Reflectare

Nu am mai scris de ceva vreme, doar ca nu am avut nici starea necesara să o fac si poate ca nici chestii foarte interesante nu s-au petrecut.

Mai e puțin și anul asta e gata și habar nu am când a trecut atât de repede. Anul trecut plangeam tot la câteva zile cred, iar anul asta o fac mai rar, poate la câteva luni. Anul trecut dormeam 2 ore pe noapte, anul asta poate chiar 4-5, intrerupt. Anul trecut mă simteam o dezamagire, mă simteam în plop și plopul în aer, anul asta mă consider așa doar pe jumatate. Sper ca până la anul să nu mai consider deloc așa.

Mă simt mai imbogatita anul asta.

Mă simt imbogatita din punct de vedere al prieteniilor, mă simt mai imbogatita din punct de vedere al cartilor și mă simt mai imbogatita pe plan sufleteste. Am invatat atât de multe lucruri despre mine în ultimul an și am invatat să mă apreciez mult mai mult, încat poate ca de aia nu regret anul trecut. Traumele încă exista și sunt sigura ca vor exista și ca mă voi simti un outsider pentru ceva vreme, mă voi simti și cu o stampila în frunte pentru ceva vreme, dar până la urma timpul inapoi nu se mai poate da.

Ce voiam să va zic, ca să ajung și eu la o concluzie. Gandul meu pentru voi e să va apreciati. Nu aveti idee cata bunatate sade în sufletele voastre și de ce lucruri marete sunteti în stare, dacă voi va permiteti asta. Acceptati un compliment când va este oferit, inconjurati-va de oameni cu care va identificati, creati relatii, petreceti timp cu voi, cititi, ascultati muzica, ascultati-i pe altii, ascultati-va pe voi, zambiti cât mai des și plangeti atunci când simtiti nevoia. Fiti voi. Cu bune și cu rele, fiti onesti cu cei din jur, dar cel mai important, fiti onesti cu voi insiva, caci dacă voi sunteti sinceri cu voi, implicit veti fi și cu ceilalti și veti atrage langa voi lucruri bune și oameni okay. Dacă aveti perioade nasoale prin care treceti, luati-va timpul necesar. Să nu va fie frica să traiti anumite sentimente, să nu va cenzurati în a va simti rau, să va impuneti să infrangeti anumite stari. Suferiti atat cât este nevoie ca după să zambiti sincer. Dacă aveti bani, calatoriti mult. Să calatoriti până simtiti ca va dor picioarele și a doua zi să o luati de la capat, să vizitati muzeele din lumea asta și să va pierdeti în fiecare tablou pe care il admirati. Daca nu aveti bani, calatoriti acolo unde va aflati. Intotdeauna se gaseste cate o straduta necunoscuta voua. Să va bucurati de zilele senine, de zilele ploioase, să va bucurati când vedeti o floare la un colt de strada. Să priviti multe rasarituri și apusuri, să priviti stelele și să nu va mai saturati de luna. Să aveti la voi oricand un cuvant bun, să dati o indicatie pe strada când cineva va intreaba, să îi raspundeti cu niste ochi calzi, senini, incretiti la colturi, caci nu aveti idee cât de mult conteaza asta. Să mangaiati pisicile antisociale de pe langa blocuri și să aveti în suflet mereu acea bucurie inocenta, care nu e influentata de bani. Știu, banii conteaza foarte mult, as fi o ipocrita să spun ca nu e așa, dar ce vreau să zic e să nu va dezumanizeze. Să ramaneti umani.

Cred ca aceste randuri adresate voua sunt mai mult pentru mine. Și știu ca totul suna atât de poetic și poate credeti ca sunt aeriana și habar nu am cu ce se mănânca viata asta, dar ideea e ca avem nevoie și de putina arta în viata noastra. Trebuie doar să ne uitam în jur și gasim motive pentru a zambi și a ne bucura. Trebuie să invatam să ne acceptam așa cum suntem, pentru ca suntem oameni, nu roboti. Facem o gramada de greseli, sunt imperfecti și vrem să atingem acel nivel de perfectiune și poate ca facem și mai multe greseli. Dar imperfectiunea asta ne contureaza pe noi ca oameni. Și da, știu ca e cliseic și ca ati auzit lucrul asta pe toate gardurile, dar imperfectiunea asta a noastra pentru cineva e perfectiune. Nici nu aveti idee cât de frumoase sunt imperfectiunile noastre privite de oamenii potriviti, privite de acei ochi în care se scalda bunatatea și iubirea. Poate o să primiti multe reprosuri pentru ceea ce sunteti, vi se va spune să nu mai fiti așa și să va schimbati, dar dacă voi sunteti multumiti și fericiti cu ceea ce sunteti, atunci faceti ca voi. Poate ca e gresit și cei din jur au dreptate, dar dacă voi sunteti bine așa cum sunteti, faceti precum voi. Pentru ca o schimbare sincera mereu o să vina din interior, iar dacă intr-o zi o să realizati ca nu e bine cum sunteti și ce faceti, ei bine, acea schimbare va veni de la voi, din sufletul vostru va izvori, și nu pentru ca v-au impus altii.

Nu știu ce am vrut să zic prin acest text, doar ca am simtit nevoia să scriu, cred ca perioada asta incarcata din aceste zile mi-a dat un shut down sever, iar sticla de vin de ziua trecuta poate m-a mai luminat puțin.

Fabrica de nori

Azi a fost sambata. O sambata rece.

M-am trezit la 06:30 fara alarma, m-am uitat la telefon, l-am bagat inapoi sub o perna și mi-am inchis ochii pentru a reveni somnul. Am dormit până la ora 09:18, un somn dulce, linistit, în camera fiind caldut. Un calm de nedescris domina atât în camera, cât și afară, iar odihna mea a fost neintrerupta. Pe la 09:30 mi-am facut cafeaua și am baut-o în pat, sub plapuma. Am mancat și un mar chiar, știu, veti zice ca nu e o combinatie tocmai okay, dar chiar îmi era pofta de unul. Am 3 mere cumparate de o luna și stateau pe masa de atunci.

Pe la ora 11:00 am spalat toate canile (caci eu am vreo 10 cani și le folosesc pe toate până când nu mai am niciuna curata). Pe la amiaza am avut ceva treaba pe afară, asadar, mi-am luat o carte cu mine, cum fac de obicei, mi-am pus la gat fularul meu pufos și am iesit din casa.

A fost o sambata placuta. Aerul a fost rece, intepator chiar (am văzut prin alte parti ca a nins). Cu toate acestea, a fost liniste. Nu știu cum să va descriu ca să intelegeti, însă sunt anumite zile în care e liniste în jur.

De acum astept să apara clementinele, ca eu mănânc cam un kilogram de clementine pe zi când e iarna afară, nu mă mai satur de ele.

O a treia parte

Când stau și mă gândesc la relatia dintre ai mei, mă refer mama și tata ca sot și sotie, devin foarte socata de ei doi și adeseori m-am intrebat dacă și alti parinti sunt așa în relatia lor de cuplu. De multe ori dau vina pe ei, caci ei mi-au “ridicat” standardele și pentru ca primul exemplu în viata asta efemera sunt parintii tai, clar ei m-au influentat cel mai mult. (Deși, cateodata, eu nu vreau să recunosc acest lucru).

După 25 de ani de casatorie, cu un an mai mult decat am eu, ei încă se iubesc, banuiesc ca mult mai mult fata de inceputul relatiei, iar eu nu îmi explic cum nu s-au plictisit unul de altul. Frate, 25 de ani! Da da, știu ca exista relatii de 50 și chiar si mai mult, dar eu acum mă raportez la ai mei. Eu cred ca as innebuni. 25 de ani!

Dar după 25 de ani, tata încă îi deschide portiera masinii mamei (dinauntru ca e lenes, dar conteaza gestul ca se intinde să apese pe acea clapeta), după 25 de ani tata încă doarme cu mana pe capul mamei, ca și cum ar proteja-o, după 25 de ani înca se pupa când pleaca fiecare la serviciu. După 25 de ani se suna pe whatsapp ca să își vada mutrele si să glumeasca. După atatia ani încă se inteleg de minune, mama adeseori facandu-l „mă, prostule, mă”, tata aducand completarea când sunt și eu de fata ca „vezi, din prost nu mă scoate.” Uneori se cearta chiar ca doi prosti, din cele mai stupide motive, ca le zic și eu “bai, da’ prosti mai sunteti”, la care tata raspunde ca “eh, ia mă-ta asta îi, eu nu” si la care mama aduce completarea “eh eu, ia tac-tu asta ii, ca el ii cu capul si nu ma asculta pe mine. Lasa ca ai sa vezi tu ca am dreptate.” (Spoiler: are). Și cum să nu te faca să razi lucrul asta! După atatia ani, tata încă o prosteste pe mama, caci el e tare ironic și de fiecare data mama îi pica în plasa.

Dacă va obosesc aceste povesti, luati o pauza.

Am facut 8 ani de zile, plus gradinita, la mine în sat. Am fost prima pe clasa intotdeauna, pentru faptul asta fiind adeseori urata. Și eu eram la un moment dat o persoana mai dificila, dar gandindu-mă acum la acel vremuri, sunt fericita ca lucrurile au stat așa cum au stat, caci eu sunt linistita cu locul în care mă aflu momentan, iar dacă as putea schimba ceva din trecut, e clar ca prezentul ar fi altul și nu cred ca mi-as dori asta.

De prin clasa a sasea (de fapt nu mai știu nici eu, oricum, era în perioada gimnaziului) am inceput să mă simt din ce în ce mai singura. Nu mă mai simteam inteleasa, nu aveam cu cine discuta și mi-am dat seama ca anumite prietenii nu erau de fapt prietenii, o invidie ascunsa intr-un ambalaj frumos fiind din partea unor persoane. M-am detasat de ceilalti și m-am inchis în mine, mergand doar la scoala și acasa. Nu stateam toata ziua să invat, procrastinam o gramada, dar preferam să fiu singura, nu mă mai regaseam eu în preajma anumitor oameni. Si in prezentul actual observ ca sunt la fel, cand nu ma mai regasesc in anumite prietenii le abandonez, o distantare lenta, dar sigura evoluand, pana cand lucrurile devin reci. Am fost invidiata de foarte mulți colegi, am fost hulita, iar toate aceste lucruri mi-au intesificat starea mea de retras în sine. Va zic sincer ca și acum mă simt prost când dau nas în nas cu ei. Mă simt extrem de inconfortabil. Știu ca eu am avut noroc în viata și ei nu. Suna aiurea tare, dar asta e adevarul. Așa ca prefer să evit locurile în care as putea da nas în nas cu ei.

