Simfonie de toamnă.

Frunzele aurii crănțăne când calci pe ele, mărunțindu-se în mii de firmituri ce se pierd printre pavele. Zilele sunt din ce în ce mai scurte, ploile din ce în ce mai dese, iar frigul se înăsprește odată cu scurgerea soarelui pe cer. Dacă nu ai un fular la gât și o geacă pe tine, există toate șansele să răcești, sau cel puțin o durere de cap să îți submineze toate simțurile. Cu toate acestea, îmi place toamna. Deși natura e pe moarte, există atâta frumusețe în jur, încât te determină să o admiri chiar și în aceste condiții. Pământul este acoperit de un strat gros de culori, strat purtat de degetele lungi ale vântului prin aer. Trunchiurile copacilor se conturează în depărtare, fiind acum golașe și fără de veșmânt. Pavelele sunt adesea umede de la ploile mărunte aduse de nori gri și grei ce contrastează cu pământul ornat în culori vii. Diminețile sunt acaparate de o ceață albă și groasă, ce planează greu printre blocuri și pietoni. Oameni prea grăbiți și determinați să ajungă la anumite destinații, doar natura ce își poartă cu răbdare straiele, anotimpurile.

Unu…doi…trei.  Respiră.

Mi-am încleştat degetele de marginea căzii, încercând să ies de sub clăbucii parfumaţi. Apa îmi intrase în ochi, în urechi, scurgându-se în şiroaie calde, gâdilindu-mi faţa. Mi-am şters ochii cu prosopul din stânga mea şi m-am lăsat din nou în cadă, pe spate, permiţându-i apei să îmi inunde pieptul. Apa era caldă, aproape fierbinte, în baia micuţă creându-se o pâclă albă, oglinda fiind deja aburită. Clăbucii pluteau în jurul meu, jucându-mă cu ei, iar mai apoi, risipindu-i cu o respiraţie.  Mi-am privit mâinile mult mai mici de sub apă, creând mici valuri în cadă. Am tras din nou cu sete aer în plămâni şi m-am lăsat pentru a nu ştiu câtă oară la fundul căzii, o claie de par asemănătoare cu algele de pe fundul marii, plutind în jurul meu.

Zilele acestea am citit prea multe cărţi de dragoste, îmi simţeam fiecare por din piele vibrând a romanţă. Am făcut o mişcare de rotaţie, aşa fel încât am ajuns cu faţa îndreptată spre fundul căzii, pipăind albul de sub mine. Mâinile mele simţeau doar o pelicula fină de vopsea. Am mai stat în acea poziţie câteva secunde, iar mai apoi m-am ridicat în şezut, stropind cu apă în jurul meu.

Cu o mişcare am scos capacul de la cadă, susurul apei ce curgea pe ţevi amintindu-mi de verile în care ploua, umplând burlanele casei. Un clinchet se auzi din cealaltă cameră, semn că tableta se încărcase. Înfăşurată în prosop, lăsând dare de apă în urmă, m-am băgat în pat pentru a-mi continuă lecturile siropoase.

Fantezie II

Eu şi tu. Un pat. 3 metri ne despart unul de altul. Îmi las halatul de mătase să atârne de un umăr, ca mă apoi să cadă, mângâindu-mi unduirile în timp ce coboară tot mai jos. Îmi acopăr sânii cu mâinile privindu-te fix în ochi. Fac un pas înspre tine, fixându-te cu privirea, mușcându-mi buza. Stai într-un colţ, blocat de cele ce vezi. Te urmăresc pe sub gene cum îţi arunci privirea asupra mea, poticnindu-se pe anumite locuri. Mă admiri se sus în jos, de jos în sus, ca un canibal îţi agăţi privirea de mine. Faci un pas mai aproape de mine, îţi simt respiraţia grăbită. Îţi scoţi tricoul şi îl arunci pe covor, făcând încă un pas înspre mine. Mă apuci de talie trăgându-mă înspre tine, strivindu-mi sânii cu pieptul tău masiv. Mă adulmeci precum o pradă, mâinile tale îmi cutreieră întreg corpul, descoperindu-i rotunjimile. Îţi scalzi faţa în păru-mi lăsat pe spate, dându-l la o parte pentru a mă săruta pe gât. Îţi înfingi mai adânc mâinile în mine, împingându-mă în pat şi te arunci asupra mea. Mă domini. Sunt a ta. Dar pentru câtă vreme?

Fantezie

Vino mai aproape. Vreau să îţi simt respiraţia zvârcolindu-mi carnea. Să mă înfior la atingerea ta. Vino, să mă iei în braţe şi să nu îmi mai dai drumul. Strânge-mă. Strânge-mă cât de tare poţi, ia-mi răsuflarea, ia-mă cu tine. Sărută-mă, mângâie-mi coapsele şi nu îmi da drumul. Plimbă-ţi buricele degetelor pe spatele meu şi înfioară-mă. Fă-mă să vreau să fiu a ta. Fă-mă să mi oprească inima în loc şi apoi să o ia din nou la goană. Vino mai aproape. Strânge-mă la piept şi lasă-mă să îţi ascult ritmul inimii, lasă-mă din nou să mă îndrăgostesc de acele bătăi. Lasă-mă să îmi petrec degetele prin părul tău şi să rămână impregnate cu parfumul tău. Să te sărut pe gât, să îţi simt pulsul în artere. Să te muşc de lobul urechii, să simţi furnicături electrizante.
Vino mai aproape, ia-mă de mâna şi nu îi mai da drumul vreodată.

depresie

Sunt nopţi sumbre în care depresia îşi încolăceşte braţele în jurul trupului meu, şoptindu-mi în ureche cât sunt de neajutorată. Sunt nopţi ca acestea, în care mii de gânduri dau năvală peste mine, înecându-mă, lăsându-mă fără aer. Sunt nopţi calde de vară când ies pe balcon şi rămân acolo cu orele. Îmi aţintesc privirea asupra cerului şi rămân hipnotizată în leagăn, învăluită de tăcerea nopţii. Sunt nopţi de vară în care bântui pe străzi, căutând ceva de negăsit.
Apare şi dispare, lăsându-mă în suspans până la următoarea vizită. Nici măcar nu ştiu când va veni clipa când din nou totul se va prăbuşi în jurul meu, izolându-mă din nou în colţul meu întunecos din care nu mai ies la lumină.
Sunt zile nasoale, când totul decurge cu încetinitorul. Privesc în jurul meu, şi nu înţeleg ce se întâmplă. Mă simt la mii de kilometri distanţă faţă de acele persoane, sau mai bine zis, eu le îndepărtez. E depresia. Ce îmi încolăceşte trupul în strânsoarea ei de cleştar şi mă apropie cât mai mult de ea. E depresia pe care nimeni nu o vede sub masca mea la care am lucrat multă vreme. E depresia ce nu îmi dă încredere în mine, în fiecare zi rupându-mi câte o parte din suflet.
Port o mască şi o port destul de bine. Sunt zile în care aş vrea să dorm încontinuu, să mă deconectez. Să plec departe şi să nu mă mai întorc. Sunt zile în care hăul din suflet e atât de mare încât ar putea înghiţi o sală plină cu oameni. Mă simt goală pe dinăuntru, încet încet depresia instalându-se.

E depresia. Ce mă secătuieşte de puteri, luând cu ea fericirea, vitalitatea mea. Luându-mă pe mine.

Prima zăpadă

M-am trezit duminică, dis de dimineaţă, cu un mesaj pe telefon cum că afară ninge. Am sărit din pat ca arsă, îndreptându-mă spre geam. Cu răsuflarea tăiată, am tras perdeaua la o parte, în faţă desfăşurându-se un scenariu alb, ca de basm. Încă ningea. Era alb în jur, neaua acoperea copacii, înveșmântându-i cu ghirlande albe de fulgi, iar în aer se simţea puritate.

