Reflectare

Nu am mai scris de ceva vreme, doar ca nu am avut nici starea necesara să o fac si poate ca nici chestii foarte interesante nu s-au petrecut.

Mai e puțin și anul asta e gata și habar nu am când a trecut atât de repede. Anul trecut plangeam tot la câteva zile cred, iar anul asta o fac mai rar, poate la câteva luni. Anul trecut dormeam 2 ore pe noapte, anul asta poate chiar 4-5, intrerupt. Anul trecut mă simteam o dezamagire, mă simteam în plop și plopul în aer, anul asta mă consider așa doar pe jumatate. Sper ca până la anul să nu mai consider deloc așa.

Mă simt mai imbogatita anul asta.

Mă simt imbogatita din punct de vedere al prieteniilor, mă simt mai imbogatita din punct de vedere al cartilor și mă simt mai imbogatita pe plan sufleteste. Am invatat atât de multe lucruri despre mine în ultimul an și am invatat să mă apreciez mult mai mult, încat poate ca de aia nu regret anul trecut. Traumele încă exista și sunt sigura ca vor exista și ca mă voi simti un outsider pentru ceva vreme, mă voi simti și cu o stampila în frunte pentru ceva vreme, dar până la urma timpul inapoi nu se mai poate da.

Ce voiam să va zic, ca să ajung și eu la o concluzie. Gandul meu pentru voi e să va apreciati. Nu aveti idee cata bunatate sade în sufletele voastre și de ce lucruri marete sunteti în stare, dacă voi va permiteti asta. Acceptati un compliment când va este oferit, inconjurati-va de oameni cu care va identificati, creati relatii, petreceti timp cu voi, cititi, ascultati muzica, ascultati-i pe altii, ascultati-va pe voi, zambiti cât mai des și plangeti atunci când simtiti nevoia. Fiti voi. Cu bune și cu rele, fiti onesti cu cei din jur, dar cel mai important, fiti onesti cu voi insiva, caci dacă voi sunteti sinceri cu voi, implicit veti fi și cu ceilalti și veti atrage langa voi lucruri bune și oameni okay. Dacă aveti perioade nasoale prin care treceti, luati-va timpul necesar. Să nu va fie frica să traiti anumite sentimente, să nu va cenzurati în a va simti rau, să va impuneti să infrangeti anumite stari. Suferiti atat cât este nevoie ca după să zambiti sincer. Dacă aveti bani, calatoriti mult. Să calatoriti până simtiti ca va dor picioarele și a doua zi să o luati de la capat, să vizitati muzeele din lumea asta și să va pierdeti în fiecare tablou pe care il admirati. Daca nu aveti bani, calatoriti acolo unde va aflati. Intotdeauna se gaseste cate o straduta necunoscuta voua. Să va bucurati de zilele senine, de zilele ploioase, să va bucurati când vedeti o floare la un colt de strada. Să priviti multe rasarituri și apusuri, să priviti stelele și să nu va mai saturati de luna. Să aveti la voi oricand un cuvant bun, să dati o indicatie pe strada când cineva va intreaba, să îi raspundeti cu niste ochi calzi, senini, incretiti la colturi, caci nu aveti idee cât de mult conteaza asta. Să mangaiati pisicile antisociale de pe langa blocuri și să aveti în suflet mereu acea bucurie inocenta, care nu e influentata de bani. Știu, banii conteaza foarte mult, as fi o ipocrita să spun ca nu e așa, dar ce vreau să zic e să nu va dezumanizeze. Să ramaneti umani.