Nu mă consider o persoana antisociala, dar nici foarte sociala. Am atât de putini prieteni, incat nu iese numaratoare nici pe o singura mana. Dar asta sunt eu până la urma, nu pot lega prietenii cu mulți oameni, iar dacă se intampla să fii prietenul meu, atunci eu îți pot garanta ca ești o persoana destul de importanta pentru mine și as face foarte multe lucruri pentru tine, nici nu îți imaginezi. Dacă te primesc în inima mea sadica, e pus diagnosticul.

Clar, au fost prietenii la care eu insami am renuntat, au fost prietenii la care persoana de cealalta parte a renuntat, e perfect normal acest fenomen în relatiile inter-umane. Eu realizez ca sunt o persoana mai dificila în anumite perioade, iar persoanele care mi-au ramas alături nici nu realizeaza cât de recunoscatoare le sunt, cât de mult le apreciez și cât de mult tin la ele. Sunt de parere ca atunci când tii la cineva trebuie să îi arati acest lucru, însă e bine să pastrezi și pentru tine anumite sentimente. Acele sentimente ascunse, pe care nu le spunem nimanui, dar în sinea noastra ne rugam ca persoanele importante din viata noastra să fie bine. Până la urma noi nu vom sti niciodata cât de mult tin altii la noi, caci nu suntem cititori de minti sau suflete, însă eu am incercat să îmi adun în jur acei oameni în care am gasit trasaturile Dumnezeului meu. Mă adaptez destul de usor (zic eu) în cercuri noi, cum și in noua mea grupa m-am integrat destul de okay, dar de legat prietenii și acceptat oameni în viata mea o fac mai greu. Uneori îmi dau seama care prietenii vor dura, alteori nu, dar sunt anumite prietenii la care nici nu am visat.

Am cunoscut ce inseamna prietenia de prin liceu, cand am dat de doua persoane care, sper, să ramana multa vreme în viata mea. La facultate am cunoscut o alta persoana care mă uimeste pe zi ce trece și care sper, de asemenea, să ramana multa vreme în viata mea. E amuzant ca atunci când avem parte de cineva mai special langa noi, inconstient vorbim despre ei altor persoane. Inconstient ne gandim adesea la ele și ne dorim ca să le fie bine. Ne intristam când lor nu le e bine și suntem tare fericiti când ele au parte de o bucurie în viata lor.

Dar am avut parte și de dezamagiri. În generala o buna bucata de vreme credeam ca am o prietena, pentru care eu as fi facut lucruri multe, însă din pacate ea vorbea cu mine dintr-un interes, acela de a îmi vedea fiecare pas și de a mă “intrece” la invatatura. În liceu de data asta am renuntat eu la o prietenie, probabil o să va zic unul dintre motive când va voi vorbi despre tata. Ideea e ca în acea prietenie, “despartirea” pe care eu am initiat-o a fost urata și încă îmi pare rau pentru asta, caci nu îmi sta în caracter. Dar o să dau vina pe lipsa curajului, deși asta nu e o scuza. Nu regret nimic, nu regret ca nu mai vorbesc cu persoana în cauza, doar ca as fi procedat puțin altfel.

Mi-a fost greu să incep liceul intr-un mediu nou mie și total necunoscut, mai ales ca eram un fel de outsider, copilul de la tara ce vrea să urce pe scara sociala. Bineinteles, mai aveam câțiva colegi de prin alte parti și nu pot presupune decat faptul ca și lor le-a fost greu.

Un lucru socant pe care l-am aflat când eram în anul 2 de facultate, dacă nu mă insel pe 5 sau 6 decembrie, a fost ca o fosta colega de clasa a murit, ea luptandu-se cu o boala de ceva ani. Ca să va spun drept, când am auzit aceasta veste mi s-a facut brusc frig, chit ca mă aflam în camera la caldura. O să spun un lucru egoist, dar singura chestie ce mi-a venit în minte după acel telefon a fost ca i-am pastrat secretul colegei, unul spus prin clasa a noua. Era ceva stupid tare, însă noi am fost colege de banca timp de un an de zile, iar intr-o zi mi-a destainuit o chestie pe care m-a rugat să nu o spun nimanui. Iar în momentul aflarii mortii ei am fost egoista și m-am gandit la mine ca nu i-am tradat increderea. Și acum, după ani de zile, de fiecare data pun cate o lumanare pentru ea, chiar dacă relatia noastra se racise de prin clasa a zecea.

O a doua parte

“– Văd că scrii cartea ta în capitole scurte, mi-a zis la un moment dat, cu toate că nu avea de unde să vadă cît de lungi sau scurte sînt capitolele şi asta fără să mai pun la socoteală faptul că ceea ce scriu nici măcar carte n-o consider. Capitolele sînt scurte fiindcă asta e gîndirea ta – incoerentă, ilogică şi absurdă, a continuat după o scurtă pauză de reflecţii. Şi dacă ai să laşi cartea să apară în forma în care ai scris-o, te asigur că volumul va arăta ca dracu’ – incoerent, ilogic şi absurd. Iată de ce am să-ţi dau un sfat: după ce ai să termini de scris, tipăreşte fiecare capitol pe foi aparte, apoi pune foile într-un bol mare şi amestecă-le bine. După asta răstoarnă totul la podea şi adună, filă cu filă, fără să te uiţi la ele. Ordinea în care le vei ridica de jos trebuie să devină ordinea în care se vor succede capitolele în cartea ta. Aşa e corect să fie. Aşa trebuie să arate o carte de amintiri. Incoerentă, ilogică, absurdă. Asta va fi o construcţie adevărată a cărţii. Ca amintirile care se perindă în mintea noastră într-o ordine greu de înţeles şi mai greu de explicat.” (Val Butnaru- Negru și rosu)

Așadar, azi a picat fila în care vă zic despre un alt capitol din viata mea, petrecut de curand.

Anul trecut am repetat. Asta e cred ca cea mai grea propozitie de scris. În ea se afla rusinea mea și psihicul meu distrus. Mare chestie ca repeti un an! Dar nu aveti idee cum a fost pentru mine. Am niste postari depresive pe aici, despre asta era vorba. Un an intreg nu am fost om. God, cât e de greu să scriu despre lucrurile astea, să le recunosc în fata altora, dar cumva si in fata mea. 

Pentru a trece anul aveai nevoie de minim 45 de credite. Eu am avut doar 44. (Acum e modificat, ai nevoie de 50). Din anumite cauze externe nu am putut să iau doua examene. Pe la mijlocul lui iulie oficial s-a terminat anul, cu tot cu restante și reexaminari. Am ramas aici în oras doua saptamani. Nu puteam să mă adun să merg acasa. Am mintit-o pe mama o gramada, adoptam vocea mea okay la telefon și i-am bagat toate vrajelile posibile. Îi ziceam ca mă duc la plaja (ca avem aici un complex), îi ziceam ca citesc, mă relaxez, mă uit la tv, când eu efectiv de dimineata până seara și de seara până dimineata plangeam non stop. Chiar stiu sa musamalizez anumite lucruri. 

Mă trezeam în miez de noapte brusc și izbucneam în plans. Mergeam pe strada și îmi venea să plang. A fost groaznic când am plecat acasa, ca trebuia să plang ca să nu vada ceilalti. Era teribil, macar aici puteam suferi în voie. O să ziceti și ce, mare chestie, tu crezi ca nu mai sunt oameni în situatia ta? Ba da. Ba da, sunt, asta mi-am spus și eu, dar nu m-a ajutat cu nimic asta. Pentru ca, vedeti voi, eram anul 4, încă doi ani și era gata. Una e să repeti în anul 1, când nu îți cunosti colegii, alta e să repeti în anul 4 când îi stii pe toti, ai o grupa a ta, ai panuri legate de viitor, ca la cursul festiv să vina parintii tai și să fie și prietena ta cu parintii ei și să faceti poze, să ramana vesnic amintire. Toate acestea s-au destramat brusc. Și acum, sincer, îmi vine să plang, pentru ca doar eu știu cum e. Un an intreg. Am mers în acel an des pe acasa, până și ai mei vedeau ca nu e okay, ca nu sunt okay. S-au purtat admirabil cu mine, nimic nu mi-au reprosat în acel an, nicio vorbulita nu mi-au spus, ba chiar m-au menajat foarte tare. A fost primul an, după mulți ani, când mi-am petrecut ziua de nastere acasa, a fost primul craciun pe care l-am simtit altfel, ca ne-am ametit toti 4 și am inceput să depanam amintiri. A fost un an atât de greu pentru mine și poate ca exagerez totul, dar în acel an am fost norocoasa dacă prindeam maxim 2-3 ore de somn pe noapte si alea pline de cosmaruri. Probleme cu somnul, probleme cu mine ca persoana, mă simteam total în plop cu alti colegi, alta grupa, mă simteam pierduta, dezorientata, eram praf. Și sincer, mi-e atât de greu să scriu despre asta. 

Acum pare a fi totul okay, deși de un examen tot nu am scapat, ca am clacat psihic. Clacat nasol tare. Am zis, iau unul, celalalt când o fi, să trec anul macar. Încă mă macina lucrul asta, ca mai e un examen, pentru ca trauma psihica exista. E acolo, e vie, pulseaza si se hraneste din mine, poate de aia am perioade în care dorm prost.

Acum mă simt linistita cum nu am fost de multa vreme. Nu îmi explic fenomenul, însă simt ca furtunile dinlauntrul meu sunt calme, mă simt mai fericita si mă bucur din nou de anumite lucruri. Un singur lucru îmi lipseste. Rasul meu. Stiti, aveam un ras mai colorat înainte, care venea din adancul pieptului. Acum nu mai e așa, poate intr-o zi se va reintoarce și rasul meu, ala zgomotos pe care il știu eu. Nici nu mai știu când am ras ultima oara copios de tot. Atât pentru azi, e ceva mai scurt, însă nu aveti idee cat de de greu a fost să apas “publicare articol”.

Un prolog

Am stat mult sa mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta. Chiar m-am gandit o perioada indelungata și nu vorbim aici despre câteva ore sau zile. Vorbim de saptamani, luni sau poate ani. Nu cred ca e cea mai buna decizie cea la care am ajuns, dar poate cineva se regaseste în asta si poate ca se va simti puțin mai bine după ce va citi. Sau nu.