Mi-am făcut o cafea şi am continuat să stau în geam pentru câteva minute bune, încercând să îmi aduc aminte de prima ninsoare din viața mea. Mi s-au perindat în faţa ochilor un amalgam de amintiri, de pe vremea de când mă dădeam cu sania, făceam întreceri, de primul om de zăpadă făcut împreună cu mama. De zilele când nămeţii erau atât de mari, dar noi tot mergeam la şcoală. De vremurile în care băieţii de la şcoală ne pândeau să ne trântească în zăpadă, când încercam să învăţ să mă dau pe patine, ajutându-mă de două beţe pe care mi le dăduse mama.( îmi zisese să fiu atentă şi să nu le rup că erau beţele ei de la legat roşiile.)
Fereastra aburise de la cafeaua fierbinte. Am desenat o stea în glastră, cu gândul că acest an e pe terminate şi parcă anul trecut mă întrebam cum va fi 2016. De abia aştept să mănânc cozonac şi să mă uit la Harry Potter. (asta am făcut de revelionul trecut, deci păstrăm tradiţia). De abia aştept să ascult colinde vechi, dându-le replay. Replay. Replay

Ceaţă

E ceaţă la mine-n cartier. Un alb sidefiu acoperă blocurile, blocând lumina soarelui.  E atât de frig încât din camera călduţă, privind pe geam, mă trec fiori pe şira spinării.

Vino, bunicule.. să mă prinzi de mână şi să nu îmi mai dai drumul. Să mă priveşti în timp ce dorm şi să îmi mângâi părul. Vino, te aştept de atâta vreme. Să ne plimbam tăcuţi, unul lângă altul, dar liniştea să ne apropie.

Vino. Eu te aştept de ani de zile, tu unde te-ai rătăcit?

Să îmi spui poveşti cu final trist, să îmi asculţi respiraţia regulată, întretăiată de câte un oftat. Unde eşti? Eu te aştept de atâta vreme. Hai. Vreau să petrecem acest crăciun împreună, să ningă peste sufletele noastre de copii, să privim fulgii cum acoperă totul în jur. Vreau să simt frigul cum mă împinge spre tine, spre căldura sufletului tău. Vreau să mă strângi atât de tare încât să îmi iei respiraţia. Vreau să mă sufoci, să simt că ameţesc.

Vino, cât mai durează? Îmi lipseşti.

Până atunci, o să privesc ceaţa ce inundă spaţiile goale dintre oameni.

 

EA

Paradox.

O cheamă Magda, de la Valentina. Mereu am crezut și încă susțin că e un nume de băiat, adaptat mult prea tare pentru o fată.  Am întâlnit-o acum opt ani, prima impresie fiind nu tocmai bună. Încercam să scap de ea, evitând-o pe cât posibil. Aveam alte “gusturi” atunci, până am descoperit că tatăl ei lucrează în Germania, deci am întrezărit oportunitatea că putem fi prietene (mai mult pentru dulciurile și cafeaua pe care i le trimitea de acolo).

În școala generală a făcut dansuri populare, participând la multe evenimente prin diverse comune, atunci când erau campaniile electorale. Ceea ce e mișto, e că acum când merge la vreun bal, știe să danseze (spre deosebire de mine, care știu doar în horă să țopăi). Are mulți admiratori, din nefericire pentru ea toți încercând să o cucerească prea tare. De la flori lăsate în ușă, parfumuri scumpe, dedicații de dragoste pe facebook, întrebări existențiale de genu’ “cum arată bărbatul ideal pentru tine”, niciunul dintre acești nefericiți cu inima frântă nu a reușit să îi intre în grații. Și nu că ar fi ea vreo fițoasă, cred că gramatica lor cu “k, j, y, sh” le-a făcut iubirea imposibilă.

Ca și mine, a făcut profil de filologie în liceu, adeseori având probleme cu latina.  A terminat cu brio toți cei patru ani (uneori mă întreb și eu cum a făcut-o) și, spre surprinderea mea, a luat și examenul vieții, adică bacalaureatul. A dat la facultate, fiind admisă acolo unde și-a dorit.

E o tipă sociabilă, mai ales cu bătrânelele de la noi de acasă. Îi plac mult broccoli-ul, ceaiul și pufuleții cu diverse garnituri, printre favoritele ei fiind ketchup-ul. Acum ne înțelegem destul de bine, ne permitem să ne înjurăm fără să ne simțim ofensate. Are o vastă cultură în ceea ce privește tradițiile, având și background de dansuri populare, și se mândrește cu portul ei național.  E o romantică incurabilă, un al doilea Eminescu nedescoperit, și “e frumoasă parcă e vie”, dacă ar fi să citez un admirator de al ei.

În concluzie, mă bucur că o cunosc, chiar dacă la început eram cam sceptică în privința ei. Bineînțeles, tatăl ei încă lucrează în Germania, și în caz că își dă demisia de acolo, eh, mai vorbim după.

Început

Capacul roşu al pixului era plin de urme de dinţi. Îl rosese într-atât de mult încât acum era bun de aruncat.

Se ridică de la birou şi îşi croi drum către baie. Scoase rufele din maşină şi aproape trăgând de ea, începu să le aşeze pe uscătorul de lângă calorifer. Apoi, cu aceeaşi stare de apatie, se reîntoarse spre birou.  Îşi continuă jocul cu pixul încă pentru câteva minute, apoi cu o mişcare iute, apăsă butonul de oprire.

Era o zi de iunie. Una ploioasă. Norii plângeau peste întreg cartierul, cenuşiul sumbru creând un cadru de un calm covârşitor. Umbrele în culori multicolore străbăteau străzile udate de stropii reci, căutând parcă un adăpost temporar până la revenirea soarelui. Ciorile umbreau cu penajul lor lugubru şi mai mult peisajul deja trist.

Din balcon se putea vedea o mare parte din cartier. În partea stângă se vedea pădurea întinzându-şi rădăcinile pe mii de kilometrii. În partea dreaptă deja puteai zări casele cartierului învecinat. Cât priveşte partea din faţă, aceasta deschidea către o privelişte ce era dominată de catedrala maiestuoasă şi de râul ce trecea prin apropiere. Era un cartier liniştit, rar fiind deranjat de vreun beţiv pe la miezul nopţii, urlând la lună.

Uşa balconului era deschisă în larg. Mirosul de ploaie îmbibat cu praf se resimţea puternic, iar murmurul ploii era întrerupt de câte un tunet puternic. Nu era decât ora 4 după-amiaza, însă ai fi zis că deja era seara târziu. Perdeaua era marioneta vântului, creând valuri înspre exterior. Scaunul din balcon era ud, ploaia dezlănţuită bătând cu forţă.

Dintr-o dată, întregul echilibru se risipi. Sunetul strident al soneriei perturbă calmul, încercând parcă să acapareze ea atenţia. Se opri în mijlcul camerei, panicată. Pulsu îi crescu, întreg corpul fiind pus în alertă. „Cine ar putea fi?” De obicei nu vine nimeni la ea, cu excepţia celui care citeşte contoarele la apă.  Făcu câţiva paşi cu grijă şi apăsă cu meticulozitate clanţa de la uşa holului. Cu paşi sfioşi străbătu holul de vreo 2 metri şi ridicându-se pe vârfuri, privi în vizor. „Ah, nesimţita naibii! A reţinut unde stau! Da’s-o crezi tu că îţi răspund!”. La fel de încet se întoarse în cameră şi îşi puse telefonul pe silenţios. În câteva secunde începu să lumineze, musafirul curios sunând insistent. Se puse între perne şi începu lectura.

Activitate nocturnă

Ora 23:05. Gata, la ora 23:30 sting lumina şi mă culc, căci dimineaţă la ora 6 mă trezesc.

Ora 23:30. Aaaah când a trecut atât de repede?! Gata gata. Opresc totul. A, stai puţin, să verific poate s-a postat ceva pe facebook. Hmmm nimic nou. (*scroll scroll*)ia uite mă, o pretena şi-a pus poză, să vedem cine ce a mai postat.

Ora 00:10. O vai, cât e ora. Gata oprim totul.

