Marti

Azi e marti (duh).

M-am trezit dimineata atât de obosita, incat m-am culcat la loc și nu am mai mers la stagiu. Baiul e ca nici ieri nu am fost, vine o perioada în semestru când chiulesc de numa’, ca parca ma simt si eu vinovata. Ieri la cursul de la ora 2 (a se citi “doua”, va rog) am avut o carte la mine, pe care am citit-o extrem de rapid. Azi aveam alta carte cu mine, iar colegii m-au intrebat:

“Și Buddha?”

“Pai am terminat-o ieri.”

S-au uitat lung la mine, pe principiul fata asta nu e sanatoasa, caci de câteva zile ei mă tot vad cu alta carte în mana. O alta colega m-a intrebat dacă nu uit/incurc ce citesc și am spus “cum adica să uit sau să incurc?!”. Mi-a destainuit ca ea așa ar pati.

O alta colega mă intreba “dar cartea de ieri ce faci, de ce nu o mai citesti?”. I-am spus ca am terminat-o ieri.

“Dar cate pagini avea? “

“167.”

“Cate? 67? “

“Nu, 167, dar gen e puțin, adica na, 167 de pagini..”

S-a uitat și ea la mine ca la felul paispe.

Eu devin extrem de confuza la chestiile de genul și îmi dau seama ca normalitatea mea din exterior se vede precum o anormalitate.

Mâine e miercuri (duuh). De abia astept să îmi vina cartile alea despre care va spuneam intr-o postare anterioara. Sunt tare entuziasmata când mă gândesc la ele, ca îmi vine să fredonez aiurea când merg pe strada. Azi când am intrat în holul blocului mi-a venit chiar să fluier și asta e chiar dubios, ca eu fluier doar când sunt acasa. Nu știu, dar e o senzatie asa faină să ai colegi. Am avut niste discutii asa faine astazi la un lp si tot azi i-am dat o carte unei colege, nu știu sincer cum o cheama, o caut eu pe facebook, dar nuj, după anul trecut, anul asta il apreciez altfel. Mă bucur sincer ca mi-am descarcat sufletul, il simt mai usor.

Reclame

O a patra parte

Am o perdea portocalie in camera. Pe peretele din dreapta atarna de un cui o bufnita primita de la un prieten acum ceva ani de zile, iar langa bufnita, de un alt cui, atarna o chestie realizata de catre mine tot acum ceva ani de zile si care nu are o denumire anume, facuta din hartie fiind, din foile de la un fost manual de biochimie. Pe peretele din stanga de un al treilea cui atarna un tablou cu un pantof, tablou primit din nou acum ceva ani, de ziua de nastere. Acelasi perete are o usa ce duce inspre bucatarie, mobilata destul de decent. Acelasi perete este sprijinit de catre o comoda pe care stau televizorul si multe alte prostioare, printre care si cutia mea cu donatii, o casuta in miniatura, de la sephora, acum doua craciunuri primind-o de la mama. Urmeaza,mai apoi, raftul cu carti, nu foarte multe la numar, insa acesta este locul meu preferat din intreaga casa. Nu pot afirma ca am o placere ascunsa in a sterge praful, dar rafturile cu carti mereu le ingrijesc. Mai departe, continuand acest tur mirific al camerei dormitor-sufragerie-birou-biblioteca, urmeaza patul. Un pat mare si foarte confortabil.

Revenind la peretele din dreapta, acesta este sprijinit de dulapul cu haine, un dulap destul de mare, plin cu haine neimpaturite, asezate alandala, haine pe care nici nu le mai port. Cam asta e in mare camera mea. Bineinteles, mai exista si o masa, pe care nu o folosesc mai deloc, eu citind si invatand in pat, plus un scaun in care te poti legana.

Azi e duminica. O zi tipica de duminica, de mijloc de noiembrie. De fapt nu e tocmai tipica, caci in perioada asta a anului ar fi nins si ar fi fost mult mai ger, ori aici momentan este destul de placut. Prin perdeaua portocalie patrunde timid un soare rece, a carui lumina este de un galben sters, trimitand cateva raze reci catre covorul gri. M-am trezit de dimineata, stiti voi formularea tipica, si am stat cateva minute cu privirea pironita in tavan. Ce fac cu viata mea. Am scos un brat de sub plapuma si mi l-am dus in dreptul fruntii, formand cu palma un fel de paravan peste ochi, pentru moment devenind intuneric din nou. Am mai stat cateva minute asa, apoi m-am ridicat brusc din pat, spre baie indreptandu-ma. Apa era rece, extrem de rece, simtind fata cum ingheata atunci cand am aruncat hasdoi-oul din causul palmelor inspre ea. M-am privit in oglinda pentru cateva secunde, in oglinda cu flori pe margine, careia ii lipseste un colt, oglinda care e prea sus agatata, de abia zarindu-mi capul in ea. Problema oamenilor mici de inaltime. Am privit prin oglinda, am privit catre ochii sufletului, observand doi irisi ce ma privesc inapoi. Mi-am trecut degetele prin parul incalcit, ca ziceai ca am fost la razboi asta noapte, m-am mai privit inca odata, am iesit din baie, am stins becul, apoi m-am indreptat inspre bucatarie.