M-am nascut în anul 1994. Pe la sfârșit de mai. Mama mi-a spus ca a fost prima oara în viata ei când l-a văzut pe tata extrem de speriat și în drum spre spital a condus cu viteza, ceea ce îi intensifica și mai mult anxietatea. Asta inseamna vreo maxim 80km/h cu dacia cea veche. Mama mi-a mai spus ca tata m-a văzut pentru prima oara în lift, nestiind ca sunt eu. Și-a zis în sinea lui ca “ce copil frumos, de ar fi asta al meu”. Ce să vezi, eram. Din copilaria mea precoce nu îmi aduc aminte nimic, doar ce mi-au spus cei din jur. Cica eram un copil foarte, foarte linistit, unde mă puneai acolo stateam fara să scot un cuvintel sau vreun raget. Toti ziceau (și zic) ca eram o papusa, dar eu când mă uit la pozele cu mine, vad un copil cam grasun, ce nu putea sta în picioare la poza și se sprinjinea de niste perne. Tot ai mei mi-au mai povestit ca fiind conditii grele, mă luau cu ei peste tot, uneori dormind pe o patura, sub o umbrela în camp. Poate de aici provine dragostea mea pentru natura, să stau singura în gradina, în camp, oriunde e pustiu, să ascult și să privesc în jur. Nu mă mai satur și mă indragostesc de fiecare data de lucrurile astea. Mă indragostesc în fiecare zi de rasarit și de apus, ca și cum le-as vedea pentru prima oara, însă vad atât de multa frumusete în lucrurile acestea, incat nu va pot descrie ce simt eu inlauntrul meu. Tot în camp m-am ridicat prima oara în picioare, ajutandu-mă de manerul umbrelei. Tot în camp m-a intepat prima oara o albina, ragand din toti rarunchii mei, caci banuiesc ca mă durea ca naiba. Cica eram tare vorbareata. Îi „imbatam” de cap pe cei din jurul meu, iar atunci când eram în camp cu ai mei, mergeam pe la ceilalti oameni și vorbeam incontinuu. Matusa-mea (sora mamei) i-a zis odata mamei ca “tu, copchila asta a ta vorbeste atât de mult, ca nu mai pot.” Bunica-mea mi-a zis asta vara ca “când erai mica nu mai taceai din gura, disperai lumea, acum taci prea mult.” Caci pe parcurs am devenit mai tacuta, vorbind ca o moara stricata din când în când, când mă simt insufletita de discutie. Asadar, pot spune ca ai mei au avut o viata grea de tineri.

Asta va fi o poveste lunga. Sper ca aveti rabdarea la voi. Dar pentru azi, va fi doar atât, poate îmi e teama mie de cele scrise aici și aman, ca poate mă voi razgandi mai târziu și voi inceta să îmi mai spun povestea aici.

E trecut de 1 jumate. Noaptea. În camera e cald, iar eu stau în asternuturi infasurata. Langa mine am lasat să murmure încet telefonul. Nu am mai stat de multa vreme de vorba cu mine și am simtit nevoia să o fac. Simteam nevoia să îmi spun cu glas tare gandurile și temerile. 

E ceata. O ceata obscura ce planeaza peste blocuri, copaci, masini. E o ceata rece și deja miroase a iarna. E o ceata ce îmi reinvie anumite amintiri. Alte nopti nedormite. Cum trece timpul asta, ca uneori chiar mă sperie. Mă sperie ca azi devine ieri, iar mâine devine azi. Mă sperie ca trece prea rapid, iar eu mă bucur prea puțin de cei din jur. Stiti care e cel mai trist lucru în viata asta? Să mergi acasa după o perioada indelungata de timp și să observi ca parintii tai nu mai arata ca ultima oara când tu i-ai văzut , să observi câteva fire albe în plus și câteva riduri în zambet. E cel mai dureros lucru. 

Asaza-te și inchide ochii și, dacă incep să-ti curga lacrimile, lasa vantul să le usuce. Iar dacă auzi muzica, să canti și tu.    În numele Tatalui (și al Fiului) – Immanuel Mifsud

Cada

E fierbinte. Miroase a liliac. Mă scufund în cada plina cu apa fierbinte și simt cum aburii mă sufoca. Ma intind în cada, ridicand picioarele pe marginea de partea cu robinetul și imi scufund capul sub apa. O claie de par matasos, precum matasea broastei, pluteste în jurul fetei, creand umbre intunecate. Aud un ecou surd al telefonului lasat pe masina de spalat. Mă uit din nou la desene animate. Ei bine, momentan le ascult. Adeseori caut voci cunoscute care mă calmeaza și îmi dau starea de liniste și protectie, iar acele desene animate pe care le urmaream în copilarie îmi creeaza aceasta stare.

Incerc să îmi tin respiratia cât mai mult, dar recordul meu a fost de maxim un minut. Mă ridic la loc, în sezut, apa curgand siroaie pe corp, simtind cum îmi gadila fata. Îmi sterg ochii cu prosopul pus pe marginea cazii și stau. Așa, pur și simplu. Baile mele dureaza extrem de mult, dacă zic ca voi face baie, inseamna ca pentru urmatoarele doua ore nu ai ce discuta cu mine, ca sunt off în cada, în apa fierbinte ce îmi trimite la inceput niste fiori electrici ce urca pe sira spinarii. În apa fierbinte cu care mai apoi mă obisnuiesc și care se simte precum o imbratisare calda și confortabila. In apa fierbinte ce imi relaxeaza fiecare muschi si uneori ma adoarme. In apa fierbinte in care uneori imi creez scenarii despre diverse chestii. In apa fierbinte in care adeseori citesc o carte, pana devine rece si mi se face frig. Intotdeauna m-am intrebat de ce cazile sunt albe. De ce nu exista cazi negre? De ce nu exista cazi, habar n-am, de diverse culori? Albul asta pur îmi da o stare calma, dar în acelasi timp îți arata urmele pe care vrei să le speli. Uneori sunt invizibile, dar tu tot le vezi. Acolo. În siroiul ala de apa ce se scurge când scoti dopul cazii. Siroiul ala ce susura pe teava în jos, ca îți da impresia ca ar fi un burlan prin care curge ploaia.

Mi-e dor de ploaie. Inchid ochii și dau play sunetului acesteia. Inchid ochii și se face intuneric. Visez ca sunt undeva intr-un loc pustiu, calm, cu mulți copaci, cu un aer atat de curat, incat te dor plamanii când respiri. Un loc indepartat, linistit, izolat, calm, rece, auster, lugubru, cu nori grei, de plumb, cu copaci inalti cu trunchiuri groase, cu salbaticie în jur, cu pasari necunoscute și straine, cu ploaie ce curge din acei nori grei. O ploaie cu stropi mai mari sau mai mici, cu stropi calzi, care la contactul cu acoperisul casei scot o simfonie de note ce reverbereaza în jur. O ploaie ce la contactul cu pielea te infioara, apoi te gadila și te uda, îți uda hainele care se lipesc de piele și devin grele. O ploaie ce îți uda parul și picuri de apa cad în ochi și pe fata, pe gat, pe umeri și își cauta traseul inspre necunoscut. Intotdeauna mi-a plăcut ploaia și cred ca o să îmi placa mereu. Și nu mă refer doar să o aud din casa. E plăcut și atunci când te uda. Vreti să va zic o chestie pe care sa nu o ratati in viata asta efemera? O plimbare cu bicicleta prin ploaia calma. O plimbare linistita, intr-un loc linistit, cu ploaie linistita.

Deschid ochii.

Scot dopul, las apa să curga, mă ridic, pasesc afara din cada, mă infasor în prosop, calc pe linoleumul din baie, raman doar niste urme de talpi în urma.

01:00

Noaptea, să fim clari. Am adormit pe la ora 10. La ora 11:47 m-am trezit prima data. La ora 00:48 m-am trezi a doua oara. Cam așa decurge somnul meu. Incep să cred ca am sindrom de apnee în somn, ca prea de multe ori mă trezesc pe noapte. Acum e 01:03 când scriu asta, as vrea să zic atât de multe chestii, dar nu pot. Bineinteles ca iarasi am visat prostii, mă intreb dacă o să pot renunta la aceste ganduri vreodata, să îmi lase constiinta in pace. Acu’ un an am fost chiar și la psiholog, dar momentan e prea scump pentru mine ca să il achit în fiecare saptamana, iar o minciuna “buna” pentru mama ca să îmi dea atatia bani nu am gasit. (Și mă simt și vinovata sincer, ca să o mint chiar așa.)

01:06. Mi se bruiaza vederea. O să adorm la loc în vreo 20 de minute. Sunt sigura ca pe la ora 2-3 mă trezesc iarasi.

02:59

04:18

05:00

06:30.

Sfârșit de august

Mă uitam prin telefon la chestiile scrise prin autobuz, în drum spre facultate  sau pe oriunde mă mai plimb și am dat peste acest text scurt, din 27 august 2017, ora 16:06. Nu pot să cred cum trece timpul. Vi-l las aici.

Sfârșit de august

Treceam zilele trecute pe o străduță și m-a izbit dintr-o dată un iz de toamnă timpurie. În acel moment toate amintirile mi s-au perindat prin fața ochilor, precum un mușuroi de furnici. Vântul bătea lin, frunzele balansându-se pe crengile lăsate, iar cerul era senin, adesea umbrit de vreun nor rătăcit. Mi-am amintit de școală și de cartofi. Cum se apropie începutul lui septembrie, știu că mai sunt câteva zile până când eu și ai mei vom merge de dimineață, de pe la 6-7, la strâns cartofii, iar în cam două săptămâni mai târziu, la porumb. Mă îmbrac mereu în haine uzate și folosesc aceeași pereche de papuci pe care o iau în fiecare an când e de mers la câmp. Când ajungi în câmp, încă e răcoare și rouă, papucii și mâinile murdărindu-se imediat. Spre amiază  mâinile tale deja sunt obișnuite cu multitudinea de cartofi ce se întinde în fața ta, tu nevăzând încă capătul ogorului. Soarele dogorește fix în ceafă, iar pauza de la prânz e cea mai mare binecuvântare. Nu știu cum se face, însă atunci când mâncăm cu toții în câmp, pe o pătură la umbra remorcii tractorului, parcă aia e cea mai bună mâncare. Avem mâinile murdare întrucât puțina apă o păstrăm mai mult pentru băut și gustăm alimentele cu un iz discret de țărână. După pauza de la prânz, urmează tura doi de strâns cartofii, de acuma capătul ogorului începând să se întrezărească. Ultimii doi metri sunt cei mai grei, parcă apar din ce în ce mai mulți cartofi, dar parcă sunt și cei mai frumoși doi metri din tot ogorul. Ajungem istoviți seara, iar după o baie rapidă și o cină copioasă, adormim instant. Curios din nou, ăla e cel mai bun și mai satisfăcător somn din câte există.