Ora 00:20. Stau în pat învelită, aşteptând somnul să vină. Încep să mă gândesc ce voi mânca eu mâine, la vacanţa de crăciun, la tot felul de chestii. Se face că sunt eroina principală într-un film. Hai să va spun despre ce e vorba. O dimineaţă adormită, eu eroina principală, un student sub acoperire ce de fapt e un agent secret şi are arme de alea mişto. Se face că suntem la un curs şi intră un nene cu o armă pe geam şi începe să ne ameninţe. Eu stau în rândul 5, deja simţurile mele de salvator  intră în acţiune. Mă pitesc după un coleg şi îmi gândesc planul de acţiune. Deci bun. Am planul. Pe sub haine port de fapt uniforma mea de agent. În geantă într-un buzunar secret am şi tot felul de arme. K. Deja am apelat de pe device-ul meu să vină ajutorul. Sar ca o panteră din bancă şi reuşesc să îl împuşc pe terorist în umăr. Scapă arma pe jos. Până atunci eu ajung în faţă şi îi dau două scatoalce. Scot o funie ce o port mereu şi îi leg membrele. Gata, end of story.

Ora 01:50. O vai, uite cât e ceasul, gata, acum chiar că adorm.

Abandon de sentimente

Deşi e luna august, vacanţă (pentru unii), soare, copii zburdând prin faţa blocului, de câteva zile nori negri, apăsători, s-au adunat, plângând cu lacrimi amare peste ţinut.

Stă întinsă peste bara de metal ruginit şi simte picăturile dese şi reci ale ploii. Îşi clăteşte gândurile şi le lasă să zboare mai departe.

E noapte. Mai sunt doar câteva ore şi răsare soarele. E o nouă zi, că cea de ieri a trecut. A trecut şi nu se mai întoarce. E chiar rece şi obscur. Pereţii o privesc taciţi şi intens, analizându-i fiece mişcare. Mai e doar puţin şi soarele va răsări. Dar oare va pătrunde lumina şi în sufletul ei sau întunericul îl va mai poseda câteva clipe?

Cântecul poveştii ei se aude încet din interiorul ei. Îl cântă şi ea şi nu îi vine să creadă că aşa s-au întâmplat toate. E fericită, iar apoi din nou tristă şi tot aşa. Niciodată nu va fi uşor, şi ea e conştientă de acest fapt. Ştie că unii au mai mult noroc, ştie că ea nu se află printre acele persoane. Ştie şi că nu îşi va pierde smerenia vreodată pentru nu va permite acest lucru. Dar ştie şi că a încercat multe şi a eşuat în toate. Povestea vieţii ei. Tipic. Dorul îi sufocă sufletul şi îl constrânge în strânsoarea lui de cleştar. Ar da orice să treacă toate acestea dar ştie că nu e atât de uşor.

Miroase a tei la mine în balcon

Miroase a tei la mine în balcon și eu mă gândesc la tine. Au mai trecut o săptămână, o oră, un minut, dar chipul tău îmi bântuie mintea. Fantoma imaginii tale mă petrece orișiunde, iar pașii mei confuzi mă îndreaptă tot spre tine. De ce ai plecat atât de ușor de lângă mine? Îmi netezesc rochița de vară și îi admir modelul. Acum e totul prea târziu. Mai vreau o clipă lângă tine, însă regretul nu mă lasă.

Partea a patra

Aici Partea a treia

În următoarea zi Lara se trezi mai fericită ca oricând, o furtună nervoasă desfășurându-se afară. Furia naturii își spunea cuvântul. Coborî sprintenă în bucătărie, turnă cafeaua în cana ei cu arici, înhăță o carte din raft și urcă în grabă în dormitor unde plănuia să își petreacă întreaga zi. Furtunile neașteptate erau cele mai frumoase pentru Lara, erau precum un cadou neașteptat. Telefonul ei sună, un mesaj de bună dimineața de la el.

„Ah, ce plouă afară. Îmi place.”

„Da, eu deja m-am instalat în pat cu o carte, cu o cafea și cu Sisi alături torcând.”

„Ah, cât vă invidiez. Pot să mă alătur și eu vouă?”

Lara stătu câteva secunde pe gânduri și răspunse în glumă.

„Nu văd de ce nu.”

„Bun, sunt tot în pijamale, o să ajung cam ud, dar asta va fi ultima mea problemă.”

„Ceee!? Stai, stai, eu glumeam.”

„Eu nu.”

Încercă să îl sune însă în zadar. Cinci minute mai târziu soneria sună.

― Oh, hei Lara, văd că mi-ai pregătit și mie o cafea. Așa rapidă ai fost?

Lara roși și privi în altă parte. Îl servi cu cafea și îl pofti sus. Ploaia devenea din ce în ce mai nervoasă.

― Dacă continuă așa, cred că vom rămâne fără curent.

― Ahaha, roagă-te să nu. Diseară am filmul meu ce nu pot să îl ratez.

― Păi dacă nu vei avea curent, nu vei avea încotro. Deși va trebui să suporți compania acestui minunat gentleman, dar cu toții facem sacrificii.

Îi plăcea că o tachina. Îl simțea mai aproape de ea.

― Să știi că nu mi-am adus cartea cu mine, la ce furtună e afară, e destul ca m-am udat eu. Îmi dai și mie una să mă delectez?

― Desigur, du-te și alege-ți una din sufragerie, eu m-am așezat prea bine între perne.

El coborî treptele. Ajuns în fața raftului începu să inspecteze titlurile. Era absorbit de tot ce era acolo. Într-un colț era o fotografie cu Lara și o prietenă de a ei, bănuia el.  Apoi își mutase privirea și asupra restul lucrurilor din cameră. În fiecare obiect o regăsea pe Lara puțin câte puțin. Mai zăbovi câteva secunde contemplând camera, luase o carte din raft și se reîntoarse în dormitor. Lara adormi cu cartea pe piept. Zâmbi și o înveli iar el se așeză pe canapeaua din fața patului și începu lectura. Ca și cealaltă carte, și aceasta avea un citit pe prima pagină:

“Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.”

(Nichita Stănescu)

Trase aer în piept privind-o pe Lara în timp ce dormea. Își duse mâna către buzunar să vadă dacă încă mai era acolo, apoi își începu lectura.

Pe la amiază se trezi și Lara, speriindu-se de un tunet. Își ridică ciufulită capul din perne și îl privi uimită și confuză.

― Să nu îmi zici că am adormit și tu ai stat aici ca să citești cărți. Auzi, sper că nu mi-ai făcut poze compromițătoare în timp ce dormeam.

― Asta e singura ta grijă? Ai adormit și m-ai lăsat aici singur, așa îți tratezi tu musafirii?

― Păi ai venit neinvitat.

― Am dovadă mesajul de la tine, deci nu prea cred asta.

Lara își dăduse ochii peste cap. Se urni din pat, trezind-o totodată și pe Sisi și se duse în baie. Își schimbă pijamalele și coborâră împreună în bucătărie.

― Ah, dacă cineva mi-ar fi zis că eu îmi voi petrece aceste zile cu tine aici, i-aș fi râs în față.

― Să înțeleg că prezența mea te deranjează?

― Nu asta vreau să zic… doar că am venit aici cu gândul să mă îndepărtez de toate, în special de tine. Înțelegi?

― Păi ți-am făcut eu ceva?

― Hmm voluntar nu. Involuntar îmi provoci atât de multe stări.

― Eu zic că asta e de bine.

― Oare?

