma indrept. Ii sunt chiar recunoscatoare ca a scris atatea carti.

Am vrut s-o dau si eu pe romantisme dar de fapt am dat tot de crime. Iubire vinovata, de Lisa Jackson, o carte tot citita zilele astea de iarno-primavara. Tot ce pot spune e ca mi-a placut, a fost prima carte citita de la aceasta autoarea, o sa investighez eu mai serios ce alte carti mai are la dosar, deoarece aceasta imi facu cu ochiul si a reusit sa ma atraga.

Si cum as putea sa inchei mai frumos, ca tot e iarna, craciunul a cam trecut, cu Harry Potter, recitind cartile acestei serii in aceste zile si bucurandu-se sufletul meu de copil de aceste lecturi placute.

M-am intins cam mult, probabil imi era dor sa scriu, cam de aceste carti imi aduc pe moment aminte, stiu sigur ca imi mai scapa cateva, dar de ceva, le voi enumera poate intr-o alta postare. Pe 2018 nu am un target de a citi “x” nr carti, niciodata nu am facut asta, dar sper sa imi fac timp, (daca nu am) si sa imi aloc mereu ceva vreme si pentru pasiunea asta crescanda.

Simfonie de toamnă.

Frunzele aurii crănțăne când calci pe ele, mărunțindu-se în mii de firmituri ce se pierd printre pavele. Zilele sunt din ce în ce mai scurte, ploile din ce în ce mai dese, iar frigul se înăsprește odată cu scurgerea soarelui pe cer. Dacă nu ai un fular la gât și o geacă pe tine, există toate șansele să răcești, sau cel puțin o durere de cap să îți submineze toate simțurile. Cu toate acestea, îmi place toamna. Deși natura e pe moarte, există atâta frumusețe în jur, încât te determină să o admiri chiar și în aceste condiții. Pământul este acoperit de un strat gros de culori, strat purtat de degetele lungi ale vântului prin aer. Trunchiurile copacilor se conturează în depărtare, fiind acum golașe și fără de veșmânt. Pavelele sunt adesea umede de la ploile mărunte aduse de nori gri și grei ce contrastează cu pământul ornat în culori vii. Diminețile sunt acaparate de o ceață albă și groasă, ce planează greu printre blocuri și pietoni. Oameni prea grăbiți și determinați să ajungă la anumite destinații, doar natura ce își poartă cu răbdare straiele, anotimpurile.

M-am îndrăgostit. Iar.

“Clopotele din turla bisericii St. Giles de la capătul străzii, aflată la doar câteva case depărtare, numărau orele nopţii de primăvară. „Trei, patru, cinci, repetă Maya în gând. Şase, şapte – sau era deja a opta bătaie?“ Copleşită de somn, copila care în curând urma să împlinească nouă ani se încurcă la numărătoare şi nu mai ştiu dacă era abia ora unsprezece sau deja miezul nopţii. Oftând se întoarse pe cealaltă parte şi căută pătura pe care o dăduse la o parte in somn. In cameră era răcoare. Cu toate că în timpul zilei soarele ardea cu putere, nopţile erau încă departe de a fi calde.”

Așa începe povestea din “călătoria” intitulată Sub luna de șofran, de Nicole C. Vosseler. Da, m-am îndrăgostit iarăși de o carte, ce în ultimele ore m-a ținut ocupată atât fizic cât și psihic.

” Fusese una din zilele acelea în care ți se pare imposibil ca vara să se sfârșească vreodată. Aerul mai era cald, îmbibat de razele aurii ale soarelui, care incendiau frunzișul intens colorat.”

Am dat de ea dintr-o întâmplare, în lungile mele informări despre cărți. Sub luna de șofran e o incursiune în secolul XIX, când emanciparea femeii este încă interzisă și privită ca pe un lucru tabu. Maya, căci ea este protagonista cărții, este însetată după aventură, citind cu o poftă molipsitoare cărți, furișându-se în bibliotecă unde accesul îi este interzis, fiind aptă să poarte discuții pline de substanță. Pe parcursul capitolelor luăm parte la maturizarea Mayei, trăind odată cu ea neliniști, frustrări, frângeri sau tresăriri de inimă.  Este o lectură destul de ușoară, presărată cu detalii legate de războaie, vremurile impunând asta. Este o carte cu note subtile de romantism, un romantism inocent ce se îmbină cu bun gust și rafinament cu viața de atunci. A afirma că este doar o carte romantică, deși titlul și coperta cărții cam asta ar da de înțeles, ar fi sec și de prost gust. Profunzimea ei stă în cuvintele bine alese și așternute pe hârtie, în minuțiozitatea cu care sunt descrise vremurile și trăirile personajelor, dar și în datele istorice ce ne sunt aduse.