Bicicletă

Pedalez. Stropii de ploaie îmi intră în ochi, îmi udă părul, pielea, hainele. Țin mâna stângă pe ghidon, iar dreapta o țin în dreptul gâtului. Am observat că ăsta e un tic, adesea duc mâna la gât, ca și cum m-aș juca cu un lănțișor invizibil. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Aerul e răcoros, iritându-mi gâtul. Vântul bate dintr-o parte, ceea ce îmi îngreunează pedalatul. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Mintea mea se simte cam ocupată zilele astea și nu înțeleg de ce. Am lăsat-o să se relaxeze, am luat o pauză de la citit și am hoinărit mai mult pe afară. Am ascultat muzică în căști, legănându-mă în scrânciobul din curte, am stat sub umbra nucului din spatele grădinii. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

Azi a fost destul de rece afară. Doar dacă mergi pe gradină te mai poți bucura de câteva raze de soare, însă și ele sunt blânde și nu îți ard pielea prea tare. Se vede că vara a trecut. Spre seară a început să plouă, cerul fiind sumbru, norii grei, iar verdele naturii închis. Nu se mai aude cucul, cum se auzea în zilele călduroase, nu se mai aud atât de multe păsări și nici atâția copii pe afară. Soarele răsare mai târziu și apune mai devreme. Nopțile sunt reci, o brumă umedă acoperind totul. 

Pedalez. Inspir. Expir. 

pierdut.

Cred că cel mai mare regret al meu este atunci când mă opresc din a mai face lucruri care mă făceau fericită. De exemplul scrisul. În ultimile luni am lăsat-o baltă rău de tot, pierzându-mă în tot felul de digresiuni derizorii, uitând cât de bine îmi face să îmi aștern gândurile pe foaie, chiar dacă de la o tastatură. Am uitat să deschid laptopul, sau telefonul după caz, și să încep să tastez orice îmi trecea prin minte, să povestesc cum îmi fu ziua  sau să trăiesc într-un univers paralel, creat de mine, în care să evadez și să fur câteva clipe sf. M-am abătut atât de mult de la poteca principală, întrucât am intrat într-o pădure mare, întunecoasă, unde trunchiurile groase ale copacilor mă înfioară prin măreția lor, făcându-mă să mă simt infimă. Am deraiat atât de mult de la drumul principal, întrucât am hoinărit prin mii de tufișuri și cărări, pierzând urma ce ducea la liman. Dar vine un moment după în care cum necum ajung la destinație. La Dumnezeu. Care tot timpul a fost lângă mine eu fiind prea oarbă ca să îl observ. Doar că eram prea egoistă să văd. Eram pierdută, când de fapt eu eram pe drumul cel bun tot timpul, fiind prea ocupată să văd ieșirea.

Ganduri in noapte

Ma cantonez din nou in aceleasi fraze, aceleasi formulari, insa acestea ma contureaza si ma definesc pe mine ca om. Devine obositor sa te repeti la nesfarsit, dar cred ca eu nu ma voi satura vreodata de aceste lucruri.  Sunt inconjurata de atatea daruri, incat uneori egoismul dinlauntrul meu ma orbeste si uit sa mai zaresc totul clar.

Bucuria de a sta la 3 dimineata afara, ascultand soapta vantului ce imi liniste sufletul si aerul de vara ce imi mangaie pielea.

Bucuria de a vedea cerul inainte de rasarit  sau de a-l vedea inainte de a ploua.

Bucuria de a sta doar eu si cu mine, undeva in departare, inspirand pacea din jur.

Bucuria de a vedea frunzele copacilor dansand pe ritmurile vantului, dorindu-mi atat de mult sa fiu si eu una.

Bucuria de a gasi o melodie noua cand ma astept mai putin si care sa imi furnice tot corpul.

Bucuria de a dansa doar intr-un tricou si niste boxeri pana la extenuare, cand nu ma vede nimeni

Bucuria de a citi o carte si momentul de tristete de la final.

Bucuria de a putea inca visa la lucruri poate intangibile.

Bucuria de a o vedea pe bunica cum povestete parintilor ultimele barfe adunate de prin vecini.

Bucuria de a imi vedea parintii cum rad si sunt ironici.

Bucuria de a le vedea dragostea in ochi.

Bucuria de a-mi tachina fratele.

Bucuria de a privi in miez de noapte cerul, facandu-mi mii de planuri si ganduri legate de viitor, in care sunt incluse atat de multe persoane.

Sunt un om atat de bogat, pacat ca uneori uit sa vad acest lucru.

 

Ce (mai) inseamna sa fii barbat în secolul XXI ?

O fiinta draga sufletului meu mi-a dat intr-o seara sa citesc niste eseuri pe subiectul „Ce ( mai) inseamna sa fii barbat în secolul XXI ?” Am ramas atat de profund impresionata de cele citite, incat am simtit nevoia sa insir si eu cateva cuvinte legate de aceasta tema.

Ce (mai) inseamna sa fii barbat în secolul XXI ?

In ceea ce ma priveste pe mine, notiunea de barbat reprezinta tatal meu. Tatal meu pe care il iubesc profund, ce reprezinta pentru mine intruchiparea fizica a lui Dumnezeu.

Tatal meu s-a nascut in 1971. Nu a urmat scoli inalte, ci a muncit cu mana de mic copil, mergand cu vacile la pascut, apoi urmand scoala profesionala. Nu a excelat nici la invatat, nu stie nici poezii, nu citeste nici romane, ci a inceput serviciul inca de tanar, de la 17 ani, un an lucrand pe ascuns fara carte de munca.

Tatal meu. El reprezinta pentru mine prototipul barbatului. Este un om bland, cu sufletul blajin, cu o privire senina, adesea pusa pe ganduri. Cand ma uit prima oara la tatal meu, ii observ sprancele subtiri sub care lucesc doua bobite albastre. Tatal meu. Ce e plin de rabdare si plin de iubire. A fost invatat de mic cu greul, bunicul, Dumnezeu sa-l ierte, murind devreme. Mi-ar fi placut sa il cunosc, mi-ar fi placut sa il strang in brate pe cel care i-a dat viata si a contribuit la formarea barbatului ce astazi este tatal meu.

Analizand principiile vremurilor de azi, e foarte greu sa tii pasul, intrucat inovatia si schimbarile au loc pe zi ce trece. Dar un barbat ramane barbat in ciuda timpului care se scurge. Tatal meu nu isi manifesta iubirea prin vorbe in fiecare zi, insa o face prin fapte. Se trezeste de dimineata, inainte de toti, da mancare animalelor, apoi in liniste se imbraca si pleaca la servici. Sunt zile in care nici nu are vreme a manca, insa tatal meu nu se plange de asta. Seara, cand ajunge frant in casa, mama ii serveste mancarea, el multumindu-i pentru cele aduse. Tatal meu merge rar la biserica, insa in fiecare seara il vad punandu-se in genunchi, rugandu-se. Tatal meu posteste miercurea si vinerea in liniste, fara a face un mare tamtam din asta. Munceste atat la servici, cat si acasa, in camp, ingrijindu-se de fiecare lucrusor cu cea mai mare dragoste. Este un om strangator, punand la locul lui fiecare lucru, e un om cumpatat, rabdator, linistit si uneori tacut. Daca ar fi sa spun acum o amintire cu tatal meu, ar fi una cu multi ani in urma, cand si eu eram un tanar invatacel. Era iarna, se apropia craciunul, iar tatal meu a primit de la servici prema de craciun. Erau cam rar  la noi in casa pe atunci dulciurile iar tatal meu primise, pe langa ciocolata, si o sticla cu suc. Era 5 dimineata, el tocmai se intorsese de la servici, mai devreme, iar eu entuziasmata am navalit peste sucul acidulat. Cand am deschis sticla, o parte din continut s-a varsat pe covor, frica deja patrunzandu-mi in oase, dar tatal meu, s-a uitat la mine si a ras doar. Nicio dojana, nicio vorba urata, nicio privire scrutatoare, doar un zambet larg unui copil prea entuziasmat pentru o sticla cu suc. Ar mai fi multe de spus, insa imi e teama ca toate cuvintele din lume nu mi-ar ajunge sa il descriu pe tatal meu, barbatul ce ne calauzeste, ne lumineaza viata, pulsand ca o vapaie protectoare mereu in spatele nostru. Acesta este, dupa parerea mea, barbatul secolului XXI.

Impotenţă.

A început semestrul al doilea de o lună de zile. Orar nou, materii noi, o altă rutină. Mă trezesc în fiecare dimineaţă mai obosită ca în ziua precedentă, singurul meu gând fiind acela de a dormi. Şi dorm mult, mai ales weekend-urile sunt 95% somn ( 5% mâncare). Încerc să îmi impun un program căruia să îi fac faţă, iar eu să mai am şi alte activităţi, însă până acuma am lăsat totul baltă în detrimentul somnului.

E aproape miezul nopţii…nu am mai scris de ceva vreme, încercând să frânez sentimentele ce mă apasă. Mă simt sufocată de lipsa somnului, de stări contradictorii, de oameni. Nu mi-am mai aşternut gândurile pe foaie de ceva vreme şi simt cum mă dezumanizez. Mă culc şi mă trezesc cu aceeaşi senzaţie de nemulţumire şi nefericire. Trece ziua cu aceeaşi rutină în care m-am pierdut şi încerc să mă regăsesc la fiecare colţ de stradă. Depresia. A reapărut din nou, de data asta cu forţe mai puternice.

Mă bucurasem că zilele trecute ieşise soarele, vremea fiind mai prietenoasă. Încă domină prezenţa iernii, dimineţile fiind ornate cu pojghiţe de gheaţă, iar vântul şfichiuieşte hainele groase.

Căci afară e rece, la fel ca înăuntru.

 

m-am poticnit

…în gânduri, în idei în sentimente. M-am poticnit în mijlocul drumului, confuză fiind încotro să o iau. Te caut cu ardoare şi nu te mai găsesc, vino să îmi alini sufletul îngândurat şi bântuit de prea multe stări de nelinişte. Vino şi prinde-mă de mâna, ajută-mă să îmi găsesc calea.
E cald. Am deschis uşa balconului şi am lăsat aerul de primăvară să pătrundă în încăpere. Îmi era dor de aceste seri liniştite, veioza luminând într-un colţ, iar aerul nopţii să îmi sucească mintea şi sufletul. Sunt bine? Hmm, încă nu, însă încerc din greu să fie totul okay.

Martius

Trec zilele cu repeziciune, căldura făcându-se simţită sfios. Vântul îmi ciufuleşte părul, încâlcindu-l. Primele raze de soare simţite în acest an. Primele raze de soare ce îmi luminează ochii, căpruiul transformându-se în culoarea alunei.  Îmi sprijin capul de geamul autobuzului,privind agitaţia de afară. Înaintează încet, fiind o oră de vârf. Privesc razele de soare ce se filtrează prin ramurile copacilor, încă golaşe. Privesc oamenii ce colcăie în plină zi  pe străzile pavate. Simt agitaţia cum mă învăluie din toate părţile, devenind şi eu la fel. Aştept cu nerăbdare serile de vară, aştept mireasma ierbii proaspăt tăiate, aştept  zilele leneşe cu ploaie şi o ceaşcă cu cafea.