Cred ca aceste randuri adresate voua sunt mai mult pentru mine. Și știu ca totul suna atât de poetic și poate credeti ca sunt aeriana și habar nu am cu ce se mănânca viata asta, dar ideea e ca avem nevoie și de putina arta în viata noastra. Trebuie doar să ne uitam în jur și gasim motive pentru a zambi și a ne bucura. Trebuie să invatam să ne acceptam așa cum suntem, pentru ca suntem oameni, nu roboti. Facem o gramada de greseli, sunt imperfecti și vrem să atingem acel nivel de perfectiune și poate ca facem și mai multe greseli. Dar imperfectiunea asta ne contureaza pe noi ca oameni. Și da, știu ca e cliseic și ca ati auzit lucrul asta pe toate gardurile, dar imperfectiunea asta a noastra pentru cineva e perfectiune. Nici nu aveti idee cât de frumoase sunt imperfectiunile noastre privite de oamenii potriviti, privite de acei ochi în care se scalda bunatatea și iubirea. Poate o să primiti multe reprosuri pentru ceea ce sunteti, vi se va spune să nu mai fiti așa și să va schimbati, dar dacă voi sunteti multumiti și fericiti cu ceea ce sunteti, atunci faceti ca voi. Poate ca e gresit și cei din jur au dreptate, dar dacă voi sunteti bine așa cum sunteti, faceti precum voi. Pentru ca o schimbare sincera mereu o să vina din interior, iar dacă intr-o zi o să realizati ca nu e bine cum sunteti și ce faceti, ei bine, acea schimbare va veni de la voi, din sufletul vostru va izvori, și nu pentru ca v-au impus altii.

Nu știu ce am vrut să zic prin acest text, doar ca am simtit nevoia să scriu, cred ca perioada asta incarcata din aceste zile mi-a dat un shut down sever, iar sticla de vin de ziua trecuta poate m-a mai luminat puțin.

Reclame

Fabrica de nori

Azi a fost sambata. O sambata rece.

M-am trezit la 06:30 fara alarma, m-am uitat la telefon, l-am bagat inapoi sub o perna și mi-am inchis ochii pentru a reveni somnul. Am dormit până la ora 09:18, un somn dulce, linistit, în camera fiind caldut. Un calm de nedescris domina atât în camera, cât și afară, iar odihna mea a fost neintrerupta. Pe la 09:30 mi-am facut cafeaua și am baut-o în pat, sub plapuma. Am mancat și un mar chiar, știu, veti zice ca nu e o combinatie tocmai okay, dar chiar îmi era pofta de unul. Am 3 mere cumparate de o luna și stateau pe masa de atunci.

Pe la ora 11:00 am spalat toate canile (caci eu am vreo 10 cani și le folosesc pe toate până când nu mai am niciuna curata). Pe la amiaza am avut ceva treaba pe afară, asadar, mi-am luat o carte cu mine, cum fac de obicei, mi-am pus la gat fularul meu pufos și am iesit din casa.

A fost o sambata placuta. Aerul a fost rece, intepator chiar (am văzut prin alte parti ca a nins). Cu toate acestea, a fost liniste. Nu știu cum să va descriu ca să intelegeti, însă sunt anumite zile în care e liniste în jur.

De acum astept să apara clementinele, ca eu mănânc cam un kilogram de clementine pe zi când e iarna afară, nu mă mai satur de ele.

O a treia parte

Când stau și mă gândesc la relatia dintre ai mei, mă refer mama și tata ca sot și sotie, devin foarte socata de ei doi și adeseori m-am intrebat dacă și alti parinti sunt așa în relatia lor de cuplu. De multe ori dau vina pe ei, caci ei mi-au “ridicat” standardele și pentru ca primul exemplu în viata asta efemera sunt parintii tai, clar ei m-au influentat cel mai mult. (Deși, cateodata, eu nu vreau să recunosc acest lucru).

După 25 de ani de casatorie, cu un an mai mult decat am eu, ei încă se iubesc, banuiesc ca mult mai mult fata de inceputul relatiei, iar eu nu îmi explic cum nu s-au plictisit unul de altul. Frate, 25 de ani! Da da, știu ca exista relatii de 50 și chiar si mai mult, dar eu acum mă raportez la ai mei. Eu cred ca as innebuni. 25 de ani!