Ca sa sar peste toate aceste detalii neinsemnate, am ajuns intr-un final in pat,cu o cana cu cafea intr-o mana, telefonul in cealalta si cu fata inghetata de la apa cea rece. Mi-am petrecut restul diminetii in aceeasi pozitie, scriindu-mi gandurile.

Hai să va povestesc puțin despre tata.

Tatalui meu nu i-a plăcut scoala. Dacă lua 5 era cel mai fericit, însă în cele mai multe cazuri lua 4 sau 3. Am o postare pe aici în care vorbesc de el și cred ca se subintelege cât de mult tin la el, cât de mult mă influenteaza, pentru ca fiicele de obicei își gasesc exemplul în tati. Cu toate acestea, adeseori avem divergente, chiar el afirmand ca nu reuseste să se inteleaga cu mine, dacă el are o parere, eu de-al naibii sunt fix pe dos. Dar cu toate astea, amandoi tanjim unul după altul și amandoi avem aceleasi gusturi. Eu sunt leita mamei ca și infatisare, însă la suflet seman mai mult cu tata. Uneori mă plang la mama ca el nu mă suna mai des, iar el se plange mamei ca eu nu il sun mai des. Cum va spuneam, iubire cu nabadai. Cu toate acestea, am obsevat ca are o incredere imensa în mine. Nemarginita. Ce e drept, nici eu nu i-am dat motive până acum să fie altfel. Acu’ câțiva ani o prietena mi-a spus urmatorul lucru: “ taica-tu tine super mult la tine, tu nu îți dai seama cât de mult tine.” Am ramas socata de aceste vorbe, și asta nu pentru ca nu as simti ca tata tine la mine, ci pentru faptul ca nu realizez cât de mult o face. Când o să cresc mare mi-as dori să fiu precum tata. E un om atât de bland, incat ca să il enervezi, cred ca trebuie să il calci grav pe bec, în nenumarate randuri. Citeam acum ceva ani A iubi inseamna a ierta, de SavatieBastovoi. Zicea el ceva de genul ca sunt mulți oameni pe care noi nu îi placem. Asta nu inseamna ca ei sunt rai, asta inseamna ca noi nu am gasit trasaturile Dumnezeului nostru în ei. Ei bine, tata intruchipeaza cel mai bine aceste trasaturi pentru mine. Nu va pot pune în cuvinte cum e el, dar va zic eu, e un om atât de frumos și în ciuda a tot ceea ce i s-a intamplat până acum, și o să va zic mai târziu, a ramas acelasi om cu sufletul bun, ca uneori mă intreb și eu cum e posibil așa ceva. Cum e posibil să lasi de la tine și să faci bine celui care ti-a facut rau? Ati putea spune ca e fraier, cel puțin eu mereu i-o zic.

Se mai plange el de mine mamei, din când în când, marea lui problema fiind ca de ce nu am eu relatie (de fapt, rectific, e o problema majora in toata familia). În fata mie nu mi-a spus nimic, dar când mama il paraste la mine mă enervez foarte tare, deoarece el e de vina pentru faptul ca mi-a creat mie un barbat imaginar în cap, cu toate acele standarde. Dacă era și el mai dobitoc,poate acum stateau altfel lucrurile.

La mine se plange ca citesc prea mult, dar eu tind să cred ca în sinea lui e mandru (cel putin eu asta sper). Și sincer vorbind acum, tot el e de vina. Cu toate ca nu i-a plăcut scoala, să invete el despre Luceafarul și să disece poezia depresiva a lui Bacovia, cine credeti ca sta în pat cu cărți legate de mecanica pe care le citeste si stie la perfectie sa isi repare utilaje din curte? Cine credeti ca sta pe youtube și se uita la documentare cu Ceausescu? Cine credeti ca sta pe youtube si se uita la alte chestii folositoare, ca uneori ma intreb si eu cumde stie atat de multe sa faca? Cine credeti ca o luna intreaga a turuit prin casa ca unde poate traduce el manualul combinei de treierat, din limba germana, ca sa invete despre ea? Stiti vorba aia, rade harb de oala sparta? Eu i-am zis lui tata toate aceste lucruri, el a început a rade ca stie ca am dreptate, mama s-a bagat și ea ca musca în seama ca “dada vezi, are dreptate copchila, din cauza ta.”

Lui tata i-a murit tatal când el era tanar. Eu aveam doar doi ani, nici macar nu l-am cunoscut pe bunicul. Dar, oh, cât mi-as fi dorit să o fac. Cica mă iubea nemarginit de mult, ca eram lumina ochilor lui și mă lua în brate și nu îmi mai dadea drumul. Acum nu știu ce o fi vazand la mine, v-am zis, nu eram un plod tare stralucit, și la varsta aia prea multe sigur nu faceam, dar cert e ca el era fermecat de mine. Intr-o iarna din aia cum erau iernile pe atunci, bunicul a murit. Nu va imaginati cum e să fii tanar, cu un copil mic după tine, fara stalpul casei de la vremea respectiva, tu luand acum toate responsabilitatile. O să revin mai târziu la povestea asta, aveti incredere în mine ca toate se leaga, doar ca sunt atât de multe de asternut.