Seara, îmi culc capul pe pernă, trezită fiind de un răsărit sângeriu şi de  glasul dulce al mierlei.

O nouă iarnă

Maşina rulează cu o viteză constantă, încetinindu-şi viteza la diverse viraje. Privesc pe geam natura desfăşurată în faţa mea şi îmi plimb gândurile prin locurile ce tocmai le-am lăsat în urmă. Schelete albe de copaci îşi împreunează ramurile creând o coroană ce îmi ghidează drumul, parcă protejându-mă. În maşină e cald. Scaunul e confortabil iar din dvd-player se aude încet o melodie. Respir rar şi profund, încercând să îmi regulez bătăile inimii.

Gradele din termometre scad pe zi ce trece, dar pe mine mai tare mă îngrijorează gradele dinlăuntrul meu ce sunt mai scăzute precum cele de afară. Instinctiv îmi înfăşor o pătură pe mine şi mă ghemuiesc şi mai mult în scaun. Timpul se scurge în jurul meu, eu încă bântuind aiurea, cu mintea prea plină, cu sufletul prea gol.

depresie

Sunt nopţi sumbre în care depresia îşi încolăceşte braţele în jurul trupului meu, şoptindu-mi în ureche cât sunt de neajutorată. Sunt nopţi ca acestea, în care mii de gânduri dau năvală peste mine, înecându-mă, lăsându-mă fără aer. Sunt nopţi calde de vară când ies pe balcon şi rămân acolo cu orele. Îmi aţintesc privirea asupra cerului şi rămân hipnotizată în leagăn, învăluită de tăcerea nopţii. Sunt nopţi de vară în care bântui pe străzi, căutând ceva de negăsit.
Apare şi dispare, lăsându-mă în suspans până la următoarea vizită. Nici măcar nu ştiu când va veni clipa când din nou totul se va prăbuşi în jurul meu, izolându-mă din nou în colţul meu întunecos din care nu mai ies la lumină.
Sunt zile nasoale, când totul decurge cu încetinitorul. Privesc în jurul meu, şi nu înţeleg ce se întâmplă. Mă simt la mii de kilometri distanţă faţă de acele persoane, sau mai bine zis, eu le îndepărtez. E depresia. Ce îmi încolăceşte trupul în strânsoarea ei de cleştar şi mă apropie cât mai mult de ea. E depresia pe care nimeni nu o vede sub masca mea la care am lucrat multă vreme. E depresia ce nu îmi dă încredere în mine, în fiecare zi rupându-mi câte o parte din suflet.
Port o mască şi o port destul de bine. Sunt zile în care aş vrea să dorm încontinuu, să mă deconectez. Să plec departe şi să nu mă mai întorc. Sunt zile în care hăul din suflet e atât de mare încât ar putea înghiţi o sală plină cu oameni. Mă simt goală pe dinăuntru, încet încet depresia instalându-se.

E depresia. Ce mă secătuieşte de puteri, luând cu ea fericirea, vitalitatea mea. Luându-mă pe mine.

Spleen

A mai trecut un weekend. Mi s-a parut a fi atât de scurt încât parcă ieri era luni și azi e tot luni.
Mi-am petrecut timpul lenevind pe canapea, cu o ceașcă de cafea alături, privind picăturile de ploaie scurgându-se pe fereastra aburită. (Nu am termopane și de aia.).Am privit zilele acestea toate pozele pe care le am în laptop, aducându-mi aminte de clipe ascunse sub centimetri de praf. Am privit cum noaptea acaparează ziua, subjugându-i lumina ce o împrăștie peste oraș. Am privit luna ascunsă după nori, nori ce aruncau cu picături de ploaie peste oameni, iar eu mi-am îngropat sufletul în cărți ca să uit de ecoul goliciunii bântuit de furtuni de nisip, umplându-l cu povești pe care nu le-am putut trăi.

Carusel de emoţii

Autobuzele sosesc şi pleacă, colindând fiecare staţie cu huruitul lor antic. Îmi privesc papucii în timp ce stau în aşteptarea unui autobuz, numărând totodată pavelele din juru-mi. Frunzele stau lipite de beton, lumea călcându-le, rupându-le în fragmente. Carusel de emoţii. Aştept autobuzul ce nu mai vine,mă gândesc la tine, la noi, la cât de repede se scurge timpul. Mă gândesc la anul ce a trecut, la melodia ce am auzit-o ieri seară, la minciunile zise şi secretele neîmpărtăşite. Mă gândesc la tine, la mine, la noi, la ce a fost, la ce va fi. Îmi simt mintea încărcată cu o grămadă de banalităţi de care nu mai pot scăpa.

tumblr_nmtkfuczgj1rh1wv4o1_500

Un carusel de emoții. Autobuzul vine agale de la vale, plin cu pasageri cu gândurile ocupate.

Privesc în dreapta mea către direcţia de unde autobuzul ar trebui să vină. Privesc maşinile ce trec, oameni grăbiţi spre anumite destinaţii. Privesc capacele roţilor învârtind-se contrar sensului de mers al maşinii. Privesc perdeaua de frunze ce se ridică în urma lor, dorindu-mi să fiu una.

Carusel de emoţii. Autobuzul întârzie din nou, la fel precum stările mele ce nu se mai dau plecate. Un carusel de emoţii trăiesc în staţie, trăgând cu putere în piept aerul rece. Vântul îmi încâlceşte părul, simţind nişte fiori reci pe gât.

 

Submarin

Vântul răzbește printre copaci ajungând până la cele mai adăpostite colţuri. Împinsă de la spate îmi port paşii pe cărarea reavănă. Aerul e rece şi pătrunzător, curăţând plămânii şi mintea de orice. E verde în jur, un verde pictat ici colo cu nuanţe de maro şi roşu. Câteva frunze cad parcă din ceruri, creând o perdea vie de culori ce se îndreaptă spre pământ. Cărarea e bătătorită de mii de paşi ce şi-au făcut simţirea lăsând în urmă acele dâre ale existenţei omeneşti. Soarele se pitește timid după nori, luminându-i precum o lampă ce se află în spatele unui paravan de hârtie. E o zi perfectă.

Dis de dimineaţă m-am trezit fără chef, fiind într-o apatie ce mă apucă la câteva luni şi poate dura câteva săptămâni. Am strâns pătura în jurul meu, în cameră fiind destul de răcoare. Alarma programată începu să sune, amintindu-mi că azi e weekend şi pot lenevi cât doresc. M-am ridicat în şezut căutând cu privirea papucii de casă, îndreptându-mă apoi spre bucătărie unde am pregătit cafeaua. Am deschis televizorul pe ştiri şi, navigând pe internet, am lăsăt timpul să se scurgă în neştire.

Amiaza sosise. M-am schimbat de pijamale cu un alt rând de haine şi am ieşit afară.

E înnorat însă niciun semn de ploaie. E frig, dar un frig plăcut, numai bun pentru a şterge anumite gânduri. Am trecut strada asigurându-mă că nu mă calcă vreo maşină şi am urmat calea spre păduricea din apropiere. De fapt e un parc mai mare cu mulţi copaci unde multă lume se plimbă de obicei. Dar nu şi azi căci azi e rece. Păşesc privind în pământ, privind frunzele căzute, privindu-mi papucii. Fredonez în gând o melodie ce o port cu mine în cap de câteva zile. Hoinăresc pe acele cărări încâlcite uitând de timpul ce se scurge şi de treburile de acasă. Petrec prea mult timp în mintea mea, uneori analizând prea mult lucrurile. Îmi fac scenarii imposibile în cap, visând cu ochii deschişi.

Aşa precum un submarin mă scald în ape adânci şi întunecoase, privind din depărtare razele de soare ce încearcă să penetreze kilometri de apă rece. Înot precum un submarin printre creaturi necunoscute şi periculoase. Mă scufund până în adâncuri, căutând locuri ascunse, ferite, adăpostite…

Mă gândeam zilele trecute la vara ce tocmai a trecut şi câte amintiri am adunat pe parcursul a câtorva luni de zile. Mai exact 3. Am călătorit prin mii de locuri (cu mintea evident) şi am visat la următoarele destinaţii. Mi-am plimbat gândul prin depărtări şi am ascultat cu şoapta sufletului dansul copacilor în miez de noapte. Am privit mii de stele, căutând cu privirea steaua mea. M-am îmbătat cu parfumul trandafirilor din august şi m-am scăldat în fiece zi în roua depusă firav pe firele de iarbă. Am copilărit pentru câteva zile cât pentru tot anul, despărţindu-mă cu amar de liniştea acelor zile.

Am râs cât pentru tot anul, am străbătut străzile în lung şi în lat, bătătorind pământul. Mi-am lăsat paşii să se îndrepte unde vor ei, cu muzica răsunând în cap şi în suflet.

Ca un submarin cutreier ape adânci, căutând cu ardoare zilele de vară.

Evocare

De fiecare dată când  îţi zăresc zâmbetul ştiu că e doar pentru mine. Cunosc acea expresie de sarcasm de pe chipul tău, când te înstrâmbi şi îţi apar mici încreţituri pe nas. Cunosc acei ochi puri în care mă scald. Cunosc forma trupului tău unduindu-se atunci când păşeşti, îţi ştiu mersul de la 200 de metri depărtare. Îţi ştiu glasul tău trist şi sec, îţi ştiu şi culoarea din voce când totul e bine. Ştiu amintiri, zâmbete, emoţii. Şi totuşi, nu ştiu mai nimic. Am plecat din nou, luându-te cu mine în suflet.

Trec zilele de vară agale, toamna anunţându-şi venirea. În aer se simte deja acel iz de copaci veştejiţi, ţipetele copiiilor se diminuă cu fiecare zi ce trece, e un soare rece ce apune acum din ce în ce mai devreme. Magazinele sunt pline de cărţi şi caiete, creioane, penare, stilouri, cerneală, toate acestea trezindu-mi amintiri vii, de când mama mă ducea în bazar să îmi cumpere ghiozdan şi haine noi. Stăteam cam prost cu banii, însă niciodată nu am dus lipsă de nimic, ne lua tot ce trebuie, ba chiar ne mai făcea şi mofturile. În prima zi de şcoală mergeam de fiecare dată cu emoţii, veneam acasă cărând un teanc mare de cărţi ce urmau a fi intens studiate în anul respectiv. Nu aş putea zice că îmi este foarte dor de acele vremuri, căci la vârsta respectivă mi se părea totul foarte stresant, dar recunosc că m-aş întoarce acum, adult fiind, să trăiesc o zi de atunci. Totul era mai liniştit pe atunci. Ieşeam mult cu prietenii pe afară,era vârsta la care toţi eram prieteni şi chiar ne înţelegeam. Acum totul s-a schimbat şi observ că maturitatea ce o vedeam prin ochii mei de copil de atunci nu e chiar atât de roz.