Lara îl privi în ochi, însă privirea ei trecu prin el. Alte gânduri i se perindau ei prin minte în acel moment. El se aproprie de ea, mai că îi simțea inima bătându-i cu putere în piept. Îi cuprinse fața în mâinile lui mari și dădu să o sărute, iar Lara nu ripostă. Căldura ei îl sufoca. O strânse cu forță în brațe, aproape tăindu-i respirația. Lara se agăță în brațele lui ca și cum el ar fi fost ultima ei scăpare, semnul pe care îl aștepta de atâta timp. Întregul moment dură câteva minute. Între timp tunete nervoase se auzeau de afară, dar nimic nu părea să îi mai distragă pe cei doi. Îi dăduse drumul, cu neliniștea să nu cumva să o spargă la cât de fragilă i se părea în brațele lui vânjoase. Ea nu mai zicea nimic, rămăsese fără cuvinte. Profitând de liniștea ei, el își făcu curaj:

― Lara, să știi că eu am venit intenționat la cabană. Știam că vei fi aici. Știam. M-ai auzit? Știam că ai venit aici să te îndepărtezi de mine, iar eu nu puteam suporta acest gând. Nu puteam să accept faptul că vrei să pleci de lângă mine și să vii aici în fortăreața ta ca să mă uiți. Auzi ce îți spun? Chipul tău mă bântuie în fiecare secundă. Mă trezesc și îmi apari tu în fața ochilor. Oriunde aș merge, umbra ta protectoare va fi mereu cu mine. Căci eu îți duc dorul amarnic, Lara, a rămas cu tine drept înger păzitor. Eu te iubesc, Lara!

Aceasta îl privea cu durere în suflet căci știa ce înseamnă asta. Și ea îl iubea pe el. Și ea se gândea mereu la el. Și dorul ei era îngerul lui păzitor. Îi era teamă în acel moment. În preajma lui nu mai putea fi acea femeie puternică, se simțea neajutorată.

― Știu, Matei. Știu. De ce crezi că te-am lăsat atât de ușor să pătrunzi în fortăreața mea? Am știut tot timpul.

Duse mâna la buzunarul din spate. Scoase cutiuța de acolo și i-o dădu ei.

― Port asta cu mine de 1 an și jumătate. Poate că încă nu e timpul, dar sigur va veni și acel moment.

― Cu siguranță, Matei. Și eu îl aștept de un an și jumătate, cred că mai pot aștepta câteva luni.

Afară ploua puternic. Cine s-ar fi gândit că acum câteva zile ea venise aici tocmai ca să se îndepărteze de el? Cine ar fi zis că o iubire atât de mare era între cei doi? Cine ar fi zis că totul se va termina așa?

Ea cu siguranță nu. El nici atât.

Imprevizibilul e la tot pasul. De noi ține ce alegem să facem când suntem puși în fața lui.

Sfârșit  Cartea întâi

17.06.2015

Partea a treia

Aici Partea a doua

Se trezi cu zâmbetul pe buze. Simțea că încet încet Lara îl va accepta în viața ei și poate că vor îmbătrâni împreună. Avea planuri mari cu ea, totul era ca ea să accepte.

Fredonând o melodie, pregăti cafeaua și trase cu ochiul la casa ei. Lara deja se afla în balcon tastând de zor. Mă întreb ce scrie…

„Ai fost productivă ieri?”

„Și încă cum.”

„Pot să trec azi pe la tine să îmi dai o carte?”

„Tu ai venit aici să citești cărți sau să te prefaci doar că le citești de dragul meu?”

„Și, și.”

„Ok, poți trece când vrei tu.”

„După-amiaza?”

„Ah, uitasem, m-a invitat Ovidiu la masă, scuze, nu pot. Vino pe seară.”

Ovidiu? Cine naiba e Ovidiu?! Auzi, cică m-a invitat ovidiu la masă și pe mine nu mă lasă să îi apar la ușă. Deveni neliniștit și oarecum gelos. Ovidiu!

Toată ziua privi către casa ei. Deveni și mai neliniștit când o văzu că iese și își îndreaptă pașii vioi către casa lui „Ovidiu”. Cele trei ore se scurseră în neliniște, el agitându-se și întrebându-se ce face atât timp la ovidiu.

O zări că se îndreaptă spre casă, își luă hanoracul și fugi să o întâmpine.

― Oh, hei, Lara. Nu te văzusem. Ce faci?

― Ah, sunt obosită și flămândă.

― Păi nu ziceai că iei masa cu Ovidiu? o zise pe un ton ironic și irascibil.

Dintr-o dată, Lara izbucni într-un râs atât de puternic încât cu greu se putu opri. Privirea lui deveni și mai confuză.

― Da da, Ovidiu, am uitat să o adaug și pe soția lui și cei 3 copii.

El se înroși pentru prima oară după mult timp. Ce prost a fost, cum să zică așa ceva.

Se îndreptară către casa ei. Când Lara deschise ușa, un miros de flori de cireș îi copleși simțurile, încât s-ar fi așezat pe canapeaua din camera de zi și nu ar mai fi plecat. Lara urcă și se schimbă într-o pereche de pantaloni tăiați și un tricou albastru. Îl bufni râsul, arăta așa comic cu pantalonii aceia tăiați strâmb. Lara se întinse către rafturile cu cărți și ridicându-se în vârful degetelor apucă o carte.

― Hmm, titlul sună interesant.

― Dada, chiar m-a prins cartea asta, ca și celelalte de altfel. Vrei să stai la cină?

Simți un nod în gât, furnicături electrizante transmițându-se în întreg corpul. Zâmbi seducător și o fixă cu privirea.

― Desigur.

Lara îl pofti să șeadă pe canapea în timp ce ea pregătea masa. Sisi se apropie de el și începu să îl adulmece. Mieună și apoi începu să toarcă. Lara privi pe furiș scena și rămase surprinsă să vadă că Sisi îl plăcea.

― Să știi că Sisi nu place pe nimeni, înafară de mine cred.

― Ah, bineînțeles că nu place pe nimeni dacă te are pe tine. Să fie ăsta un semn?

― Crezi?

― Hmm, eu așa aș zice. Acuma să vedem ce hotărăște universul.

― Ah, universul nu există. Pur și simplu tu ești universul. Tu ești constelația, luna, soarele, întunericul. Doar de tine depinde totul. Doar cei slabi zic că universul hotărăște, și e fals căci dacă tu ești universul, practic tu ești cel care decide.

El rămase fără replică, privind-o pe Lara în timp ce pregătea mâncarea.

― Atunci tu ești universul meu, Lara.

― Ah, ba nu sunt. Nici măcar universul meu nu pot fi.

― Poate, dar tu ești universul meu. Ce ziceai mai adineauri de lună, umbră, întuneric, soare, cam toate aceste stări îmi provoci.

― Ah, fii serios. Haide, masa e gata.

Mâncară în liniște, nu au schimbat nicio vorbă. El încerca să mestece cât mai încet ca să prelungească clipa alături de ea.

― Și? Cum merge cartea?

― Păi nu știu ce să zic. Încerc să nu mă îndrăgostesc de personajele mele ca să am o privire de ansamblu cât mai obiectivă.

― Pot să citesc și eu un citat ceva?

― Haha. Nu.

Seara se sfârşi într-o notă de tristeţe căci el trebuia să își ia rămas bun de la ea. Îl conduse către uşă şi îi urase noapte bună. Cu cartea la subţioară plecă fluierând către casa lui.

Deschise uşa şi lăsă cartea pe masa din bucătărie. Deschise uşa frigiderului şi scoase o sticlă de vin, demidulce şi o aşeză pe blatul bucătăriei. Luă tirbușonul şi deschise sticla şi îşi turnă un pahar cu vin. Se îndreptă către sufragerie şi se aşeză pe scaunul balansoar. Întinse mâna către sertarul dulapului de lângă el şi scoase o cutiuţă de acolo. O privi cu jind şi o puse la loc. Termină vinul, luă cartea şi urcă în dormitor. Îşi schimbă rândul de haine cu altele mai confortabile şi se trânti în pat. Deschise cartea Larei. Pe prima pagină era un citat scris de ea: “Dorul…știţi ce este dorul?… este o parte din noi, rămasă cu celălalt…drept înger păzitor…” Închise ochii şi şi-o imagină. Imaginea ei angelică îi apăru în faţă. Fata cu părul şaten deschis, cu ochii căprui ca ai lui, cu buze răsfrânte şi un zâmbet ce îl umplea de o căldură interioară imposibil de pus în cuvinte. În imaginea lui ea purta o rochiţă verde. Se plimba pe malul lacului, iar el era în spatele ei, ţinând-o de mână. Era deja a lui, pentru totdeauna.