Dar după 25 de ani, tata încă îi deschide portiera masinii mamei (dinauntru ca e lenes, dar conteaza gestul ca se intinde să apese pe acea clapeta), după 25 de ani tata încă doarme cu mana pe capul mamei, ca și cum ar proteja-o, după 25 de ani înca se pupa când pleaca fiecare la serviciu. După 25 de ani se suna pe whatsapp ca să își vada mutrele si să glumeasca. După atatia ani încă se inteleg de minune, mama adeseori facandu-l „mă, prostule, mă”, tata aducand completarea când sunt și eu de fata ca „vezi, din prost nu mă scoate.” Uneori se cearta chiar ca doi prosti, din cele mai stupide motive, ca le zic și eu “bai, da’ prosti mai sunteti”, la care tata raspunde ca “eh, ia mă-ta asta îi, eu nu” si la care mama aduce completarea “eh eu, ia tac-tu asta ii, ca el ii cu capul si nu ma asculta pe mine. Lasa ca ai sa vezi tu ca am dreptate.” (Spoiler: are). Și cum să nu te faca să razi lucrul asta! După atatia ani, tata încă o prosteste pe mama, caci el e tare ironic și de fiecare data mama îi pica în plasa.

Dacă va obosesc aceste povesti, luati o pauza.

Am facut 8 ani de zile, plus gradinita, la mine în sat. Am fost prima pe clasa intotdeauna, pentru faptul asta fiind adeseori urata. Și eu eram la un moment dat o persoana mai dificila, dar gandindu-mă acum la acel vremuri, sunt fericita ca lucrurile au stat așa cum au stat, caci eu sunt linistita cu locul în care mă aflu momentan, iar dacă as putea schimba ceva din trecut, e clar ca prezentul ar fi altul și nu cred ca mi-as dori asta.

De prin clasa a sasea (de fapt nu mai știu nici eu, oricum, era în perioada gimnaziului) am inceput să mă simt din ce în ce mai singura. Nu mă mai simteam inteleasa, nu aveam cu cine discuta și mi-am dat seama ca anumite prietenii nu erau de fapt prietenii, o invidie ascunsa intr-un ambalaj frumos fiind din partea unor persoane. M-am detasat de ceilalti și m-am inchis în mine, mergand doar la scoala și acasa. Nu stateam toata ziua să invat, procrastinam o gramada, dar preferam să fiu singura, nu mă mai regaseam eu în preajma anumitor oameni. Si in prezentul actual observ ca sunt la fel, cand nu ma mai regasesc in anumite prietenii le abandonez, o distantare lenta, dar sigura evoluand, pana cand lucrurile devin reci. Am fost invidiata de foarte mulți colegi, am fost hulita, iar toate aceste lucruri mi-au intesificat starea mea de retras în sine. Va zic sincer ca și acum mă simt prost când dau nas în nas cu ei. Mă simt extrem de inconfortabil. Știu ca eu am avut noroc în viata și ei nu. Suna aiurea tare, dar asta e adevarul. Așa ca prefer să evit locurile în care as putea da nas în nas cu ei.

Nu mă consider o persoana antisociala, dar nici foarte sociala. Am atât de putini prieteni, incat nu iese numaratoare nici pe o singura mana. Dar asta sunt eu până la urma, nu pot lega prietenii cu mulți oameni, iar dacă se intampla să fii prietenul meu, atunci eu îți pot garanta ca ești o persoana destul de importanta pentru mine și as face foarte multe lucruri pentru tine, nici nu îți imaginezi. Dacă te primesc în inima mea sadica, e pus diagnosticul.

Clar, au fost prietenii la care eu insami am renuntat, au fost prietenii la care persoana de cealalta parte a renuntat, e perfect normal acest fenomen în relatiile inter-umane. Eu realizez ca sunt o persoana mai dificila în anumite perioade, iar persoanele care mi-au ramas alături nici nu realizeaza cât de recunoscatoare le sunt, cât de mult le apreciez și cât de mult tin la ele. Sunt de parere ca atunci când tii la cineva trebuie să îi arati acest lucru, însă e bine să pastrezi și pentru tine anumite sentimente. Acele sentimente ascunse, pe care nu le spunem nimanui, dar în sinea noastra ne rugam ca persoanele importante din viata noastra să fie bine. Până la urma noi nu vom sti niciodata cât de mult tin altii la noi, caci nu suntem cititori de minti sau suflete, însă eu am incercat să îmi adun în jur acei oameni în care am gasit trasaturile Dumnezeului meu. Mă adaptez destul de usor (zic eu) în cercuri noi, cum și in noua mea grupa m-am integrat destul de okay, dar de legat prietenii și acceptat oameni în viata mea o fac mai greu. Uneori îmi dau seama care prietenii vor dura, alteori nu, dar sunt anumite prietenii la care nici nu am visat.