Tata are si o sora, mult mai mare decat el, dacă îmi aduc bine aminte fiind o diferenta de 16 ani intre ei doi. Sora asta de mica și-a suparat parintii. De mica a fost cu bautura, a avut o prima casatorie rezultata cu un copil, a plecat de la un barbat la altul și a facut alti doi copii cu cel de-al doilea. Dacă ati citit memoriile mele mai vechi de pe aici, cu babele de pe la biserica,calatoriile cu trenul, ati citit poate și un capitol cu strabunica-mea, unde aparea și verisoara mea, de care eram apropiata si care e fiica surorii tatalui meu. Var-mea mai are și un frate, pe langa cel vitreg, mai mare decat ea. Am vrut să aman lucrurile triste de care ai mei au avut parte, tot am evitat, dar vad ca nu se poate.

Ce inseamna să fii bun? Sa fii luat de fraier pentru bunatatea ta?

Inseamna ca sora ta să vina la tine, tu să îi dai anumite lucruri (cartofi, faină, carne, și multe alte lucruri), iar sora să fure pe la spatele tau. Inseamna să zici ca vin să te ajut la o treaba, iar eu să zic ca vin, și chiar vin, dar brusc mi se face rau, îmi iau pachetul primit de la tine în spinare și mă intorc acasa pe furis. Inseamna să fac accident și să dau vina pe tine. Cred ca sunteti destul de în ceata, dar va detaliez acuși.

Fiind barbat, tata a ramas la casa parinteasca. Sora, la prima casatorie, statea în acelasi sat, chiar pe aceeași alee, doar puțin mai la vale, însă după ce și-a parasit primul barbat, după altul fugind, a locuit o buna perioada la bloc, intr-o garsoniera, câțiva ani mai târziu mutandu-se și ei undeva, intr-o localitate, în casa soacrei ei.

Când era vorba de strans cartofii, porumbul, tata o chema pe sora lui la el ca să il ajute. Dar nu va ganditi ca pe gratis. Mereu primea cate ceva, întrucât ei nu prea aveau. Și nu va ganditi ca o chema când era vorba doar de munca, o chema și la hram, la paste, mereu era o prezenta constanta în viata noastra. Mereu tata i-a dat ce avea. Primea de la serviciu în fiecare luna, de la combinat, dero, hartie igienica, si multe altele, dar tata mereu îi dadea și ei, desi nu era obligat sa o faca.  Problema era ca dacă tata îi dadea doua sapunuri, ea il lua pe ascuns și pe al treilea. Iar tata mereu și-a dat seama de asta, ca il fura. Nu i-a spus nimic niciodata ca până la urma e sora lui, dar l-am văzut pe tata ca era trist când se intampla asta. Sunt multe incidente de genul, dar cel mai grav s-a intamplat acum câțiva ani.

Fiind o zi de toamna, ai mei alegeau cartofii în curte, eu eram prin casa, viata noastra decurgand destul de normal, cu mica completare ca spre seara a aparut politia la poarta. Cica tata facuse un accident cu masina și fugise de la locul faptei. Ne-am uitat toti ca la felul paispe, intrebandu-ne ce fel de gluma seaca mai e și asta. Ideea e ca în ziua respectiva a dat o declaratie, în urmatoarele saptamani tata mergand prin tribunal pentru accidentul pe care nu il facuse, avand probleme si la serviciu pentru ca trebuia sa lipseasca si nu avea voie la libere, luandu-si un avocat pentru a-si sustine nevinovatia. Adevarul e ca nepotul lui, deci fiul surorii, facuse un accident intr-o noapte, pe raza nu știu carei localitati si, beat fiind, a fugit de la locul accidentului, dand apoi vina pe tata, ca el ar fi fost la volan și ca el ar fi fost cel care a fugit.

Nu știu, judecati voi toata situatia asta. Nu mai spun nimic. Dacă așa e bine, atunci îmi cer eu iertare.

L-a iertat pe nepot? Da. Si-a iertat sora? Da.

Fabrica de nori

Azi a fost sambata. O sambata rece.

M-am trezit la 06:30 fara alarma, m-am uitat la telefon, l-am bagat inapoi sub o perna și mi-am inchis ochii pentru a reveni somnul. Am dormit până la ora 09:18, un somn dulce, linistit, în camera fiind caldut. Un calm de nedescris domina atât în camera, cât și afară, iar odihna mea a fost neintrerupta. Pe la 09:30 mi-am facut cafeaua și am baut-o în pat, sub plapuma. Am mancat și un mar chiar, știu, veti zice ca nu e o combinatie tocmai okay, dar chiar îmi era pofta de unul. Am 3 mere cumparate de o luna și stateau pe masa de atunci.

Pe la ora 11:00 am spalat toate canile (caci eu am vreo 10 cani și le folosesc pe toate până când nu mai am niciuna curata). Pe la amiaza am avut ceva treaba pe afară, asadar, mi-am luat o carte cu mine, cum fac de obicei, mi-am pus la gat fularul meu pufos și am iesit din casa.

A fost o sambata placuta. Aerul a fost rece, intepator chiar (am văzut prin alte parti ca a nins). Cu toate acestea, a fost liniste. Nu știu cum să va descriu ca să intelegeti, însă sunt anumite zile în care e liniste în jur.