Amintirile nu mor niciodată

Oricât am încerca să uităm anumite lucruri, vin anumite nopţi, de vară, reci, ploioase, atunci când se aude doar şoapta vântului afară. Atunci vin ca un şir indian gândurile, amintirile, cutreieră străzile până ce ne găsesc. Cădem într-o stare de nostalgie şi de contemplare, suntem sub o tăcere greoaie din care nimeni nu ne scoate. Sunt amintirile ce nimeni nu ni le poate lua, nu ni le poate șterge. Privim în gol spre pereţi de parcă ne-ar arăta destinul şi ne-ar zice tratamentul cancerului. Ochii goi capătă o privire stranie, sunt amintirile ce se scurg în faţa noastră, dându-le replay. Replay. Replay.

Trec anii precum păsările călătoare, doar că acestea se și mai întorc. Ne punem întrebări, oare cum ar fi fost dacă aş fi făcut altfel? Oare cum ar fi fost dacă aş fi fost mai hotărât?

Pentru câteva secunde ne trezim din reverie şi ne dăm seama că noi făceam ceva, dar pentru puţin, căci ne pierdem din nou în faţa labirintului de amintiri. Prietenii copilăriei, jocurile de atunci, şcoala de pe atunci, primul contact cu tehnologia(la noi mai târziu ce e drept), primul fior al dragostei, prima privire furişă către persoana iubită. Prima bătaie de la părinţi, prima ploaie după care am luat la rând bălţile. Prima părăsire a căminului, fiind pe cont propriu. Primele lacrimi cand am realizat ce înseamnă maturitatea. Sunt momente când eşti bine, dar niciodată nu ştii când te loveşte clipa rememorării.

Mă gândesc adesea la părinţii mei. Oare ei când au căzut pe gânduri ultima oară? Când şi-au dedicat puţin timp să răsufle? Să îşi amintească de ei? Mi-aş dori să rup de la mine şi să le dau lor dar nu se poate.. Mi-aş dori să ştie că şi ei sunt oameni mai întâi de toate şi apoi părinţi, că merită şi ei o pauză, doar pentru ei, nu pentru noi.

Ah, trece timpul, ne pierdem în amintiri dar nu e bine să zăbovim prea mult în trecut, altfel cum ne-am bucura de prezent?

Persoane

Am pierdut multe persoane până în prezent şi cu siguranţă voi mai pierde. Unele au fost menite să fie în viaţa mea, doar aşa o cursă, altele să mă marcheze, altele să rămână.

Îmi pare rău că i-am pierdut pe unii şi mi-ar plăcea să ştie măcar că îmi pare rău, că de relegat prietenii nu se mai poate că m-am schimbat şi eu. Ceea ce am ajuns azi sunt datorită mie,evident, dar şi oamenilor ce au păşit rând pe rând în viaţa mea. Fiecare a contribuit cu o mică părticică la formarea mea ca om şi le mulţumesc enorm pentru asta. Deşi tindem să vedem doar partea goală a paharului, vreau ca de data asta asta să o văd pe cea plină. Astfel, le mulţumesc tuturora ce au păşit până acuma în viaţa mea, indiferent de cum s-a terminat acea relaţie. Le mulţumesc că datorită lor am evoluat, că pentru o secundă m-au făcut să mă simt minunat, le mulţumesc că mi-au deschis ochii, în mod direct sau indirect, le mulţumesc că m-au ajutat să mă maturizez. E un drum lung pe care sper să îl răzbat în continuare alături de persoane, iar cele ce sunt menite, să rămână până la sfârşit, ba chiar să îmi cânte veşnica pomenire. Mă bucur că sunt un om ce am fost înconjurat de alţi oameni. Nu contează intenţiile lor, important e că am făcut ceva ce le-a atras atenţia, chiar de au fost lângă mine invidiindu-mă.

Sunt om şi am nevoie de alţi oameni pentru a convieţui.

Persoane multe, un amalgam de caractere diferite întruchipate întru-un singur om cu un singur caracter..

Disonanţă emoţională

Sună fain, nu-i aşa? Sună aşa elegant, de parcă aş avea idee despre ce vorbesc..:))

Astăzi m-am întrebat ce înseamnă a fi mincinos, fără de cuvânt… suntem atraşi să folosim aceste cuvinte mult mai des decât ne imaginăm.

Azi m-am certat cu ”o parte a sufletului meu”. Şi ne-am reproşat lucruri, ne-am jignit (bine, eu mai mult). Dar ce înseamnă a fi fără de cuvânt, mincinos? Complexitatea acestor cuvinte reziduă într-un labirint al sensurilor mult mai profunde. Spre exemplu, mai facem câte o promisiune eşuată, ne mai dăm cu părerea despre ceva ce nu depinde de noi, dar asta nu înseamnă că eşti mincinos. A fi mincinos presupune mult mai multă viclenie, ai fi un om josnic ce ar calcă peste mortăciuni pentru a-şi atinge scopul (da da, ştiu că expresia este a călca peste cadavre). Uneori folosim cuvinte pentru a răni oameni care la rândul lor ne-au rănit pe noi. Dar asta nu înseamnă că simţim acel lucru în adâncul sufletului.

Pasiune

Pasiunea, din punctul meu de vedere, presupune perseverenţă. Multă. Şi răbdare. Şi nervi de oţel. Asta bineînţeles, depinde de pasiunea ta şi de posibilităţi.

Pasiune. Un cuvânt cam…vag. Când spui „pasiune” parcă nu poţi exprima cât de mult înseamnă asta pentru tine. Ţi se accelerează ritmul când te gândeşti la ea, pozitivismul este atras de tine ca de un magnet, eşti fericit. Iar atunci când îţi îndeplineşti visul, te simţi cel mai norocos. E un lucru frumos, plin de speranţă ce îţi ridică self esteem-ul, lupţi pentru ceva. Obstacolele din drum sunt doar nişte trepte, nişte dovezi că aia e calea ta. Uneori e mai uşor, de cele mai multe ori foarte greu, dar la un moment dat ajungi, ajungi în acel punct maxim, paroxismul. Atunci munca ta ţi-e valorificată. Atunci ştii că ai parcurs un drum lung, nepavat, noroios, dar când iese soarele, atunci vezi frumuseţea cărării din urma ta, pavată cu flori.

Nici eu, sincer, nu prea ştiu ce am vrut să zic, dar ştiu că e nevoie de multă muncă pentru pasiunea ta şi, uneori, rămâi uimit când priveşti în urmă şi vezi prin câte ai trecut. Oamenii, fiinţe minunate, care reuşesc să treacă peste atât de multe, încât te miri de unde atâta putere.

Regrete

Ochi-mi sunt ușori ca două pene

Stau deschiși privind în gol

Mă pierd în lună și în stele,

Cât simt apăsarea anilor.

 

Ziua a devenit mai lungă,

Soarele mai impunător

Privesc cu jind o urmă,

E urma ta, a pașilor.

 

Vântul a trecut precum o umbră,

Dezvelindu-mi goliciunea

M-a lăsat tristă și sumbră

În patul meu, doar eu și luna.

 

Aud șoapte în miez de noapte,

Parcă-ți zăresc chipul în glastră

Te-aștept să vii și poate

Refacem conexiunea noastră.

 

Mi-ai zis că ți-am greșit. Te-ai supărat.

Deși tu știai cum sunt eu

De iertat nu m-ai iertat,

Ah, sufletul mi-e greu.

 

Acum zi-mi tu, oare,

Toate-acelea fură minciuni?

Când îmi zâmbeai întruna,

Era de fapt doar ura?

 

Și nu-mi explic, aș vrea să aflu

Ce-a fost cu-adevărat

A fost vis sau realitate?

De ce s-a terminat?

 

 

Alean

Timpul ştie doar să treacă. La urma urmei la asta se pricepe el cel mai bine. Dar dacă eu aş vrea ca pentru o secundă să stea în loc? Dar dacă eu mi-aş dori să îl pot da înapoi? Dar cine nu ar vrea…

Îmi doresc multe şi momentan nu ştiu pe câte o să le pot îndeplini. Un lucru e cert. În mintea mea mereu pot să mă joc  cu timpul, să mă reîntorc şi să rememorez momente, să îmi aduc aminte de tine şi cât de dragă îmi eşti, cât de mult ţin la tine, cât de tare îmi e de dor de tine, de persoana ta frumoasă şi mişto ca să o dau pe argouri. E un viciu de care nu pot să scap, acela de a da replay şi replay în minte acelor momente alături de tine. Poate că nu am avut multe aventuri împreună, poate că nu ne ştim secretele. Şi totuşi simt că eşti o parte din mine. Să nu ne vorbim un an, dar discuţiile noastre tot lejer curg. Adeseori mă gândesc la tine. Ce mai faci, cum o mai duci, dacă mai colecţionezi nasturi, dacă împleteşti părul colegelor de cameră, dacă tot citeşti cărţi, asculţi muzică, dacă încă mai ai hazul acela după care mă topesc şi de care îmi e dor.

Adeseori mă gândesc la tine şi chiar dacă nu ne vorbim cu anii, oriunde merg, mă gândesc la tine. E un fel de iubire mai stranie. Dar cred că fiecare dintre noi are o părticică stranie, una la care ţine şi pe care o ascunde doar pentru el, pentru ca ceilalţi să nu profite.

Oriunde vei merge, gândul meu va fi îngerul tău păzitor.

Pentru o prietenă dragă, din inima Moldovei…

*insert titlu profund

Am evadat în munţi. Oh, munţii, giganţii misterioşi!

Crestele înalte şi abrupte îţi taie respiraţia, te fac să te simţi infim pe lângă ele, totuşi o dorinţă ţi se aprinde înlăuntru şi apare acea poftă avidă de a le cuceri. Doar că în ascensiunea noastră către vârf, de multe ori ne pierdem raţiunea şi riscăm să ne pierdem chiar viaţa dacă nu ştim când să ne oprim. Acu’ câteva luni am participat la o conferinţă ce îţi stârnea rapid curiozitatea. Recunosc, spre ruşinea mea,  nu mai reţin numele celui ce a prezentat-o, dar îmi aduc aminte că era un om cerebral, vioi, plin de viaţă şi în ciuda a tot ceea ce pătimise, încă avea o stare de spirit optimistă şi oarecum amuzantă. Mi-aduc aminte în special de acel moment când povestea că în lungul drum spre vârf, a întâlnit un alt alpinist ce zăcea în zăpadă. Dorind să îi facă un bine, a încercat să îl ridice, dar spre surprinderea lui a aflat că acel om zăcea mort acolo de vreo 8 ani. Aşadar, de multe ori suntem orbiţi de o forţă ce ne atrage în mrejele ei şi suntem acaparaţi de o obsesie ce cu greu o putem face să dispară. Mă întreb dacă aşa se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi. Când încercăm să punem un ban deoparte ca să ne cumpărăm ceva ulterior, când muncim mai mult ca să câştigăm acei bani, când pierdem nopţi că să devenim cei mai buni. Oare nu suntem şi noi nişte alpinişti ce îşi caută calea către culmile intangibile?