Am cunoscut ce inseamna prietenia de prin liceu, cand am dat de doua persoane care, sper, să ramana multa vreme în viata mea. La facultate am cunoscut o alta persoana care mă uimeste pe zi ce trece și care sper, de asemenea, să ramana multa vreme în viata mea. E amuzant ca atunci când avem parte de cineva mai special langa noi, inconstient vorbim despre ei altor persoane. Inconstient ne gandim adesea la ele și ne dorim ca să le fie bine. Ne intristam când lor nu le e bine și suntem tare fericiti când ele au parte de o bucurie în viata lor.

Dar am avut parte și de dezamagiri. În generala o buna bucata de vreme credeam ca am o prietena, pentru care eu as fi facut lucruri multe, însă din pacate ea vorbea cu mine dintr-un interes, acela de a îmi vedea fiecare pas și de a mă “intrece” la invatatura. În liceu de data asta am renuntat eu la o prietenie, probabil o să va zic unul dintre motive când va voi vorbi despre tata. Ideea e ca în acea prietenie, “despartirea” pe care eu am initiat-o a fost urata și încă îmi pare rau pentru asta, caci nu îmi sta în caracter. Dar o să dau vina pe lipsa curajului, deși asta nu e o scuza. Nu regret nimic, nu regret ca nu mai vorbesc cu persoana în cauza, doar ca as fi procedat puțin altfel.

Mi-a fost greu să incep liceul intr-un mediu nou mie și total necunoscut, mai ales ca eram un fel de outsider, copilul de la tara ce vrea să urce pe scara sociala. Bineinteles, mai aveam câțiva colegi de prin alte parti și nu pot presupune decat faptul ca și lor le-a fost greu.

Un lucru socant pe care l-am aflat când eram în anul 2 de facultate, dacă nu mă insel pe 5 sau 6 decembrie, a fost ca o fosta colega de clasa a murit, ea luptandu-se cu o boala de ceva ani. Ca să va spun drept, când am auzit aceasta veste mi s-a facut brusc frig, chit ca mă aflam în camera la caldura. O să spun un lucru egoist, dar singura chestie ce mi-a venit în minte după acel telefon a fost ca i-am pastrat secretul colegei, unul spus prin clasa a noua. Era ceva stupid tare, însă noi am fost colege de banca timp de un an de zile, iar intr-o zi mi-a destainuit o chestie pe care m-a rugat să nu o spun nimanui. Iar în momentul aflarii mortii ei am fost egoista și m-am gandit la mine ca nu i-am tradat increderea. Și acum, după ani de zile, de fiecare data pun cate o lumanare pentru ea, chiar dacă relatia noastra se racise de prin clasa a zecea.

O a doua parte

“– Văd că scrii cartea ta în capitole scurte, mi-a zis la un moment dat, cu toate că nu avea de unde să vadă cît de lungi sau scurte sînt capitolele şi asta fără să mai pun la socoteală faptul că ceea ce scriu nici măcar carte n-o consider. Capitolele sînt scurte fiindcă asta e gîndirea ta – incoerentă, ilogică şi absurdă, a continuat după o scurtă pauză de reflecţii. Şi dacă ai să laşi cartea să apară în forma în care ai scris-o, te asigur că volumul va arăta ca dracu’ – incoerent, ilogic şi absurd. Iată de ce am să-ţi dau un sfat: după ce ai să termini de scris, tipăreşte fiecare capitol pe foi aparte, apoi pune foile într-un bol mare şi amestecă-le bine. După asta răstoarnă totul la podea şi adună, filă cu filă, fără să te uiţi la ele. Ordinea în care le vei ridica de jos trebuie să devină ordinea în care se vor succede capitolele în cartea ta. Aşa e corect să fie. Aşa trebuie să arate o carte de amintiri. Incoerentă, ilogică, absurdă. Asta va fi o construcţie adevărată a cărţii. Ca amintirile care se perindă în mintea noastră într-o ordine greu de înţeles şi mai greu de explicat.” (Val Butnaru- Negru și rosu)

Așadar, azi a picat fila în care vă zic despre un alt capitol din viata mea, petrecut de curand.