Se reîntoarse la carte şi începu capitolul cel dintâi. În curând se pierdu printe cuvinte.

Lara spăla vasele. Era atât de frântă. Masa cu familia lui Ovidiu a stors-o de puteri, cei trei copii fiind foarte gălăgioşi. Nu se aştepta ca el să îi iasă în cale, dar era prea obosită ca să se mai certe cu el. Plus că îi plăcea prezenţa lui protectoare şi se simţi bine când luaseră cina împreună, chiar dacă nu vorbiseră ei prea mult. Sisi torcea lângă picioarele ei. Puse vasele în raft şi îşi făcuse o cafea. În seara asta va sta târziu pentru a mai compune ceva căci ziua ei a fost una agitată şi nu a reuşit să îşi adune gândurile. Luase ceaşca de cafea cu ea sus, aducându-şi aminte totodată să programeze filtrul. Avusese dilema dacă să pună de o cafea doar, dar puse apă cât pentru două. Un zâmbet îi apăru în colţul buzelor. Deja devenea parte din viaţa ei. Dormitorul era locul ei preferat. Se mută în balcon cu laptopul. Aerul era cald, numai bun de o plimbare. Puse mâna pe telefon şi începu să scrie un mesaj, dar îl şterse înainte de a-l trimite. Durase numai câteva secunde că să vină muza şi să compună, apoi nu mai ştiu de ea.

Partea a doua

Aici Partea întâi

Se trezi speriată. Avusese cele mai urâte vise. Tremura și nu știa cum să își revină. Telefonul sună și răspunse crezând că e prietena ei, căci îi promisese că a doua zi de dimineață o va suna. Dar când răspunse, realiză ce greșeală făcuse.

― Recunosc, nu mă așteptam să răspunzi.

― Da, nici eu.

― Ești bine, Lara?

― Ăăă, cred. Da da, sunt bine.

― Hai că trec până la tine. Ceva nu e în regulă.

― Nu trebuie să te deranjezi, totul e în ordine.

― În 5 minute vin.

La naiba, Lara, revino-ți. Se schimbă de pijamale și coborî în bucătărie. Turnă cafeaua în căni când soneria se auzi. Deschise ușa cu o oarecare neliniște. Ochii lui căprui o sfredeleau.

― Lara?

― Ți-am zis că sunt bine, nu știu de ce insiști să pătrunzi cu forța în spațiul meu personal.

― Neața și ție.

― Intră.

― Ah, ce bine miroase a cafea.

― Da, ți-am pregătit și ție o ceașcă. Coborâm la lac?

― Da, haide. Stai, lasă-mă să-ți deschid ușa.

Acest gest o flată pe Lara. Îi plăceau bărbații ce nu și-au uitat cavalerismul acasă. Probabil că și asta a atras-o la el.

Pietrele scârțâiau în timp ce ei pășeau. Aerul era răcoros datorită ploii de noaptea trecută. Se așezară pe banca din fața lacului și sorbiră din cafele. El era tăcut. Ea era neliniștită. În prezența lui nu putea să mai scoată nici măcar o vorbă, darămite să poarte o conversație și să îl privească în ochi.

Își rezemă capul de spătarul băncii și închise ochii. Pentru un moment era numai ea și această priveliște mirifică. Deschise ochii și observă că el o privea cu intensitate. Se înroși și mai luă o gură din cafeaua fierbinte.

― Vrei să ieșim cu bicicleta într-una din zilele astea?

― Da, bine, sună foarte tentant. Știi că am o slăbiciune pentru asta.

― Știu, de asta te și întreb.

― Ah,totuși tu ce cauți aici?

― Am venit în vacanță, să mă relaxez, să citesc o carte. Tu?

Lara nu mai zise nimic, ci doar se schimonosi.

― Să știi că ești adorabilă când te înstrâmbi.

Din nou se înroși.

― Deci ieșim?

― Ah, vedem. Mă îndoiesc, dar vedem.

Lara începu să îi povestească despre cartea ce o citise ieri. Era singurul lucru despre care putea să vorbească fără să se piardă. El îi savura cuvintele, pasiunea cu care vorbea despre un anumit lucru, și își dorea ca să vorbească așa și despre el. Adorația lui pentru ea creștea cu fiecare secundă și nu doar pentru acele părți pe care le arăta ea, o iubea cu totul. Și acele defecte ale ei, și fața ei tristă, și fața ei fericită, și durerea din suflet. Încercă să îi atingă mâna, dar se eschivă și renunțase. Când termină de vorbit, el izbucni în râs.

― De ce râzi? Ce e așa de amuzant? Ar trebui să fii trist că personajul principal a murit pe nedreptate și într-un mod josnic.

― Practic tu acuma ești revoltată că un personaj inexistent a murit.

― Păi da! Cum să nu fiu, dacă vina a fost pusă asupra lui. Nu pot să cred că râzi. Ah!

El avu instinctul să o sărute, totuși dacă ar fi făcut asta, nu ar mai fi avut nicio șansă cu ea.

Își terminară cafelele și se îndreptară către casa ei. O conduse până la ușă și o rugase totuși să îi împrumute cartea de care îi povestise. Zări un licăr plin de fericire în ochii ei și simți că îi câștigase o parte din inimă.

În acea după-amiază el își petrecu timpul pe terasă, citind cartea de la Lara și aruncând ocheade totodată către casa ei. O zări în balcon, scriind ceva de zor. Vântul îi răscolea părul, punându-i în evidență frumusețea. Deveni absorbit de poveste. Nu îi venea să creadă că l-a prins atât de tare și că personajul principal a murit pe nedreptate. A sperat până în ultima clipă că nu va fi așa, totuși a murit. Avea dreptate Lara. Acum e ofticat și el. Luă telefonul de pe măsuța de lângă el și îi dădu un mesaj.

“Pe bune?? Cum să omori personajul principal, am sperat până în ultima clipă că va scăpa, mai ales că nu el a fost făptașul.”

Lara izbucni în râs. O putea vedea de pe terasa lui.

“Sper că acuma înțelegi de ce eram atât de nervoasă.”

“Da, bine, acuma sunt și eu nervos. Mai ai cărți de astea care să mă enerveze așa?”

“Ahahaha, cu tona. Îți împrumut cu cea mai mare plăcere.”

“Bine. Tu ai mai citit astăzi ceva interesant și enervant?”

“Ahaha, eu sunt în febra scrisului și presimt că astăzi este ziua mea norocoasă.”

“Aha. Aștept atunci cu nerăbdare.”

“?”

“Să îți cumpăr cartea și să mă laud că soția mea e așa geniu.”

Lara scăpă telefonul pe jos. Asta era prea de tot. Deși, ca să fie sinceră cu ea, îi plăcuse ceea ce zisese el.

Spre seară închise ușa balconului și pregăti baia. Luase cina în balcon și acum se bucura că avea stomacul plin. Mai urmau câteva ore de baie și apoi somn.

Partea întâi

Vântul adia ușor creând cercuri concentrice pe oglinda lacului din fața casei de vacanță. Lara contemplă acest eveniment la care lua parte. O cioară cu croncănitul ei sumbru trecu pe deasupra creștetului ei, anunțând parcă ceva tragic. Luă o piatră de pe mal și o aruncă în apa de un clar tulburător. Se mai plimbă câteva minute pe mal și apoi o luase în sus către casă. Avea atâtea de făcut, să aprindă focul în șemineu, să șteargă praful ce s-a pus cu lunile, să facă o baie și în final să se odihească.

În casă domina liniștea, o liniște plăcută. Praful era dovada vie că lucrurile nu au mai fost atinse de cineva de multă vreme și că timpul nu stă nicidecum. Își făcuse o cafea cu două lingurițe de zahăr, dădu drumul la muzică și începu să deretice prin cameră. Era o căsuță mică, cu o priveliște covârșitoare. Aici venea mereu, aici era cuibul în care se adăpostea când vremea se strica. Sisi își băga și ea coada printre cărțile aranjate cu meticulozitate într-un raft, dar Lara era prea absorbită de ceea ce făcea ca să o mai certe.