„Peste noapte, temperatura continuase să scadă. Pe exteriorul ferestrelor apăruseră flori de gheață, iar zăpada reflecta pe rând, în alb orbitor și străluciri cristaline, soarele iernii de pe cerul albastru. Era o zi care te momea să ieși din casă, în ciuda aerului rece, țeapăn și neted ca niște cearceafuri proaspăt apretate și călcate și mirosind la fel de curat.”

„La Balaklawa a fost îngrozitor.[…] Se arunca o grămadă de brațe și picioare amputate – încă îmbrăcate în mâneci și craci de pantaloni – în gloful portului.”

Cel mai trist lucru este faptul că aceasta este singura carte tradusă în română de această autoare. Această stare o retrăiesc din nou, cum am pățit-o acu’ câțiva ani cu seria Rizzoli & Isle a autoarei Tess Gerritsen, din ea fiind traduse doar Chirurgul, Ucenicul, Păcătoasa, Clubul Mephisto, Dublura, Dispariția, serie pe care și acum o regret că nu este tradusă în totalitate. De asemenea, seriile de la editura Trei, apărute cu Gazeta Sporturilor, unele dintre romane fac parte din anumite serii ce la noi nu sunt traduse. (și culmea, știu că citeam și una dintre cărți era numărul 3 dintr-o serie, mă simțeam ca în plop, măcar de începeau și ei cu prima; eh, în fine, frustrări de ale mele).

De multe ori când încerc să vorbesc despre o carte, cuvintele îmi sunt subminate de un amalgam de stări ce mă fac să scot pe gură doar aprecieri de genul ah este o carte genială, este o carte faină, merită citită. Creierul este subjugat de poveștile trăite încât nici nu mai poate procesa ce încerc să spun. Ideea e că, și cu asta conchid, chiar este o carte faină, o carte scrisă cu bun gust, rafinament, frazele curg elegant, trimițându-ți fiori plăcuți în tot corpul, determinându-te să zâmbești, să devii serios, încruntat, trist sau curios, să o trăiești odată cu rândurile parcurse, să o  trăiești chiar după ce o închizi.

Pe strada Dublin.

Unul dintre multele mele regrete ar fi că nu pot reciti cărțile. Un film îl pot revedea de mii de ori(cum ar fi The Lord of the Rings), dar cărțile nem. Cu excepția acesteia. Pe Strada Dublin, scrisă de Samantha Young. Am citit multe cărți de genul acesta, presărate cu scene de sex în care detaliile nu lipsesc, ba chiar abundă. Însă aceasta este diferită, protagonista este diferită, și poate faptul că mă identific puțin cu ea m-a determinat să îmi placă așa mult.

Este până la urma urmei, la bază, o carte erotică, dar scenele de sex nu sunt sufocante și sf precum în alte cărți pe care le-am lecturat. Cred că lucrul ce mi-a plăcut cel mai mult este relația dintre personaje, autoarea umanizându-le, dând o notă de normalitate, creând acel aer de “asa decurg lucrurile și în viața de zi cu zi”. Poate că tocmai această naturalețe a faptelor îi dă farmec, autoarea neîncercând să complice lucrurile  atribuindu-le  un aer prea încărcat, sau încercând să frapeze prin extravaganța scenelor.

E o carte în care frazele împletesc cu dibăcie scenele de umor cu cele serioase, o carte ce îți dă o stare de relaxare, însă anumite pasaje te readuc la un ton grav.

Știu că o citisem anul trecut, iar câteva zile după terminare  încă o purtam în minte, neputându-mi să îmi iau gândul de la ea. Acum am revenit la ea, trăind cu aceeași intensitate sentimentele de data trecută.

Ce-am mai citit vara asta.

Vara aceasta am început-o cu o foame acerbă pentru citit. După o pauză de mai bine de două luni de zile în care am fost într-un foc continuu datorită minunatei sesiuni, căruia îi mulțumesc că îmi face viața excitantă, am început vacanța citind tot ce îmi pica în mână. Prima pe listă fu Agatha Christie, la greu. Ador stilul ei, pliindu-mă de minune în lumea romanelor ei, savurându-l pe renumitul Poirot, deși în ultima vreme a început să îmi placă și de Miss Marple. Am continuat vacanța cu două cărți scrise de Marc Levy, mai precis Prima zi și Prima noapte. Stilul lui Marc Levy m-a dus foarte mult cu gândul la Dan Brown. Am resimțit același suspans pe alocuri, același timp scurt de desfășurare al acțiunii, multe date istorice ca și în cărțile lui Dan Brown, doar că nu m-a incitat la fel de mult. Poate că am o fixație cu Dan Brown, dar nu au fost aceleași sentimente intense. Dar per total, o lectură foarte plăcută.