De acum astept să apara clementinele, ca eu mănânc cam un kilogram de clementine pe zi când e iarna afară, nu mă mai satur de ele.

O saptamana.

Doamne miluieste ca în sfârșit azi e vineri, ca dacă mai era o zi din saptamana asta eu îmi inchideam usa, imi inchideam wifi-ul, telefonul, îmi bagam capul sub plapuma și adios. Nu mai dadeai de mine. Nu pot afirma ca a fost o saptamana tocmai grea sau incarcata, dar cu cât inaintezi în semestru, cu atât mai multa oboseala se acumuleaza, mai multa materie și Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, : Tu rămâi la toate rece, vorba lu’ Eminescu. Nu mă judecati, mă mai apuca și pe mine.

Inceputul a fost destul de obositor, weekendul trecut am dormit destul de puțin, iar lpul de luni mi-a stricat jumatate din zi. Marti am avut noroc ca nu am tinut cele doua cursuri și m-am odihnit în acea după amiaza chiar foarte bine. Miercuri am avut un curs spre seara, la care am citit pe sub banca și în concluzie a fost foarte plăcut. Joi un alt curs, la care profa a intarziat 40 de minute ca să ne predea (*cough cough, vreau să zic citit de pe un slide) apoi maxim 40 de minute, dar și în acea zi am avut o carte cu mine și macar nu m-am frustrat aiurea. Azi fara cursuri. La stagii noutati nu am ce să va zic, tot gastroenterologie facem și vom mai face încă o saptamana. Surprinzator, vremea încă e okay pe aici, avand în vedere ca e mijlocul lui noiembrie.

Am terminat de citit cartea Plansul lui Nietzsche și fu atât de faină incat acum viata mea nu mai are sens. Nu știu în acest weekend dacă voi citi ceva, am inceput o alta carte care merge foarte usor, Scandaloasa poveste a lui Frankie Lindau- Banks, dar vedem cum se aliniaza astrele, ca ar trebui să pun o manuta totuși și pe materia de la facultate.

Prin magazine dacă mergi e plin de decoratii pentru craciun, dar parca nu mă entuziasmeaza atât de tare venirea acestei sarbatori. Fiind departe de casa și mergand doar în vacantele mai lungi, și nu așa des cum fac colegii care stau mai aproape de casa, Craciunul e mai mult un stres pentru mine, caci mă simt bine revenind acasa după ceva timp, dar în acelasi timp știu ce vine după el și mă streseaza puțin. Sechelele de anul trecut își spun cuvantul. În rest nada noutati, nada important, nici eu nu prea am avut chef zilele astea de a face anamnezele calumea, nu am avut multa rabdare și mi-am verificat ceasul din 5 în 5 minute. Dar sigur mă binedispun saptamana viitoare, ca trebuie să îmi ajunga câteva cărți și voi fi tare fericita când le voi primi.

O a treia parte

Când stau și mă gândesc la relatia dintre ai mei, mă refer mama și tata ca sot și sotie, devin foarte socata de ei doi și adeseori m-am intrebat dacă și alti parinti sunt așa în relatia lor de cuplu. De multe ori dau vina pe ei, caci ei mi-au “ridicat” standardele și pentru ca primul exemplu în viata asta efemera sunt parintii tai, clar ei m-au influentat cel mai mult. (Deși, cateodata, eu nu vreau să recunosc acest lucru).

După 25 de ani de casatorie, cu un an mai mult decat am eu, ei încă se iubesc, banuiesc ca mult mai mult fata de inceputul relatiei, iar eu nu îmi explic cum nu s-au plictisit unul de altul. Frate, 25 de ani! Da da, știu ca exista relatii de 50 și chiar si mai mult, dar eu acum mă raportez la ai mei. Eu cred ca as innebuni. 25 de ani!

Dar după 25 de ani, tata încă îi deschide portiera masinii mamei (dinauntru ca e lenes, dar conteaza gestul ca se intinde să apese pe acea clapeta), după 25 de ani tata încă doarme cu mana pe capul mamei, ca și cum ar proteja-o, după 25 de ani înca se pupa când pleaca fiecare la serviciu. După 25 de ani se suna pe whatsapp ca să își vada mutrele si să glumeasca. După atatia ani încă se inteleg de minune, mama adeseori facandu-l „mă, prostule, mă”, tata aducand completarea când sunt și eu de fata ca „vezi, din prost nu mă scoate.” Uneori se cearta chiar ca doi prosti, din cele mai stupide motive, ca le zic și eu “bai, da’ prosti mai sunteti”, la care tata raspunde ca “eh, ia mă-ta asta îi, eu nu” si la care mama aduce completarea “eh eu, ia tac-tu asta ii, ca el ii cu capul si nu ma asculta pe mine. Lasa ca ai sa vezi tu ca am dreptate.” (Spoiler: are). Și cum să nu te faca să razi lucrul asta! După atatia ani, tata încă o prosteste pe mama, caci el e tare ironic și de fiecare data mama îi pica în plasa.

Dacă va obosesc aceste povesti, luati o pauza.