Spre seară reuși într-un final să termine curățenia, deci de acum urmau două săptămâni de relaxare. Își schimbă hainele murdare, îmbibate cu praf și soluție de curățat și urcă la etaj să își dea drumul la o baie fierbinte. Lăsă apa să curgă în cada imensă și se duse în dormitor să deschidă ușa la balcon să intre aerul somnoros de vară. În depărtare zări farurile unei mașini, însă nu dădu importanță, întrucât zona era populată de multe case de vacanță. Cina era și ea gata în două ore, deci clipele de relaxare începeau. Coborî în bucătărie, cu gândul zburând în altă parte și de abia auzi soneria de la ușă. Se întrebă cine putea fi la ora asta, așa că nu deschise.

Puse puiul și cartofii la cuptor și plecă să facă baie.

Clăbucii parfumați îi atinseseră pielea sensibilă atunci când Lara luă contact cu apa fiebinte. Așteptase momentul acesta toată ziua. În acel moment primi un mesaj pe telefon, îl auzise sunând din cealaltă cameră, dar ignoră semnalul și se bucură de acest omagiu adus ei după o zi de muncă.

Se simțea curată și mirosea atât de bine. Din bucătărie savoarea puiului îi lăsa gura apă. Următoarea oră a decurs în cea mai plăcută liniște, se auzeau doar îmbucăturile ei repezite și pe nerăsuflate.

Pe la ora 12 pm urcă și ea într-un final spre dormitor. Aerul din cameră era răcoros și revigorant. Închise ușa și se trânti pe patul dublu de un confort de nedescris. Își verifică telefonul, uitând total de mesajul primit în urmă cu câteva ore. Rămase surprinsă. Era el. O invita la o plimbare. Din fericire ea era plecată așa că îi răspunse aproape cu un zâmbet că nu este disponibilă, s-a retras la casa ei de vacanță pentru cel puțin două săptămâni. Dar spre surprinderea ei, el i-a zis că știe și tocmai de aceea o invita la o ceașcă de cafea pe malul lacului. Mai că scăpă telefonul din mână. Dar cum e posibil așa ceva? Și tot era cel care sunase mai adineauri la ușă? A lui sa fi fost mașina pe care o zărise atunci când era în balcon?

Adormi neliniștită cu gândul la el, că mâine îl va revedea și că ea se retrăsese aici tocmai pentru a se îndepărta de el.

Noaptea trecu în neștire, fiind deranjată doar de cântecul greierilor de afară. Dimineața se anunța una înăbușitoare, cu niște nori care tronau ca niște bile de plumb deasupra zonei. O ploaie cu tunete se anunța către seară.

Primul instinct a fost să deschidă ușa de la balcon și să se minuneze de priveliștea lacului și a copacilor ce i se întindeau în față. Cafeaua era deja  pregătită, setând filtrul cu o seară înainte. Avea două mesaje necitite pe telefon, unul de la o prietenă și celălalt de la el. Îi ura bună dimineața. De ce o constrângea în halul ăsta? A venit aici întocmai ca să se îndepărteze de el și să își alunge din suflet sentimentele ce înfloriseră pentru el, iar el îi acapara din nou tot aerul.

Îl ignoră și coborî să își bea cafeaua. Ieșise pe terasă și trase cu putere aerul ce îi inundă tot trupul. După o jumătate de oră se întoarse în casă și își văzu mai departe de ale ei. Îi dăduse de mâncare lui Sisi, își făcuse și ea două sandvișuri și tocmai se pregătea să spele vasele lăsate de la cina de aseară când soneria sună. Deschise ușa, timorată și cu un suspin în glas.

― Bună dimineața, doamnă Lara! Nu știam că și dumneavoastră veniți în acest weekend aici!

― Oh, ce surpriză plăcută, domnule Ovidiu. Da, am venit aici să mă relaxez puțin. Dumnevoastră ce faceți? Bănuiesc că sunteți cu familia.

― Dada, am zis să scot copiii la aer curat. V-am văzut mașina și am zis să trec să vă salut și să vă zic că puteți veni pe la noi oricând doriți.

― Aw, ce drăguț din partea dumneavoastră. Mulțumesc, desigur, poate am să trec să o văd pe soția dumneavoastră și pe copiii dumneavoastră adorabili.

― Bun atunci, vă las, familia înfometată mă așteaptă.

Lara râse. Închise ușa și se îndreptă către canapeaua din sufragerie unde Sisi dormea de zor. Alesese aleatoriu o carte din raft și începu lectura. Orele trecuseră în neștire, sunetul telefonului fiind cel care o trezi din concentrare.

“ Bună, Lara! Vremea de afară e superbă, cred că o să plouă în seara asta.”

“ Hei, dada, am observat…”

“ Ai dormit bine?”

“ Hmm, mda..”

“ Bine.”

Schiță un zâmbet. Ce a fost asta? Se reîntoarse la cartea ei și până diseară reuși să o termine. Între timp se trezi și Sisi și alerga ca o hiperactivă prin casă, dărâmând diverse lucruri din jur. Îi dăduse de mâncare și se hrăni și pe ea.

Urcă în dormitor și își scoase din dulap hanoracul și o pereche de pantaloni confortabili pentru o plimbare nocturnă. Își lăsă telefonul pe pat luându-și doar ipodul, și, fredonând o melodie, coborî către lac. Fulgere se întrezăreau în depărtare, vântul adiind ușor și aducând mirosul rece al ploii. În curând furtuna se va abate și către acest ținut pașnic.

Casa lui era luminată. Terasa era decorată cu luminițe. Ea de ce nu s-a gândit la asta? O să urce mâine în pod să caute luminițele de crăciun și să împodobească și ea terasa cu ele.

Apa crea mici valuri care se izbeau de mal și piereau. Privi abătută către cer și simți cum cineva o cuprinde de la spate. Tresări. Era el. Ce? Dar cum?

― Bună, Lara.

― Mda. Bună.

― Ce faci?

― Hmm, am ieșit la o plimbare nocturnă. E frumos afară.

― Da, e chiar frumos. O privi cu subînțeles și i se păru că vede un zâmbet năstrușnic. Dar poate că a fost o iluzie. Ai călătorit bine?

― Da. Tu?

― Vrei să ieșim cu barca?

― Ăăă, nu mulțumesc, am ieșit doar să mă plimb. Nu cred că mai stau mult.

― Lara?

― Da?

― Să știi că nu ești singura.

― Poftim?

― Nu ești singura. Fiecare persoană pe care o vei întâlni îi este frică de ceva, iubește pe cineva și a pierdut ceva.

― Aha. Bine, eu trebuie să plec. Pa pa.

Aproape că o luă la goană înspre casă, iar când închise ușa gâfâia. Inima îi bătea atât de tare încât trebui să se întindă ca să își revină. Ce a fost cu acea îmbrățișare? Își pierdu cumpătul când îl simți aproape de ea, nu a reușit să mai zică nimic. Ah, cea mai proastă decizie să vină aici.

Într-un sfârșit se calmă. Setă filtrul de cafea pentru a doua zi și se îndreptă cu cartea în mână către dormitor. Cu toate acestea, nu se putea concentra la cuvintele din fața ei. Chipul lui îi tot apărea în față, cu vocea lui obsedantă ce o înnebunea. Nu reuși să termine capitolul și aruncă abătută cartea în partea cealaltă de pat. O chemă pe Sisi la ea, însă o ignoră cu grație. Se întoarse cu fața în pernă și își ținu respirația până simți că nu mai poate. Chipul lui îi apăru din nou în minte și adormi cu el.

Viciul

– Mă gâdilă surâsul tău, îi spuse acesta.

Îi cuprinse capul în mâinile lui protectoare și îi mângâie lasciv fața. Dragostea pentru ea era aproape maladivă.