Next. Liza Marklund. Prime-time. Încep prin a spune că îmi place extrem de mult seria de la editura 3, mă refer la acea serie de cărți scoase împreună cu Gazeta Sporturilor acu’ câțiva ani. Am achiziționat aproape toate cărțile, urmărind mereu ofertele. Hmmm, a fost okay. Mi-a luat mai multe zile să o termin. Citeam, o lăsam, reveneam, citeam din nou. Fu okay, cred că atât pot spune. De exemplu acu’ un an sau doi, (sau trei?) am citit tot din seria asta cu ziarul cartea Întoarcerea de Håkan Nesser pe care am savurat-o și am recomandat-o și altora. Sau Prințesa ghețurilor de Camilla Läckberg saauu Ecouri de dincolo de moarte de Johan Theorin. Ideea e că Prime-time fu o lectură okay.

Următoarea pe listă fu Obiecte ascuțite de Gillian Flynn. Da. Genială cartea. Deși o colegă mi-a stricat finalul, întrucât în exprimarea ei pătimașă de a-mi spune despre o carte, “din greșeală”, mi-a dezvăluit finalul. Dar dacă nu ai pe cineva care să ți-l dezvăluie, cartea e superbă.

Am continuat cu un Raymond Chandler, Doamna din lac, și asta pentru că am găsit la un chioșc de ziare niște reduceri. Raymond Chandler e un fel de Agatha Christie de SUA. Poate greșesc spunând asta, dar impresia mea asta fu. Dintre Agatha Christie și Raymond Chandler aleg prima variantă, deși, recunosc, finalul cărții m-a cam dat pe spate.

Îmi pare rău, sunt așteptată. De Agnes Martin-Lugand. Am început această carte doar din simplul fapt că în căutarea mea de cărți de citit pe google (de parcă nu aș avea destule pe listă) am dat de cartea aceasta, de același autor care a scris Oamenii fericiți citesc și beau cafea (foarte mediatizată, de altfel). Am început cartea cu o oarece prejudecată, cu câteva preconcepții (cum fac de altfel și cu oamenii înainte să îi cunosc, iar dacă îți zic că nu am avut păreri preconcepute despre tine să știi că e o minciună, mereu le am), dar a fost o lectură plăcută, ușoară și m-am atașat oarecum de această carte. Chiar mi-a plăcut, mi-a dat o stare de bine, a fost că să zic așa… relaxant.

Cu ultima suflare. Paul Kalanithi. Ei, această carte îmi fu recomandată de o prietenă, eu neștiind de ea. Prea multe nu am ce să zic, mi-a plăcut. Este vorba despre viața la medicină, câțiva termeni specifici dar foarte ușori de înțeles și procesat. O carte oarecum tristă îmbinată pe alocuri cu note de umor. Merită citită.

Am amânat să menționez aceste cărți întrucât ele mi-au plăcut atât de mult încât m-am îndrăgostit grav. Elif Shafak. Ah, autoarea aceasta mi-a intrat la inimă. Și s-a așezat foarte bine, nu cred că pleacă prea devreme de acolo. Plănuiesc să îi citesc toate cărțile, sincer nici nu știu câte are, eu am citit Onoare și Cele patruzeci de legi ale iubirii. Nu există cuvinte ca să redactez cât de mult mi-au plăcut aceste două cărți, mai ales ultima. Geniale, splendide, superbe, mega mișto, niște cuvinte prea seci și goale pentru a exprima cât de mult mi-au plăcut.

Am terminat vara cu un Garcia. Spre rușinea mea, prima oară când citesc și eu ceva de acest autor. A trăi pentru a-ți povesti viața. O carte împrumutată și uitată la mine pe raft. Ca să fiu sinceră, stilul lui Gabriel Garcia Marquez nu prea mă prinde. Un stil destul de haotic, detaliile învălmășindu-te, tu căutând un fir de care să te ții. Poate că la mine în cap e deja un haos și de aceea nu m-a prins așa tare cartea. Poate că voi citi și Dragoste în vremea holerei sau Un veac de singurătate, dar clar nu mă grăbesc. Până atunci mai am de citit cărți de la Elif Shakaf și să nu uităm că Dan Brown scoate o nouă carte.