Anul trecut am repetat. Asta e cred ca cea mai grea propozitie de scris. În ea se afla rusinea mea și psihicul meu distrus. Mare chestie ca repeti un an! Dar nu aveti idee cum a fost pentru mine. Am niste postari depresive pe aici, despre asta era vorba. Un an intreg nu am fost om. God, cât e de greu să scriu despre lucrurile astea, să le recunosc în fata altora, dar cumva si in fata mea. 

Pentru a trece anul aveai nevoie de minim 45 de credite. Eu am avut doar 44. (Acum e modificat, ai nevoie de 50). Din anumite cauze externe nu am putut să iau doua examene. Pe la mijlocul lui iulie oficial s-a terminat anul, cu tot cu restante și reexaminari. Am ramas aici în oras doua saptamani. Nu puteam să mă adun să merg acasa. Am mintit-o pe mama o gramada, adoptam vocea mea okay la telefon și i-am bagat toate vrajelile posibile. Îi ziceam ca mă duc la plaja (ca avem aici un complex), îi ziceam ca citesc, mă relaxez, mă uit la tv, când eu efectiv de dimineata până seara și de seara până dimineata plangeam non stop. Chiar stiu sa musamalizez anumite lucruri. 

Mă trezeam în miez de noapte brusc și izbucneam în plans. Mergeam pe strada și îmi venea să plang. A fost groaznic când am plecat acasa, ca trebuia să plang ca să nu vada ceilalti. Era teribil, macar aici puteam suferi în voie. O să ziceti și ce, mare chestie, tu crezi ca nu mai sunt oameni în situatia ta? Ba da. Ba da, sunt, asta mi-am spus și eu, dar nu m-a ajutat cu nimic asta. Pentru ca, vedeti voi, eram anul 4, încă doi ani și era gata. Una e să repeti în anul 1, când nu îți cunosti colegii, alta e să repeti în anul 4 când îi stii pe toti, ai o grupa a ta, ai panuri legate de viitor, ca la cursul festiv să vina parintii tai și să fie și prietena ta cu parintii ei și să faceti poze, să ramana vesnic amintire. Toate acestea s-au destramat brusc. Și acum, sincer, îmi vine să plang, pentru ca doar eu știu cum e. Un an intreg. Am mers în acel an des pe acasa, până și ai mei vedeau ca nu e okay, ca nu sunt okay. S-au purtat admirabil cu mine, nimic nu mi-au reprosat în acel an, nicio vorbulita nu mi-au spus, ba chiar m-au menajat foarte tare. A fost primul an, după mulți ani, când mi-am petrecut ziua de nastere acasa, a fost primul craciun pe care l-am simtit altfel, ca ne-am ametit toti 4 și am inceput să depanam amintiri. A fost un an atât de greu pentru mine și poate ca exagerez totul, dar în acel an am fost norocoasa dacă prindeam maxim 2-3 ore de somn pe noapte si alea pline de cosmaruri. Probleme cu somnul, probleme cu mine ca persoana, mă simteam total în plop cu alti colegi, alta grupa, mă simteam pierduta, dezorientata, eram praf. Și sincer, mi-e atât de greu să scriu despre asta. 

Acum pare a fi totul okay, deși de un examen tot nu am scapat, ca am clacat psihic. Clacat nasol tare. Am zis, iau unul, celalalt când o fi, să trec anul macar. Încă mă macina lucrul asta, ca mai e un examen, pentru ca trauma psihica exista. E acolo, e vie, pulseaza si se hraneste din mine, poate de aia am perioade în care dorm prost.

Acum mă simt linistita cum nu am fost de multa vreme. Nu îmi explic fenomenul, însă simt ca furtunile dinlauntrul meu sunt calme, mă simt mai fericita si mă bucur din nou de anumite lucruri. Un singur lucru îmi lipseste. Rasul meu. Stiti, aveam un ras mai colorat înainte, care venea din adancul pieptului. Acum nu mai e așa, poate intr-o zi se va reintoarce și rasul meu, ala zgomotos pe care il știu eu. Nici nu mai știu când am ras ultima oara copios de tot. Atât pentru azi, e ceva mai scurt, însă nu aveti idee cat de de greu a fost să apas “publicare articol”.