Am facut 8 ani de zile, plus gradinita, la mine în sat. Am fost prima pe clasa intotdeauna, pentru faptul asta fiind adeseori urata. Și eu eram la un moment dat o persoana mai dificila, dar gandindu-mă acum la acel vremuri, sunt fericita ca lucrurile au stat așa cum au stat, caci eu sunt linistita cu locul în care mă aflu momentan, iar dacă as putea schimba ceva din trecut, e clar ca prezentul ar fi altul și nu cred ca mi-as dori asta.

De prin clasa a sasea (de fapt nu mai știu nici eu, oricum, era în perioada gimnaziului) am inceput să mă simt din ce în ce mai singura. Nu mă mai simteam inteleasa, nu aveam cu cine discuta și mi-am dat seama ca anumite prietenii nu erau de fapt prietenii, o invidie ascunsa intr-un ambalaj frumos fiind din partea unor persoane. M-am detasat de ceilalti și m-am inchis în mine, mergand doar la scoala și acasa. Nu stateam toata ziua să invat, procrastinam o gramada, dar preferam să fiu singura, nu mă mai regaseam eu în preajma anumitor oameni. Si in prezentul actual observ ca sunt la fel, cand nu ma mai regasesc in anumite prietenii le abandonez, o distantare lenta, dar sigura evoluand, pana cand lucrurile devin reci. Am fost invidiata de foarte mulți colegi, am fost hulita, iar toate aceste lucruri mi-au intesificat starea mea de retras în sine. Va zic sincer ca și acum mă simt prost când dau nas în nas cu ei. Mă simt extrem de inconfortabil. Știu ca eu am avut noroc în viata și ei nu. Suna aiurea tare, dar asta e adevarul. Așa ca prefer să evit locurile în care as putea da nas în nas cu ei.

Nu mă consider o persoana antisociala, dar nici foarte sociala. Am atât de putini prieteni, incat nu iese numaratoare nici pe o singura mana. Dar asta sunt eu până la urma, nu pot lega prietenii cu mulți oameni, iar dacă se intampla să fii prietenul meu, atunci eu îți pot garanta ca ești o persoana destul de importanta pentru mine și as face foarte multe lucruri pentru tine, nici nu îți imaginezi. Dacă te primesc în inima mea sadica, e pus diagnosticul.

Clar, au fost prietenii la care eu insami am renuntat, au fost prietenii la care persoana de cealalta parte a renuntat, e perfect normal acest fenomen în relatiile inter-umane. Eu realizez ca sunt o persoana mai dificila în anumite perioade, iar persoanele care mi-au ramas alături nici nu realizeaza cât de recunoscatoare le sunt, cât de mult le apreciez și cât de mult tin la ele. Sunt de parere ca atunci când tii la cineva trebuie să îi arati acest lucru, însă e bine să pastrezi și pentru tine anumite sentimente. Acele sentimente ascunse, pe care nu le spunem nimanui, dar în sinea noastra ne rugam ca persoanele importante din viata noastra să fie bine. Până la urma noi nu vom sti niciodata cât de mult tin altii la noi, caci nu suntem cititori de minti sau suflete, însă eu am incercat să îmi adun în jur acei oameni în care am gasit trasaturile Dumnezeului meu. Mă adaptez destul de usor (zic eu) în cercuri noi, cum și in noua mea grupa m-am integrat destul de okay, dar de legat prietenii și acceptat oameni în viata mea o fac mai greu. Uneori îmi dau seama care prietenii vor dura, alteori nu, dar sunt anumite prietenii la care nici nu am visat.

Am cunoscut ce inseamna prietenia de prin liceu, cand am dat de doua persoane care, sper, să ramana multa vreme în viata mea. La facultate am cunoscut o alta persoana care mă uimeste pe zi ce trece și care sper, de asemenea, să ramana multa vreme în viata mea. E amuzant ca atunci când avem parte de cineva mai special langa noi, inconstient vorbim despre ei altor persoane. Inconstient ne gandim adesea la ele și ne dorim ca să le fie bine. Ne intristam când lor nu le e bine și suntem tare fericiti când ele au parte de o bucurie în viata lor.

Dar am avut parte și de dezamagiri. În generala o buna bucata de vreme credeam ca am o prietena, pentru care eu as fi facut lucruri multe, însă din pacate ea vorbea cu mine dintr-un interes, acela de a îmi vedea fiecare pas și de a mă “intrece” la invatatura. În liceu de data asta am renuntat eu la o prietenie, probabil o să va zic unul dintre motive când va voi vorbi despre tata. Ideea e ca în acea prietenie, “despartirea” pe care eu am initiat-o a fost urata și încă îmi pare rau pentru asta, caci nu îmi sta în caracter. Dar o să dau vina pe lipsa curajului, deși asta nu e o scuza. Nu regret nimic, nu regret ca nu mai vorbesc cu persoana în cauza, doar ca as fi procedat puțin altfel.

Mi-a fost greu să incep liceul intr-un mediu nou mie și total necunoscut, mai ales ca eram un fel de outsider, copilul de la tara ce vrea să urce pe scara sociala. Bineinteles, mai aveam câțiva colegi de prin alte parti și nu pot presupune decat faptul ca și lor le-a fost greu.