Dor de trecut

Fiecare noapte e la fel. Prea puţin somn, prea multe gânduri, zbucium şi nelinişte între aşternuturile fierbinţi. Îţi mai aduci aminte când totul era atât de simplu? Când colecţionam capace de la sticle pentru a confecţiona brelocuri. Când ne jucam până seara târziu în zilele de vară pe imaşul din faţa casei. Când duminica mergeam la balul organizat pe acelaşi imaş, dansând pe muzica ce cânta într-o remorcă de tractor drept scenă. Când tot pe acelaşi imaş făceam roata ţiganului, băteam mingea, alergam, culegeam flori pentru coroniţe.  Când în fiecare zi de sâmbătă măturam podul porţii pentru că a doua zi era duminică şi trebuia să fie totul frumos şi curat. Mirosul de altădată, al copilăriei. Acel parfum ce îl voi purta pentru totdeauna în suflet. Acele vremuri când credeam că totul e simplu şi frumos, că e uşor să fii adult că nu mai ai teme de făcut, că nu mai mergi la şcoală în fiecare zi. Că nu ai teme greoaie în vacanţa de vară. Amăgirile copilăriei.

Îţi mai aduci aminte când stăteam până seara târziu? Ne agitam la început, dar odată cu lăsarea nopţii sufletele noastre animate erau cuprinse de vraja cerului înstelat şi a aromei nopţii de vară. Aşezam ţolurile părinţilor pe iarba udă, acele ţoluri lăsate moştenire de la bunici şi pentru care eram certaţi că le murdăream.

Nu îţi voi uita niciodată privirea de atunci, electricitatea creată. În mintea mea, ai rămas acelaşi, chiar dacă acum nu ne mai vorbim..

Nopţi prea scurte şi zile prea lungi. Prea puţin timp pentru noi, prea multe responsabilităţi. Simţim cum nu mai avem aer, căutăm ieşirea cu disperare, sperăm să retrăim acele vremuri măcar pentru câteva minute.

Distanţă

Distanţa dintre noi ne îndepărtează pe zi ce trece. Totuşi eu te port în al meu suflet oriunde merg, mă gândesc la tine în fiecare clipă, adorm cu gândul la tine şi îmi tresaltă inima în piept când nu îmi răspunzi la mesaje. Distanţa mă ucide în fiecare secundă, îmi soarbe vlaga din mine şi îmi lasă corpul într-o stare de apatie din care nu mai ies cu orele. Mi-e dor de tine şi de râsul tău, mi-e dor de mintea ta năstruşnică şi misterioasă, mi-e dor de chipul tău, de gesturile tale, de discuţiile dintre noi. Mi-e dor de tot ceea ţine de tine. Mi-ai luminat zilele din prima clipă în care te-am cunoscut, m-ai făcut fericită şi mi-ai arătat ce înseamnă încrederea.

Distanţa ne desparte, dar totuşi suntem două suflete de nedespărţit.

Cu dedicaţie, pentru o prietenă dragă…

Lumina chioară a becului din cameră îşi extinde razele făcându-şi loc în întunericul gros. Zilele tomnatice îşi pun amprenta pe zi ce trece, angoasa instalându-şi tentaculele în toate colţurile ferite, dar şi cel mai expuse celor mai  sumbre gânduri. Privesc leneşă picăturile ce îmi bat în geam. Privesc cum lasă dâre lungi şi adânci în urmă şi mă gândesc că noi suntem precum nişte picături. Picături mai mici sau mai mari, ce avem un scop în viaţă…sau poate că nu, picături ce se plimbă bezmetice prin întuneric încercând să-şi găsească calea şi locul. Lăsăm dâre în urma noastră şi ca şi picăturile nu ne mai uităm înapoi. Mergem înainte cu speranţa că vom găsi ceva. Dar ce? Marcăm oameni, locuri, creăm amintiri, lăsăm răni adânci sau fericire, suntem picături bete atrase de forța necunoscutului.

Abandon de sentimente

Deşi e luna august, vacanţă (pentru unii), soare, copii zburdând prin faţa blocului, de câteva zile nori negri, apăsători, s-au adunat, plângând cu lacrimi amare peste ţinut.

Stă întinsă peste bara de metal ruginit şi simte picăturile dese şi reci ale ploii. Îşi clăteşte gândurile şi le lasă să zboare mai departe.

E noapte. Mai sunt doar câteva ore şi răsare soarele. E o nouă zi, că cea de ieri a trecut. A trecut şi nu se mai întoarce. E chiar rece şi obscur. Pereţii o privesc taciţi şi intens, analizându-i fiece mişcare. Mai e doar puţin şi soarele va răsări. Dar oare va pătrunde lumina şi în sufletul ei sau întunericul îl va mai poseda câteva clipe?

Cântecul poveştii ei se aude încet din interiorul ei. Îl cântă şi ea şi nu îi vine să creadă că aşa s-au întâmplat toate. E fericită, iar apoi din nou tristă şi tot aşa. Niciodată nu va fi uşor, şi ea e conştientă de acest fapt. Ştie că unii au mai mult noroc, ştie că ea nu se află printre acele persoane. Ştie şi că nu îşi va pierde smerenia vreodată pentru nu va permite acest lucru. Dar ştie şi că a încercat multe şi a eşuat în toate. Povestea vieţii ei. Tipic. Dorul îi sufocă sufletul şi îl constrânge în strânsoarea lui de cleştar. Ar da orice să treacă toate acestea dar ştie că nu e atât de uşor.

Neajuns

Căldura lacomă de noi victime pătrunde vicleană prin geamul întredeschis. Îmi fac aer cu un evantai improvizat dintr-o pagină de la o revistă de oferte, însă efortul presupune concentrare.

Nesimţirea. Nesimţirea mă omoară, iese animalul din mine la suprafaţă. Totuşi încerc să îmi păstrez calmul încât nu merită. Dar nesimţirea mă omoară. Nu ştiu cum alţii o duc atât de bine cu ea, sunt un fel de cei mai buni prieteni cu ea, însă eu o urăsc. O urăsc şi mi se face scârbă când îmi iese în cale. Și se mai şi plimbă mâna în mâna cu ipocrizia, cu linguşeala, se adună întreagă gaşcă şi pleacă în căutare de victime…iar cei mai slabi de înger, precum eu, le pică în capcană..

Impacientare

Toate trec, oricât ne-am ruga noi uneori. Toate trec. Așteptăm cu emoție clipa magică. O așteptăm luni, săptămâni, zile, ore. Ultimele minute sunt cele mai grele. Și sosește clipa. Sosește și în final suntem fericiți. Apoi ne aflăm din nou în acea stare că totul s-a sfârșit și cine știe când va fi următoarea clipă magică..

Un lucru știu sigur. Toate trec, fie că vrem, fie că nu, toate au un final. Trăim jumătate din viață tot așteptând. Uneori mă întreb, dar pe mine cine mă așteaptă?

Miroase a tei la mine în balcon

Miroase a tei la mine în balcon și eu mă gândesc la tine. Au mai trecut o săptămână, o oră, un minut, dar chipul tău îmi bântuie mintea. Fantoma imaginii tale mă petrece orișiunde, iar pașii mei confuzi mă îndreaptă tot spre tine. De ce ai plecat atât de ușor de lângă mine? Îmi netezesc rochița de vară și îi admir modelul. Acum e totul prea târziu. Mai vreau o clipă lângă tine, însă regretul nu mă lasă.

Jocul.

Hai să jucăm un joc. Unul al imaginației.

Eu pretind că nu te cunosc.

Pretind că zâmbetul tău nu mă încălzește până în adâncul sufletului când îl zăresc.

Pretind că vocea ta nu sună precum cea mai calmă și totodată cea mai covârșitoare binecuvântare.

Pretind că ochii tăi nu sunt două lacuri atât de adânci încât mă înec în ele de fiecare dată.

Pretind că nu mă minunez de fiecare dată când te văd, nu îmi umpli corpul cu dorința arzătoare de a-ți sări în brațe.

Pretind că nu te voi căuta în fiece persoană pe care o voi întâlni.

Pretind că te-am uitat.

Încotro mă îndrept? Unde voi fi la anul pe vremea asta? Mi-e teamă de necunoscut, mi-e teamă că mă vei uita.

Mi-e teamă că îmi vei șterge imaginea și aminterea precum șterg eu praful în fiecare weekend.

Dar mi-e mai tare teamă că eu te voi uita. Atunci vei dispărea cu totul din inima mea.

Mai stai, nu pleca.

Hai ne să ne jucăm din nou. Tu să alergi după mine și eu să mă arunc în brațele tale știind că mereu mă vei prinde. Vino! De ce stai în colț tăcut și te uiți melancolic la mine? Sunt tot eu. Nu m-am schimbat cu nimic. Am aceleași defecte, aceleași gesturi, doar zâmbetul mi s-a șters. Nu, nu spune asta, știi că sunt bine, te am pe tine. Haide! Hai să ieșim să ne plimbăm, să privim cerul. Hai să ne ținem de mână și să ne vorbim doar prin gesturi. Ți-ai așeza capul în poala mea și m-aș juca cu părul tău. Ai chicoti căci știi cât de mult te ador. De ce ești așa de serios? De ce ești atât de tăcut? Ce? Nu înțeleg ce mormăi acolo. Spune-o mai tare. Ce? Cum? De ce? Eu sunt de vină? Stai, nu pleca. Te rog…

Mi-ai dat drumul prea ușor, iar eu mi-am deschis aripile și am plecat. Mi-ai frânt inima pe care ți-am dăruit-o cu atâta încredere. Aș dori doar un minut cu tine, atât doar.

Ca să îți spun cât te-am iubit.

Ca să îți spun că voi pleca departe, la îngeri.

Angoasă

E noapte, e cald, iar mireasma dulce a verii pătrunde sfioasă prin  ușa ușor crăpată de la balcon. Încerc să îmi concentrez toate puterile către examenele ce vin, dar ceva nu merge. Mintea mea se împotrivește cu vehemență acestui efort zadarnic. Fulgere se văd în depărtare, niște despicături de câteva milisecunde ce aduc o rază de lumină în noaptea întunecată. În noaptea asta stelele s-au cuibărit după nori, creând o atmosferă tristă, plină de singurătate.