Un prolog

Am stat mult sa mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta. Chiar m-am gandit o perioada indelungata și nu vorbim aici despre câteva ore sau zile. Vorbim de saptamani, luni sau poate ani. Nu cred ca e cea mai buna decizie cea la care am ajuns, dar poate cineva se regaseste în asta si poate ca se va simti puțin mai bine după ce va citi. Sau nu.

M-am nascut în anul 1994. Pe la sfârșit de mai. Mama mi-a spus ca a fost prima oara în viata ei când l-a văzut pe tata extrem de speriat și în drum spre spital a condus cu viteza, ceea ce îi intensifica și mai mult anxietatea. Asta inseamna vreo maxim 80km/h cu dacia cea veche. Mama mi-a mai spus ca tata m-a văzut pentru prima oara în lift, nestiind ca sunt eu. Și-a zis în sinea lui ca “ce copil frumos, de ar fi asta al meu”. Ce să vezi, eram. Din copilaria mea precoce nu îmi aduc aminte nimic, doar ce mi-au spus cei din jur. Cica eram un copil foarte, foarte linistit, unde mă puneai acolo stateam fara să scot un cuvintel sau vreun raget. Toti ziceau (și zic) ca eram o papusa, dar eu când mă uit la pozele cu mine, vad un copil cam grasun, ce nu putea sta în picioare la poza și se sprinjinea de niste perne. Tot ai mei mi-au mai povestit ca fiind conditii grele, mă luau cu ei peste tot, uneori dormind pe o patura, sub o umbrela în camp. Poate de aici provine dragostea mea pentru natura, să stau singura în gradina, în camp, oriunde e pustiu, să ascult și să privesc în jur. Nu mă mai satur și mă indragostesc de fiecare data de lucrurile astea. Mă indragostesc în fiecare zi de rasarit și de apus, ca și cum le-as vedea pentru prima oara, însă vad atât de multa frumusete în lucrurile acestea, incat nu va pot descrie ce simt eu inlauntrul meu. Tot în camp m-am ridicat prima oara în picioare, ajutandu-mă de manerul umbrelei. Tot în camp m-a intepat prima oara o albina, ragand din toti rarunchii mei, caci banuiesc ca mă durea ca naiba. Cica eram tare vorbareata. Îi „imbatam” de cap pe cei din jurul meu, iar atunci când eram în camp cu ai mei, mergeam pe la ceilalti oameni și vorbeam incontinuu. Matusa-mea (sora mamei) i-a zis odata mamei ca “tu, copchila asta a ta vorbeste atât de mult, ca nu mai pot.” Bunica-mea mi-a zis asta vara ca “când erai mica nu mai taceai din gura, disperai lumea, acum taci prea mult.” Caci pe parcurs am devenit mai tacuta, vorbind ca o moara stricata din când în când, când mă simt insufletita de discutie. Asadar, pot spune ca ai mei au avut o viata grea de tineri.

Asta va fi o poveste lunga. Sper ca aveti rabdarea la voi. Dar pentru azi, va fi doar atât, poate îmi e teama mie de cele scrise aici și aman, ca poate mă voi razgandi mai târziu și voi inceta să îmi mai spun povestea aici.

E trecut de 1 jumate. Noaptea. În camera e cald, iar eu stau în asternuturi infasurata. Langa mine am lasat să murmure încet telefonul. Nu am mai stat de multa vreme de vorba cu mine și am simtit nevoia să o fac. Simteam nevoia să îmi spun cu glas tare gandurile și temerile. 

E ceata. O ceata obscura ce planeaza peste blocuri, copaci, masini. E o ceata rece și deja miroase a iarna. E o ceata ce îmi reinvie anumite amintiri. Alte nopti nedormite. Cum trece timpul asta, ca uneori chiar mă sperie. Mă sperie ca azi devine ieri, iar mâine devine azi. Mă sperie ca trece prea rapid, iar eu mă bucur prea puțin de cei din jur. Stiti care e cel mai trist lucru în viata asta? Să mergi acasa după o perioada indelungata de timp și să observi ca parintii tai nu mai arata ca ultima oara când tu i-ai văzut , să observi câteva fire albe în plus și câteva riduri în zambet. E cel mai dureros lucru. 