Un lucru socant pe care l-am aflat când eram în anul 2 de facultate, dacă nu mă insel pe 5 sau 6 decembrie, a fost ca o fosta colega de clasa a murit, ea luptandu-se cu o boala de ceva ani. Ca să va spun drept, când am auzit aceasta veste mi s-a facut brusc frig, chit ca mă aflam în camera la caldura. O să spun un lucru egoist, dar singura chestie ce mi-a venit în minte după acel telefon a fost ca i-am pastrat secretul colegei, unul spus prin clasa a noua. Era ceva stupid tare, însă noi am fost colege de banca timp de un an de zile, iar intr-o zi mi-a destainuit o chestie pe care m-a rugat să nu o spun nimanui. Iar în momentul aflarii mortii ei am fost egoista și m-am gandit la mine ca nu i-am tradat increderea. Și acum, după ani de zile, de fiecare data pun cate o lumanare pentru ea, chiar dacă relatia noastra se racise de prin clasa a zecea.

O a doua parte

“– Văd că scrii cartea ta în capitole scurte, mi-a zis la un moment dat, cu toate că nu avea de unde să vadă cît de lungi sau scurte sînt capitolele şi asta fără să mai pun la socoteală faptul că ceea ce scriu nici măcar carte n-o consider. Capitolele sînt scurte fiindcă asta e gîndirea ta – incoerentă, ilogică şi absurdă, a continuat după o scurtă pauză de reflecţii. Şi dacă ai să laşi cartea să apară în forma în care ai scris-o, te asigur că volumul va arăta ca dracu’ – incoerent, ilogic şi absurd. Iată de ce am să-ţi dau un sfat: după ce ai să termini de scris, tipăreşte fiecare capitol pe foi aparte, apoi pune foile într-un bol mare şi amestecă-le bine. După asta răstoarnă totul la podea şi adună, filă cu filă, fără să te uiţi la ele. Ordinea în care le vei ridica de jos trebuie să devină ordinea în care se vor succede capitolele în cartea ta. Aşa e corect să fie. Aşa trebuie să arate o carte de amintiri. Incoerentă, ilogică, absurdă. Asta va fi o construcţie adevărată a cărţii. Ca amintirile care se perindă în mintea noastră într-o ordine greu de înţeles şi mai greu de explicat.” (Val Butnaru- Negru și rosu)

Așadar, azi a picat fila în care vă zic despre un alt capitol din viata mea, petrecut de curand.

Anul trecut am repetat. Asta e cred ca cea mai grea propozitie de scris. În ea se afla rusinea mea și psihicul meu distrus. Mare chestie ca repeti un an! Dar nu aveti idee cum a fost pentru mine. Am niste postari depresive pe aici, despre asta era vorba. Un an intreg nu am fost om. God, cât e de greu să scriu despre lucrurile astea, să le recunosc în fata altora, dar cumva si in fata mea. 

Pentru a trece anul aveai nevoie de minim 45 de credite. Eu am avut doar 44. (Acum e modificat, ai nevoie de 50). Din anumite cauze externe nu am putut să iau doua examene. Pe la mijlocul lui iulie oficial s-a terminat anul, cu tot cu restante și reexaminari. Am ramas aici în oras doua saptamani. Nu puteam să mă adun să merg acasa. Am mintit-o pe mama o gramada, adoptam vocea mea okay la telefon și i-am bagat toate vrajelile posibile. Îi ziceam ca mă duc la plaja (ca avem aici un complex), îi ziceam ca citesc, mă relaxez, mă uit la tv, când eu efectiv de dimineata până seara și de seara până dimineata plangeam non stop. Chiar stiu sa musamalizez anumite lucruri. 

Mă trezeam în miez de noapte brusc și izbucneam în plans. Mergeam pe strada și îmi venea să plang. A fost groaznic când am plecat acasa, ca trebuia să plang ca să nu vada ceilalti. Era teribil, macar aici puteam suferi în voie. O să ziceti și ce, mare chestie, tu crezi ca nu mai sunt oameni în situatia ta? Ba da. Ba da, sunt, asta mi-am spus și eu, dar nu m-a ajutat cu nimic asta. Pentru ca, vedeti voi, eram anul 4, încă doi ani și era gata. Una e să repeti în anul 1, când nu îți cunosti colegii, alta e să repeti în anul 4 când îi stii pe toti, ai o grupa a ta, ai panuri legate de viitor, ca la cursul festiv să vina parintii tai și să fie și prietena ta cu parintii ei și să faceti poze, să ramana vesnic amintire. Toate acestea s-au destramat brusc. Și acum, sincer, îmi vine să plang, pentru ca doar eu știu cum e. Un an intreg. Am mers în acel an des pe acasa, până și ai mei vedeau ca nu e okay, ca nu sunt okay. S-au purtat admirabil cu mine, nimic nu mi-au reprosat în acel an, nicio vorbulita nu mi-au spus, ba chiar m-au menajat foarte tare. A fost primul an, după mulți ani, când mi-am petrecut ziua de nastere acasa, a fost primul craciun pe care l-am simtit altfel, ca ne-am ametit toti 4 și am inceput să depanam amintiri. A fost un an atât de greu pentru mine și poate ca exagerez totul, dar în acel an am fost norocoasa dacă prindeam maxim 2-3 ore de somn pe noapte si alea pline de cosmaruri. Probleme cu somnul, probleme cu mine ca persoana, mă simteam total în plop cu alti colegi, alta grupa, mă simteam pierduta, dezorientata, eram praf. Și sincer, mi-e atât de greu să scriu despre asta. 