Florile din balcon își scutură veșmântul colorat, căci am uitat din nou să le ud cu săptămânile. Parfumul salcâmilor din fața blocului e detronat de grătarul vecinului de la un etaj mai jos.

Mă simt întemnițată în acest loc plăcut. Nu aș vrea să plec de aici, însă îmi e teamă că voi fi nevoită. Mi-e teamă de ziua de mâine, de clipa ce va urma chiar în următoarele 2 minute. Am devenit din ce în ce mai susceptibilă și mai pesimistă. Am intrat într-un puț cu melancolie și nu știu cum să ies la suprafață, cu toate că există o scară care să mă ajute. Parțial cred că mă complac în această stare de lantență.

E ultima noapte, ultima clipa. Privesc în gol tavanul crăpat, gândindu-mă la tine. Când ai trecut atât de repede,  timpule? Cum reușești să tot înaintezi când eu mă poticnesc adesea?

Adio?

Uneori aș vrea să fiu undeva departe, unde nimeni nu mă cunoaște, ca să o pot lua de la capăt. Recunosc, mi-ar fi dor de tine, însă ce rost are să mă pedepsesc atât de aspru? Am încercat de mii de ori să te uit, dar gândul meu tot către tine se îndreaptă. Pereții devin din ce în ce mai incomozi, simt cum mă judecă. Varul sărit pe la colțuri mă deprimă. Văd în acești pereți persoana mea: atât de frântă, obosită și totuși încă stă în picioare. E o lume a durerii, a nepăsării, a uitării..

Apa e plăcută la atingere. Cada e cam mare pentru mine, dacă nu sunt atentă m-aș scufunda. Mi-aș ține respirația pentru câteva secunde, apoi aș da drumul forțat aerului, lăsând totodată apa să îmi inunde plămânii. Aș simți o căldură interioară, apoi nevoia acerbă de oxigen.

Prosopul meu portocaliu e moale la atingere și miroase a flori de cireș. Îmi înfășor trupul în el și pășesc afară din cadă lăsând dâre de apă în urmă. Picăturile se scurg pe picioare, gâdilându-mă. Îmi îmbrac pijamalele ce constau dintr-un tricou și o pereche de chiloți și mă cuibăresc în patul proaspăt așternut. Un țânțar stă la pândă exact deasupra capului meu. Cred că așteaptă să adorm. … Însă el nu știe săracul că eu mi-am pierdut somnul acum mulți ani.

Dialog

„Unde te duci când te simți singură?”

„Adică tot timpul?”

„Da.”

„Nicăieri.”

„Adică?”

„Păi unde să mă duc dacă sunt singură?”

„Nu știu, undeva. Într-un loc, la cineva..”

„Păi ies și privesc cerul, stelele, luna. Vorbesc cu luna.”

„Cu luna?”

„Da, ce nu ai înțeles? Cu luna, cu stelele, cu mine, cu conștiința.”

„Adică vorbești de una singură?”

„Dacă vrei tu, da.”

„Păi și cum vine asta? Începi așa pur și simplu să vorbești? De unde știi că te ascultă?”

„Păi mă ascultă, cum să nu mă asculte, nu are încotro.”

„Și  îți răspunde? Sau tot tu ești și interlocutorul?”

„Păi uneori îmi răspunde, alteori nu.”

„Auzi, tu să nu renunți. Să nu renunți. M-ai auzit?”

„De ce nu? Ce mă oprește să nu o fac?”

„Eu.”

„Asta nu e de ajuns.”

Apusul

În cameră domină un aer ce te moleșește. E o vreme perfectă de dormit.

De curând m-am mutat într-un alt cartier, undeva mai departe de agitația orașului. Spre fericirea mea, de acum nu va mai trebui sa dau ochii cu toți colegii de pe la facultate.

Din balcon priveliștea orașului îți taie respirația. O ambulanță se aude din depărtare. Ascult cu emoție cum vuiește sirena, cum îmi perforează sunetul ei strident timpanul. Te-am văzut astăzi. Te-am privit pe furiș, neavând destul curaj să îmi îndrept privirea către tine. Păreai bine dispus. Am zâmbit  la gluma colegei, mereu cu toate simțurile îndreptate către tine să văd dacă îmi vezi reacțiile. Se pare că erai prea absorbit de telefon.

Vântul adie ușor, salcâmii înfloriți împrăștiind parfumul în întreg cartierul. Băncile din parcuri sunt ocupate de elevi nerăbdători de venirea vacanței, de bătrânele cu părul mov sau mai trist, de studenții care se pregătesc pentru sesiune. Un porumbel îndrăznește să îmi pătrundă în balcon. Îmi țin respirația ca să nu îl sperii. În depărtare se văd blocurile turn cum întretaie cerul. Mi-aș dori să pot să zbor, să ating norii cu mâinile mele firave.

Soarele cel arzător apune formând umbre jucăușe pe fața laterală a blocului. În aer se simte răcoarea caracteristică nopților târzii de vară. Mirosul plăcut de iarbă proaspăt tunsă îmi încântă simțurile și mă face să mă cutremur. Mi-aș dori să fii aici cu mine, să îl privim pe vecinul de vis a vis umblând gol prin casă și dereticând tot felul de treburi.  Am ieși la o plimbare sub zarea protectoare a felinarelor. M-ai ține de mână cu teama să nu mă pierzi în întunericul pătrunzător al nopții.

Aș vrea..

Timpul trece.. trece și mă lasă în urmă, nu îi pot ține pasul.

Privesc răsăritul , gândindu-mă la tine, la cât de repede trece totul, cât de repede uit anumite momente frumoase sau triste. Uit. Nu reușesc să mă mai bucur de nimic, nici de soarele ce inundă în fiecare dimineață cămăruța cu un iz de cărți vechi și prăfuite. Îmi îndrept pașii către bucătărie, poticnindu-mă de farfuria lăsată cu o seară în urmă lângă pat. Dau perdeaua de noapte din geam și las soarele și păsările să îmi inunde fiecare colțișor întunecat. Orașul e deja treaz de câteva ore bune, autobuzele vin și pleacă la ore regulate, oamenii se grăbesc să nu le piardă. Totul e într-o grabă de nedescris,un haos organizat.

Pornesc radioul și pun apa la fiert pentru cafea. Frigiderul cel vechi scoate un huruit ca și cum în orice moment ar putea exploda. Aș vrea să fie totul ca înainte. Aș vrea ca temele mele de acasă să fie din nou coloratul, aș vrea să mă cert cu mama că nu mă lasă să stau seara târziu până la 10 pe afară. Aș vrea să mă plâng din nou că trebuie să dorm după-amiaza. Aș vrea să mă joc din nou de-a v-ați ascunselea prin șanțuri și căpițe cu fân. Aș vrea să sar în bălțile de după ploaie. Aș vrea să alerg pe imașul de lângă casă și să îl privesc pe vecinul cum își înjură  oile că nu vor să vină acasă de la păscut. Aș vrea să simt din nou bucuria primirii primului meu calculator, acel Pentium vechi și cu jocuri atât de captivante. Aș vrea să colecționez din nou capacele de la sticlele de suc și să fac brelocuri. Aș vrea din nou să duc dorul ciocolatei și tuturor mâncărurilor pe care numai de Paște și de Crăciun le mâncam. Aș vrea din nou să stau întinsă pe covorul făcut din petice împreună cu părinții și să jucăm cărți.

Aș vrea să fiu din nou copil, deși dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să mă maturizez din nou și să trec din nou prin aceleași greutăți și nu vreau…sau vreau?

Furtuna

Afară plouă. Propoziția mea preferată. Ori de câte ori este vreme posomorâtă, eu sunt cea mai fericită.

E seara, e frig și îmi place enorm  această vreme rece și sumbră ce dă locului un aer lugubru.

Mă plimb agale pe malul apei, o apă prea liniștită și prea adâncă pentru mine. Privesc tăcută agitația copacilor, insectele bete de venirea verii. În curând va începe furtuna. Va fi una cruntă și sinceră să fiu, nu știu dacă voi scăpa cu bine de această dată. Recunosc, anul trecut mi-a mers, am scos-o eu la capăt, însă acest an magic se anunță unul foarte “interesant”, așa ca bătălia dintre Mayweather și Pacquiao, cu specificația că Mayweather joacă rolul acestui an.

Un tunet puternic se aude în depărtare. Mi-aș dori mereu să plouă. Pentru totdeanu. Îmi îndrept pașii către o bancă tristă, cu vopseaua deja sărită și mă așez cu atenție să nu care cumva să îmi murdăresc pantalonii mei bej. Îmi întorc privirea către un pescar care se pricepe foarte bine în a simula acest lucru. Broaștele orăcăie ici și colo, formând un cor prost organizat și cam afon.  Îmi ridic privirea către cer. Un avion cât o furnică tocmai trece deasupra capului meu. Mereu mi-am dorit să zbor, deși sunt perfect conștientă de faptul că nu imi voi permite niciodată acest lux….doar că îmi place să visez.

Îmi place să cred că totuși nu este totul irosit și în zadar. Că totuși mai există speranță. Ah, iar am început să fantasmez, dar chiar nu îmi pasă că zic prostii. Unoeri îmi permit acest lucru, căci și eu știu că nu cred nici jumătate din ceea ce zic.

În depărtare, un fulger despică cerul. Un urlet nervos îmi face corpul să vibreze. Va fi o furtună pe cinste.

Poate că e mai bine așa, își spuse aceasta. Poate că e mai bine ca acesta să fie finalul. Poate că am scăpat de alte nenorociri ce m-ar fi așteptat peste ceva timp. Poate chiar mâine. Viața  e relativă și neiertătoare. Viața este o trădătoare, o prietenă falsă. Viața. Nu. Stă. Viața zboară, viața pășește pe lângă tine, râzându-ți în față. Viața te păcălește puțin câte puțin cu mici bucurii ca să te facă să muncești în continuare. Oh, viața…

Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor și rece.

 

Lasă

Lasă-ți masca să cadă. Să ți se vadă adevăratul chip. Adevărata durere din suflet.

Deschide-ți inima precum un boboc de crin regal.

Lasă roua să îți mângâie petalele parfumate, las-o  să îți spele tristețea din ochii tăi puri și adânci.

Lasă vântul să îți poarte trupul lin și dulce spre necunoscut. Lasă-l să îți șoptească cât de frumoasă ești.

Lasă soarele să îți lumineze calea și mintea. Lasă luna să îți pătrundă gândurile.

Lasă norii să te facă melancolică. Lasă stelele să îți lumineze visul.

Lasă-mă să te iubesc.