Asaza-te și inchide ochii și, dacă incep să-ti curga lacrimile, lasa vantul să le usuce. Iar dacă auzi muzica, să canti și tu.    În numele Tatalui (și al Fiului) – Immanuel Mifsud

Cada

E fierbinte. Miroase a liliac. Mă scufund în cada plina cu apa fierbinte și simt cum aburii mă sufoca. Ma intind în cada, ridicand picioarele pe marginea de partea cu robinetul și imi scufund capul sub apa. O claie de par matasos, precum matasea broastei, pluteste în jurul fetei, creand umbre intunecate. Aud un ecou surd al telefonului lasat pe masina de spalat. Mă uit din nou la desene animate. Ei bine, momentan le ascult. Adeseori caut voci cunoscute care mă calmeaza și îmi dau starea de liniste și protectie, iar acele desene animate pe care le urmaream în copilarie îmi creeaza aceasta stare.

Incerc să îmi tin respiratia cât mai mult, dar recordul meu a fost de maxim un minut. Mă ridic la loc, în sezut, apa curgand siroaie pe corp, simtind cum îmi gadila fata. Îmi sterg ochii cu prosopul pus pe marginea cazii și stau. Așa, pur și simplu. Baile mele dureaza extrem de mult, dacă zic ca voi face baie, inseamna ca pentru urmatoarele doua ore nu ai ce discuta cu mine, ca sunt off în cada, în apa fierbinte ce îmi trimite la inceput niste fiori electrici ce urca pe sira spinarii. În apa fierbinte cu care mai apoi mă obisnuiesc și care se simte precum o imbratisare calda și confortabila. In apa fierbinte ce imi relaxeaza fiecare muschi si uneori ma adoarme. In apa fierbinte in care uneori imi creez scenarii despre diverse chestii. In apa fierbinte in care adeseori citesc o carte, pana devine rece si mi se face frig. Intotdeauna m-am intrebat de ce cazile sunt albe. De ce nu exista cazi negre? De ce nu exista cazi, habar n-am, de diverse culori? Albul asta pur îmi da o stare calma, dar în acelasi timp îți arata urmele pe care vrei să le speli. Uneori sunt invizibile, dar tu tot le vezi. Acolo. În siroiul ala de apa ce se scurge când scoti dopul cazii. Siroiul ala ce susura pe teava în jos, ca îți da impresia ca ar fi un burlan prin care curge ploaia.

Mi-e dor de ploaie. Inchid ochii și dau play sunetului acesteia. Inchid ochii și se face intuneric. Visez ca sunt undeva intr-un loc pustiu, calm, cu mulți copaci, cu un aer atat de curat, incat te dor plamanii când respiri. Un loc indepartat, linistit, izolat, calm, rece, auster, lugubru, cu nori grei, de plumb, cu copaci inalti cu trunchiuri groase, cu salbaticie în jur, cu pasari necunoscute și straine, cu ploaie ce curge din acei nori grei. O ploaie cu stropi mai mari sau mai mici, cu stropi calzi, care la contactul cu acoperisul casei scot o simfonie de note ce reverbereaza în jur. O ploaie ce la contactul cu pielea te infioara, apoi te gadila și te uda, îți uda hainele care se lipesc de piele și devin grele. O ploaie ce îți uda parul și picuri de apa cad în ochi și pe fata, pe gat, pe umeri și își cauta traseul inspre necunoscut. Intotdeauna mi-a plăcut ploaia și cred ca o să îmi placa mereu. Și nu mă refer doar să o aud din casa. E plăcut și atunci când te uda. Vreti să va zic o chestie pe care sa nu o ratati in viata asta efemera? O plimbare cu bicicleta prin ploaia calma. O plimbare linistita, intr-un loc linistit, cu ploaie linistita.

Deschid ochii.

Scot dopul, las apa să curga, mă ridic, pasesc afara din cada, mă infasor în prosop, calc pe linoleumul din baie, raman doar niste urme de talpi în urma.