Acum pare a fi totul okay, deși de un examen tot nu am scapat, ca am clacat psihic. Clacat nasol tare. Am zis, iau unul, celalalt când o fi, să trec anul macar. Încă mă macina lucrul asta, ca mai e un examen, pentru ca trauma psihica exista. E acolo, e vie, pulseaza si se hraneste din mine, poate de aia am perioade în care dorm prost.

Acum mă simt linistita cum nu am fost de multa vreme. Nu îmi explic fenomenul, însă simt ca furtunile dinlauntrul meu sunt calme, mă simt mai fericita si mă bucur din nou de anumite lucruri. Un singur lucru îmi lipseste. Rasul meu. Stiti, aveam un ras mai colorat înainte, care venea din adancul pieptului. Acum nu mai e așa, poate intr-o zi se va reintoarce și rasul meu, ala zgomotos pe care il știu eu. Nici nu mai știu când am ras ultima oara copios de tot. Atât pentru azi, e ceva mai scurt, însă nu aveti idee cat de de greu a fost să apas “publicare articol”.

O prima parte

Asadar, continuand. Timp de 4 ani am fost singura la parinti. După 4 ani a sosit un frate. Ne bateam de numa’ când eram mici, dar acum am crescut și ne iubim în felul nostru. Eu sunt o persoana mai rece, poate nu il imbratisez, pup sau multe alte lucruri, dar îmi arat iubirea prin alte lucruri. Când eram asta vara acasa, il sunam în fiecare zi să il intreb ce mancare voia să îi fac, îi faceam des clatite, placinte, tort, pizza, gogosi și tot ce își mai dorea el. Bineinteles, nu el mi le cerea, eu mă duceam la el și il intrebam: “auzi, nu vrei să îți fac niste clatite?”. Uneori zicea nu, ca nu vrea, dar o ora mai târziu venea pe furis să le caute. Nu cred ca i-am zis vreodata ca il iubesc, cum nici el nu mi-a spus. Dar din moment ce ma duc la el si il intreb daca nu vrea niste cartofi cu cascaval, din aia buni cum fac eu sau niste clatite, cred ca asta e un fel de iubire. Cred ca intotdeauna vrem sa ii rasfatam si sa ii facem fericiti pe cei la care tinem. La fel si el, din moment ce ma suna de care chips sa imi ia (fara sa ii fi zis de acasa ca vreau unul), din moment ce se duce la posta sa imi ridice cartile (si sa fim seriosi, stiti cum sunt alea de la posta), din moment ca imi umfla rotile la bicicleta si mereu ma tachineaza (ultima oara cand eram racita mi-a spus ca “oh, ce bine, asta inseamna ca nu mai poti vorbi”) si din moment ce eu ma adresez lui cu “mai, oaie” uneori, iar el imi spune ca videorile mele cu carti sunt cele mai plictisitoare chestii ever, banuiesc ca asta e un fel de iubire. Nu incerc sa ma disculp, dar trageti voi concluziile. De fiecare data e trist când plec de acasa, nu îmi spune asta, însă vad ca în ziua respectiva e mai tacut și are o fata mai serioasa. Chiar sunt norocoasa cu un așa frate. Și cu așa parinti. 

Din copilaria noastra, prea multe din nou nu îmi aduc aminte. El era obraznic, spre deosebire de mine ragea de numa’, unde il puneai acolo nu statea, de îmi permiteti să formulez așa. O amintire cu el e aceea în care mama ne-a cumparat pistoale cu bile și la ideea mea, eu cu frate-miu am mers la mama pe furis, am indreptat pistoalele alea inspre gatul ei, iar doua bile au luat contact cu pielea. Mai departe va imaginati și voi ca am alergat afară și nu am mai intrat în casa o buna perioada de timp. Alta amintire (cu care am și poza) e aceea în care tata ne aducea acasa coli mari de hartie (un fel de hartie maro, la noi la tara se folosea hartia aia pe mesele alea lungi, la nunta, la praznic, tata lucrand la fabrica de hartie). Rupeam bucati din sulul de hartie, le intindeam pe jos, iar eu pe burta fiind (frate-miu pe mine stand), scriam pe acele foi cu mina de la un pix. Nu stiam să scriu, faceam doar niste mazgaleli pe acolo. E socant când stau să mă gândesc la lucrul asta. Am avut tangente cu partea asta de scris de mica, chit ca habar nu aveam alfabetul. 

Primul moment de care îmi aduc aminte ca am facut-o pe mama mandra a fost în scoala generala, prin clasa a treia parca. La vremea respectiva invatatoarea ne dadea din când în când teste de dictare, asta inseamna ca ne dicta un text din manual, iar noi după intonatia ei trebuia să stim care e punctuatia. În saptamana respectiva mama fusese tare ocupata cu manca la camp, incat nu avusese timp de mine deloc. Asadar, am invatat singurica și am luat calificativul de foarte bine la acel test. Mama mi-a zis în ziua respectiva ca e mandra de mine și ca a observat ca am inceput să mă descurc singura, caci și-a dat și ea seama ca în ultima perioada fusese tare ocupata. 