Îi șopti cuvinte dulci, pline de pasiune, de adorație, iar ea asculta cu respirația întretăiată toate acele confesiuni. Savura clipa alături de el, era înfometată de el. Îl adora din orice punct de vedere, căci el iubea ceea ce era ea, nu acele părți care erau ușor de iubit. E patetic cât de slabă era în preajma lui. Se presupunea că era o femeie puternică și independentă, ce poate trece peste orice, dar simpla lui chemare a numelui ei, o făcea să tremure din toate încheieturile.

Jocul.

Hai să jucăm un joc. Unul al imaginației.

Eu pretind că nu te cunosc.

Pretind că zâmbetul tău nu mă încălzește până în adâncul sufletului când îl zăresc.

Pretind că vocea ta nu sună precum cea mai calmă și totodată cea mai covârșitoare binecuvântare.

Pretind că ochii tăi nu sunt două lacuri atât de adânci încât mă înec în ele de fiecare dată.

Pretind că nu mă minunez de fiecare dată când te văd, nu îmi umpli corpul cu dorința arzătoare de a-ți sări în brațe.

Pretind că nu te voi căuta în fiece persoană pe care o voi întâlni.

Pretind că te-am uitat.

Încotro mă îndrept? Unde voi fi la anul pe vremea asta? Mi-e teamă de necunoscut, mi-e teamă că mă vei uita.

Mi-e teamă că îmi vei șterge imaginea și aminterea precum șterg eu praful în fiecare weekend.

Dar mi-e mai tare teamă că eu te voi uita. Atunci vei dispărea cu totul din inima mea.

De ce?

Timpul trece indiferent de ceea ce simți tu. Vrei să încetinească? Vrei să se oprească pentru câteva minute? Degeaba. El trece.

Ploaia rece îi bate în geam.O  cheamă la ea. Haide, vino. Nu sta în casă la adăpost. Copacii sunt triști, verdele lor îmbietor a devenit unul deprimant. Oamenii ca niște furnici mișună agitate prin ploaie, cu gândul să ajungă cât mai repede undeva la adăpost. Ea este mai norocoasă căci îi privește  din geam.

Astăzi nu are chef de nimic și de nimeni. E o stare de apatie din care nu vrea să iasă. Îi e dor de el.  Vremea o  face să se gândească la el și cât de fericită era înainte. Mai ții minte când ploua, iar noi stăteam în casă făcând diverse treburi care doar ne omorau timpul? Dar era atât de plăcut…

O umbră grea îi sufocă sufletul. Își privește chipul în reflexia geamului, încercând să zâmbească amar. De ar putea da timpul înapoi… Și-ar da ani din viață să se întoarcă măcar o dată în trecut. Își urnește cu greu corpul din rama ferestrei și se întoarce în pat. Vestea a copleșit-o. I-a stors și cea mai mică putere ce o avea. Se simte frântă de durere. De ce ea? Mereu ea.

Mai stai, nu pleca.

Hai ne să ne jucăm din nou. Tu să alergi după mine și eu să mă arunc în brațele tale știind că mereu mă vei prinde. Vino! De ce stai în colț tăcut și te uiți melancolic la mine? Sunt tot eu. Nu m-am schimbat cu nimic. Am aceleași defecte, aceleași gesturi, doar zâmbetul mi s-a șters. Nu, nu spune asta, știi că sunt bine, te am pe tine. Haide! Hai să ieșim să ne plimbăm, să privim cerul. Hai să ne ținem de mână și să ne vorbim doar prin gesturi. Ți-ai așeza capul în poala mea și m-aș juca cu părul tău. Ai chicoti căci știi cât de mult te ador. De ce ești așa de serios? De ce ești atât de tăcut? Ce? Nu înțeleg ce mormăi acolo. Spune-o mai tare. Ce? Cum? De ce? Eu sunt de vină? Stai, nu pleca. Te rog…

Mi-ai dat drumul prea ușor, iar eu mi-am deschis aripile și am plecat. Mi-ai frânt inima pe care ți-am dăruit-o cu atâta încredere. Aș dori doar un minut cu tine, atât doar.

Ca să îți spun cât te-am iubit.

Ca să îți spun că voi pleca departe, la îngeri.

Adio?

Uneori aș vrea să fiu undeva departe, unde nimeni nu mă cunoaște, ca să o pot lua de la capăt. Recunosc, mi-ar fi dor de tine, însă ce rost are să mă pedepsesc atât de aspru? Am încercat de mii de ori să te uit, dar gândul meu tot către tine se îndreaptă. Pereții devin din ce în ce mai incomozi, simt cum mă judecă. Varul sărit pe la colțuri mă deprimă. Văd în acești pereți persoana mea: atât de frântă, obosită și totuși încă stă în picioare. E o lume a durerii, a nepăsării, a uitării..

Apa e plăcută la atingere. Cada e cam mare pentru mine, dacă nu sunt atentă m-aș scufunda. Mi-aș ține respirația pentru câteva secunde, apoi aș da drumul forțat aerului, lăsând totodată apa să îmi inunde plămânii. Aș simți o căldură interioară, apoi nevoia acerbă de oxigen.

Prosopul meu portocaliu e moale la atingere și miroase a flori de cireș. Îmi înfășor trupul în el și pășesc afară din cadă lăsând dâre de apă în urmă. Picăturile se scurg pe picioare, gâdilându-mă. Îmi îmbrac pijamalele ce constau dintr-un tricou și o pereche de chiloți și mă cuibăresc în patul proaspăt așternut. Un țânțar stă la pândă exact deasupra capului meu. Cred că așteaptă să adorm. … Însă el nu știe săracul că eu mi-am pierdut somnul acum mulți ani.

Cafeneaua

EL

Am zărit-o azi în fața cafenelei de pe bulevardul Pandurilor. Ah, cât arăta de frumoasă, părul lung și răzleț întins pe spate, zâmbetul ei timorat și totuși jucăuș, gesturile ei sfioase, corpul ei ce emana atâta energie pozitivă. O fost o clipă cât e eternitate. M-am apropiat ușor de ea și am întrebat-o ce mai face. Sincer să fiu, nu știu la ce m-am așteptat. A răspuns că bine cu fața inundată de un zâmbet covârșitor. Arăta mult mai bine decât înainte. Poate că despărțirea de mine i-a făcut bine. Poate eram ca o otravă pentru ea. Însă cu siguranță ea era antidotul meu. Aș fi ales-o în detrimentul oricărei femei, ea e cea care încă îmi bântuie mintea. I-am zis că îmi lipsește și chiar am fost sincer. O iubesc. Ea e cea care nu îmi mai provoacă fluturi în stomac. Ea e cea care posedă tot ce am eu mai de preț, pe mine. Ea e cea cu care vreau să călătorim și dincolo. Ea e ea. Am îmbrățișat-o pentru ultima dată,o îmbrățișare  strânsă și amară. I-am simțit parfumul, pielea caldă, respirația accelerată. Nu i-aș mai fi dat drumul, și totuși clipa s-a sfârșit. M-am întors acasă pentru prima oară cu lacrimi în ochi și cu un gust amar. Am pierdut-o pentru totdeauna.

 

EA

L-am zărit azi în fața cafenelei de pe bulevardul Pandurilor. Cu toate că am ieșit să îmi aerisesc puțin mintea, m-am întors acasă mai răvășită decât atunci când plecasem. S-a îndreptat către mine și m-a salutat. M-a întrebat ce mai fac și i-am zis că bine. Nici nu știe cu câtă greutate am răspuns. Am încercat să par cât mai indiferentă, să nu îmi simtă durerea din mine. Mă întreb dacă îi mai pasă. Am așteptat cel mai mic semn și i-aș fi sărit în brațe. Îl sorbeam din priviri, nu puteam să mă uit în altă parte. L-am întrebat despre noua lui iubită,dar a dat un răspuns ezitant. Probabil că e mult mai fericit acuma. Nici măcar nu putea să se uite în ochii mei. Mi-a zis că îi lipsesc. Sunt sigură că a zis asta doar așa, sunt sigură că acum e îndrăgostit de iubita lui. Ne-am îmbrățișat prietenește, așa ca un rămas-bun. I-am simțit parfumul lui toxic ce mă îmbată de fiecare dată, respirația lui caldă pe pielea mea. M-am întors acasă frântă. Am plâns mult căci încă îl iubesc.