Când stau să mă gândesc retrospectiv, îmi dau seama ca am prins vremuri grele, iar faptul ca acuma sunt unde sunt, chiar e o mandrie și o bucurie. 

Uneori uit lucrul asta si ma persecut, dar alteori, cand e noapte afara si liniste, realizez ca e o minune ca am evoluat asa mult in viata si ca ar trebui sa ma apreciez mai mult si sa apreciez unde ma aflu.

O alta scena care îmi rasare în minte e aceea în care ai mei erau plecati la camp, din nou, iar eu ramasesem singura acasa să fac temele. Invatam la vremea respectiva utilizarea corecta a lui “sau” sau “s-au”. O zi intreaga mi-a frecat eu capusorul ala blondut cum să fac propozitiile, însă numai nu reuseam. Am imaginea perfecta în minte cu mama, plina de praful de la camp, care intra în casa, eu zicandu-i să mă ajute, în 5 minute dictatandu-mi propozitiile. 

Tot mama era cea care statea cu mine în weekenduri să îmi fac temele, mai ales atunci când aveam transcriere de text și trebuia să facem exact ca în manual, adica să facem și desenul de langa text. Mama mereu îmi desena, iar eu refaceam cu negru conturul desenului, apoi transcriam textul. Am fost un copil norocos. 

Primul meu telefon a fost un sony ericsson, din ala cu clapita, dar clapita care se dadea în jos. Al doilea telefon a fost un samsung, tot cu clapita, dar care se dadea in sus. Vreti sa va zic cum am primit telefonul asta? Tata  intra in casa, mama il apeleaza pe furis pe noul telefon luat la mana a doua, eu vad ca e o sonerie noua aia ce se aude, tata scoate telefonul din geaca si mi-l da mie. Primul meu calculator l-am primit în clasa a patra, l-a luat tata la mana a doua de la un coleg. A ajuns de la schimbul doi acasa, iar eu cu el stateam la 12 noaptea pe covor și apasam cate o tasta, pe principiul ce face butonul asta. Prin clasa a saptea parca am primit cel de-al treilea telefon, de data asta nou, un nokia 5300, pe sine și camera de 8Giga. Va zic eu ca parintii astia așa saraci și munciti cum erau ei, mereu mi-au dat de toate și pentru asta nu le pot multumi vreodata. Poate ca asta e treaba lor de parinti, să își ajute copiii, dar va zic eu ca sunt mulți parinti care nu fac asta, iar puțin mai incolo o să va dau și detaliile. 

Când eram mici, mama nu avea serviciu, poate de aia v-am zis mai multe lucruri despre mama și mai putine despre tata. Caci la vremea respectiva cam așa statea treaba. Barbatul avea servici, femeia statea acasa cu copiii, facea de mancare, facea curatenie, avea grija de animale. Când eram mica aveam chiar și vaca. 

O amintire care și acum mă face să rad e aceea în care intr-o seara mama a mers să mulga vaca, luandu-l pe frate-miu cu ea. Nu știu sincer cati ani avea la vremea respectiva, cred ca vreo doi. Ideea e ca mama il pusese să tina coada vacii. Nu știu dacă stiti, însă atunci când mulgi vaca, vaca îți mai freaca cate o coada peste cap și va zic eu ca doare. Asadar, sarcina lui frate-miu era să se tina de coada aia. Doar ca mama (și frate-miu) nu prevazuse un mic detaliu, și anume ca vaca aia cam avea forta, altfel ca pe la final, când mama mai avea puțin și termina de muls laptele, il vede pe frate-miu zburand prin aer și aterizand direct în gunoi. S-a panicat ea pe moment, dar acum asta e un motiv de ras. 

În fiecare dimineata mergea să duca laptele la laptarie, cred ca așa îi spune. Avea un vecin o cisterna, iar acolo mergeau consatenii să duca laptele, iar la final de luna primeau o anumita suma de bani, în functie de cantitatea de lapte dus. Și mama a dus mulți ani lapte acolo. O singura data a mers în oras, cu lapte de vanzare, la insistentele mamei lui tata. Adica soacra-sa. Tata nu era deloc de acord ca mama să mearga cu lapte în piata, dar la insistentele bunicii (ca toateee vecinele merg, ea de ce să nu mearga)  până la urma au mers. Doua incidente s-au intamplat în ziua respectiva. Primul: tata s-a intalnit cu un coleg de serviciu și de rusine ca nu voia să stie ca și-a adus nevasta să vanda lapte (nu îi era rusine cu mama, îi era rusine ca a “pus-o” să faca asta), i-a spus colegului ca “am adus o vecina în targ ca să vanda niste lapte”. Al doilea incident: o doamna a venit să cumpere de la mama lapte, zicandu-i ca “o să iau de la dumneavoastra, ca va vad așa mai curatica” (mama avand o camasa alba, brodata, pe ea). Asta a fost povestea și cu laptele în targ.