Când te gândești…

… la această viață, adu-ți aminte de acest lucru: niciun gram de vinovăție nu poate schimba trecutul, precum nici stările de stres și anxietate nu pot schimba viitorul.

Stând în fața oglinzii din baie, Lara se privi cu o oarecare tristețe. Soarele păntrundea sfios prin geamul mic al încăperii, creând umbre lugubre ce nuanțau oboseala trupului acesteia. Privi reflexia ce e i se înfățișa înaintea ei. Avea un păr frumos, lung, ușor ondulat, ochi de un căprui pătrunzător și un zâmbet ușor timorat. Cu toate acestea nu se considera o persoană frumoasă, ea văzându-și doar complexele. Frumusețea e atât de relativă. În ceea ce o privea pe ea, și-ar fi dorit din suflet să poată schimba ceva la ea, dar lenea îi subjuga toate eforturile. În această zi se trezi din nou tristă, de data asta fiind vorba despre El. Când venea vorba despre iubiri se gîndea doar la trei lucruri: 1.ai încredere în cineva care poate observa durerea din spatele zâmbetului tău; 2.ai încredere în cineva ce poate vedea iubirea din tine în detrimentul furiei tale; 3. Ai încredere în cineva ce îți cunoaște motivul din spatele tăcerii tale.

A trecut doar un an de la moartea tatălui ei, dar dimineața dinaintea morții lui o putea redescrie în cele mai mici detalii.

Luă periuța de dinți din paharul de plastic și privindu-și reflexia începu să își perie dinții. Mișcări de la stânga la dreapta, sus și jos, un automatism. Își clăti gura cu apă și părăsi baia. În bucătărie cafeaua deja era făcută. Își cumpărase de recent un filtru ce îl putea programa pentru a porni automat să facă cafeaua. A economisit câteva luni pentru el, însă investiția a meritat. Sisi își legăna coada pe lângă picioarele ei. Cerșea atenție doar pentru că îi era foame. Lara se aplecă să o mângâie și cu greutate se urni din loc, durerea din piept revenind în fiecare dimineață. Ar fi mers la doctor, dar îi era frică că putea fi ceva grav. Prefera să dea vina ca în ultimele săptămâni a dormit cam prost, iar salteaua cea veche ar cam fi trebuit schimbată. Își turnă cafeaua într-o ceașcă cu un arici pe ea și adăugă două lingurițe de zahăr. Privi pe geamul bucătăriei către casa lui și se întrebă dacă și el își bea cafeaua în acel moment. Îl plăcea mult, deși nu știa ce anume a făcut-o să îi zvâcnească inima de fiecare dată când îl vedea. Dar gândul că sufletul ei se va destrăma din nou o făcea să stea la distanță de el. Deja inima îi fusese frântă cam de multe ori și se cam săturase să treacă peste toate, să lupte, să o ia de la capăt. La început totul e magic, timpul trece greu când nu ești alături de el și ai impresia că mintea ți-o ia razna. Îți domină gândurile și fiecare colțișor întunecat din corp. Îți cunosc zâmbetul de bună dimineața, îți cunosc stările de nervozitate, iar tu îl cunoști pe el sau așa crezi. La început nu te poți abține să nu zâmbești când îi auzi numele într-o încăpere. Dar apoi..apoi totul se schimbă. Ceva nu mai funcționează, iar tu nu găsești care e cauza. În cele din urmă sfârșești cu inima pustiită. Poate că cea mai bună cale ca să nu ajungi până în punctul ăsta, este să pretinzi de la bun început că nu ai una. Este uluitor cum o singură persoană te poate face să simți că ai o nevoie arzătoare de aer, te îneci în propriile trăiri, ca în același timp să simți că zbori și că nu vrei să cobori.

EL

„Când te-am văzut pentru prima oară ,mi-ai părut un tip cam zgomotos, ce poate să aibă orice femeie la orice oră la dispoziția lui. Am trecut pe lângă tine cu capul plecat, fiindu-mi prea rușine să te privesc în ochii tăi iscoditori. Am trecut în grabă pe lângă cercul tău de prieteni și am auzit multe râsete în urma mea. M-am înroșit toată și toată ziua m-a măcinat gândul că eu am fost motivul acelui rumor. Am plecat mai departe, încă cu capul în pământ și tot ce îmi doream era să ajung mai repede acasă. Dar gândul meu era agitat, corpul meu simțea nevoia să se miște încontinuu, mâinile erau și ele neîndemânatice. Respiram greu și des, căutam oxigenul cu disperare.  Am vrut să caut simptomele pe google, dar sigur aș fi aflat că am ceva cancer, așa că am lăsat-o baltă. Într-un sfârșit m-am calmat și ziua a trecut în neștire. Până a doua zi te-am și uitat.

Acum din nou mi-am adus aminte de tine căci te-am văzut din nou din întâmplare. Te-ai uitat curios la mine, crezând că mă știi de undeva. Am simțit că ai fi vrut să mă întrebi ceva, însă a fost doar vântul care adia încet și împrăștia mireasma liliacului. Mi-a șoptit că ai vrea să evadăm într-o bibliotecă și să ne uităm acolo cu orele. Să ne delectăm cu cărțile lui Dan Brown, Tess Gerritsen, Agatha Christie, Jane Austen…. Apoi am pleca undeva departe, la munte, acolo unde ai casa ta de vacanță. Unde evadezi adesea ca să scapi de neliniștea din jur, unde să îți aduni gândurile, să privești lacul din fața casei și să îți continui cartea ce ai început-o în urmă cu 7 luni și 3 săptămâni. Ai scrie despre mine, că sunt cam timidă, că sunt cam îndrăzneță, că râd prea mult, că tac prea mult, că nu zic ceea ce gândesc, că mă entuziasmez prea repede și că mi-e teamă că în curând ar putea să înceapă un Al Treilea Război Mondial.

Am ieși seara cu barca și am privi apusul. M-ai săruta sub luna plină ce privește fără pic de sfială întreaga scenă. Apoi ne-am întoarce în casă și tu ai continua cartea, iar eu te-aș privi în timp ce creezi “viață”. Am asculta melodia mea preferată, “Counting stars” și am dansa până la epuizare.  Apoi, dintr-o dată aș deveni tristă și antisocială și aș începe să mă cert cu tine din orice, căci  sunt cam bipolară, trec repede de la o extremă la alta. Iar într-un târziu ne-am împăca, deși cum sunt cam orgolioasă, nu mi-aș cere scuze.

Te-am privit și eu curioasă, așteptând să îmi zici ceva, însă clipa s-a scurs și ți-ai întors repede privirea.  Întreg ego-ul meu s-a prăbușit și am plecat mai departe. Am făcut 5 pași sfioși, apoi ceva m-a prins de mână. Erai tu, cu privirea ta iscoditoare, cu părul tău răzleț și totuși aranjat cu stil. Tot ce mi-a trecut prin minte în acel moment a fost că eu nu m-am spălat pe cap de 4 zile. Cine știe ce familii de insecte și-au clădit un camin în pletele mele bălaie. De asemenea, mai aveam și un coș ce trona exact în vârful nasului, revendicându-și locul cu multă mândrie. Dar ție nu ți-a păsat de toate aceste detalii. M-ai întrebat dacă aș avea bunăvoința să stau la masă cu tine, să îmi pui niște întrebări pentru un experiment social. M-a bufnit râsul și am zis că nu, iar tu ai rămas frapat de atitudinea mea și totodată confuz de reacția și răspunsul primit. Ți-ai cam pierdut cuvintele, ai început să te bâlbâi, iar eu te priveam inocentă, așteptând o reacție din partea ta. Ai tăcut, iar eu am plecat. Poate data viitoare ne vom întâlni din întâmplare, poate data viitoare vom evada în necunoscut.”

S-a trezit brusc din somnul profund. Zgomotul  produs de trenul ce trecea pe lângă casa ei a trezit-o din visul cel agitat. Își turnă un pahar cu apă și adormi mai departe.